Pelerinaj la Biserica Sfântul Rafail din Cipru

Cu vreo 2 ani în urmă am primit sfatul unui preot să caut şi să citesc "Acatistul Sfântului Arhanghel Rafail" care este de mare folos. Căutând prin librării am dat din întâmplare (dar precis n-a fost doar o întâmplare) şi peste alte carţi despre minunile altui sfânt cu numele Rafail: Klitos Ioanidis "Noi minuni ale Sfântului Rafail" şi Vasiliki Rallis "Karyes Colina Sfinţilor".

Moaştele Sfântului Rafail au fost descoperite alături de Sfântul Nicolae şi muceniţa Irina. Acestea au fost descoperite în chip minunat în livada de măslini a soţilor Vasiliki şi Anghel Rallis din Lesvos. Ele au fost descoperite prin visele şi vedeniile ce se arătau acestei familii şi altor persoane din Termis şi din împrejurimi.

Moaştele au fost descoperite prin anii 1960-1961, dar sfinţii au trăit prin anii 1463 într-o mânăstire care încă din 1235 a fost mereu lovită şi distrusă de turci, dar biserica era mereu refăcută. După multe cercercetări ce s-au facut cu multe piedici, s-au descoperit moaştele, aşa cum se arătaseră în vise, temelia şi altarul altei biserici sub care curgea un izvor sfinţit (aghiazmă).

După multe cercetări aceşti sfinţi au fost canonizaţi de Biserica ortodoxă spre bucuria multor creştini ce au simţit puterile tămăduitoare ale acestora.

Atunci când am citit aceste cărţi, am gândit cât sunt de fericiţi cei care au posibilitatea să atingă aceste moaşte. N-am avut nici măcar îndrăzneala de a mă gândi că eu aş putea ajunge pe acolo.

Acum sunt în Cipru.Într-o discuţie cu părintele Vasile mi-am arătat dorinţa de a vedea biserici şi mânăstiri prin Cipru. Şi el ar fi dorit să meargă cu familia lui, dar e foarte ocupat.

Dar duminică 7 octombrie,la prânz primim un telefon de la părintele Vasile care ne invită să mergem cu el la Biserica Sfântul Rafail ce are părticele din sfintele moaşte ale celor trei sfinţi. Biserica e undeva prin nord aproape de graniţa cu Ciprul turcesc. Nu ştia drumul, dar cu gândul la Dumnezeu am plecat în grabă. El mergea înainte cu familia lui (soţia si doi copii), noi îl urmam. Ionuţ conducea şi în maşină era Dana,Teodora şi eu. Am parcurs 250 km dus-întors.

Drumul a fost destul de interesant, pacat că din cauza vitezei nu puteai savura peisajul. Mă gândesc la Ionuţ ce-a pierdut că el era concentrat la condus. Am pornit pe o autostrada spre Pafos ce mergea paralel cu malul Marii Mediterane. Locul e muntos şi şoseaua tăia stâncile. Podurile suspendate erau foarte dese.

Am trecut şi printr-un tunel cu lumini ce te ajutau să treci uşor de afara în spaţiul luminat electric,la fel se întâmpla şi la ieşire. Am ajuns în oraşul Pafos şi ne-am continuat drumul spre localitatea Polis. Am spus că m-a impresionat peisajul care e arid, uscat din cauză că aici nu plouă cu lunile. Localităţile sunt rare. Casele nu depăşesc 2-3 nivele, dar fiecare casă e o oaza de verdeaţă.

Oamenii sunt foarte preocupaţi ca în jurul caselor să fie multă verdeaţă şi multe flori. Am observat ca toate casele au instalaţii pentru udat. Au nişte roţi pe care sunt înfăşurate furtune cu care udă copacii şi florile. Iar ca frumuseţea să sporescă, dau coroanelor copacilor ornamentali forme geometrice( conuri, sfere sau cuburi).Pământul e galben-roşiatic,fiindcă se spune ca e bogat în cupru. Sunt aici mulţi copaci ornamentali cu flori foarte viu colorate. Furată de peisaj am uitat pur şi simplu sa fac poze.

Când mi-am dat seama începuse să se întunece. Am trecut, aşadar de Polis şi ne-am apropiat de Pamos. O distanţa apreciabilă am mers foarte aproape de malul marii. Albastrul mării se pierdea în seninul cerului. Pe alocuri valurile erau uriaşe si arătau că de fapt cerul nu se amesteca cu marea. În depărtare pe luciul apei pluteau vapoare.

Am simţit că trăiesc o experienţă ce nu se repetă în viaţă. Eu eram cea mai privilegiată. Ionuţ era concentrat la condus, Dana avea mare grijă de Teodora, iar eu mă hrăneam sufleteşte cu o experienţă unică. Aşa nici n-am simţit când am făcut 125 km., când vedem că parintele opreşte maşina.

Atunci am observat ca ajunsesem la biserică. Păcat că era cam târziu, ca nu mai era nici un chioşc deschis să putem cumpăra vreo amintire. Biserica e ridicată pe malul marii, este destul de mare. Este o biserica relativ nouă. Am intrat cu smerenie şi ne-am închinat la icoanele de pe catapetesmă. O catapeteasmă bogat împodobită cu icoane cu mulţi sfinţi pe care nu-i întâlnim în bisericile din România. În stânga era o ladiţă cu moştele sfinţilor Rafail, Nicolae şi Irina. Ne-am închinat şi aici.

Nu ştiu de ce, dar când sunt în aşa situaţii din cauza emoţiilor nu mai ştiu să formulez nici o rugăciune ca cele pe care le citesc în rugaciunile de acasă. Cer doar să se roage lui Dumnezeu să-mi asculte rugăciunile ce le fac mereu acasă. Şi când plec îmi dau seama că puteam să cer mai multe Sfântului, dar nadăjduiesc să ştie sfântul ce necazuri am şi să mă ajute. Părintele a facut apoi Paraclisul celor trei sfinţi,iar ne-am închinat am facut câteva poze.

Pe pereţii bisericii erau pictate scene din chinurile la care au fost supusi sfinţii. Sfânta Irina era o fetiţă ce a fost crunt schingiuită, arsă intr-un vas de lut. Părticele din moaştele ei au fost găsite într-o oală, iar alta parte în mormantul părintelui său. Ele au fost descoperite tot prin vise. Cred că imediat ce timpul îmi va permite voi mai citi carţile de care am amintit la început.

Ce m-a impresionat, e că sfinţii fac multe minuni cu cei ce cred în Dumnezeu. Dovadă sunt foarte multe cârje lăsate într-un loc în biserică, mărturie că cei care au venit bolnavi, sprijinindu-se în cârje au fost imediat vindecaţi de sfinţi şi au plecat acasă nesprijiniţi.

Eu cred că sfinţii primesc putere de la Dumnezeu să ajute pe cei neputincioşi dacă au credinţă, şi dacă şi-o păstrează şi după ce primesc acest dar.După ce am ieşit din biserică am mai făcut nişte poze. În faţa bisericii era un monument ca un pomelnic în care se pomeneau cei cazuţi în razboiul împotriva turcilor pentru obţinerea independenţei.

Se începuse a însera, dupa ce am ieşit din biserica, aceasta a fost încuiată, aşa s-a întâmplat şi cu porţile. Am pornit-o înapoi prin întuneric. Părintele tot în frunte mergea, şi noi după el. Acum peisajul era altul. Lumina naturală a fost înlocuită de cea electrică. Am ajuns destul de târziu acasă, dar cu o bucurie nemărginită în suflete.

Atunci m-a întrebat Ionuţ: nu îţi doreai să mergi la aceste moaşte?Ce să mai spun? Nu sunt vrednică să mă asculte asa de repede Dumnezeu,şi să-mi îndeplinească aşa dorinţe.

Powered by ScribeFire.

Mileștii Mici

Încă din primele zile după Revoluție, când s-au deschis granițele, mi-am dorit să plec și eu puțin peste hotare. Nu beneficiasem de nici o ieșire înainte, nici nu se putea vorbi de așa ceva. Acum a venit momentul să trec granița spre Chișinău. Era o conferință a Companiei Tianshi și am fost invitați și noi din România. Deci am cumpărat două bilete pentru Conferința ce urma să aibă loc în Sala Teatrului de Operă și Balet din Chișnău.

Pe 8 iunie ne-am întâlnit în față la Billa și am plecat cu două mașini. În mașina noastră am încăput 8 persoane. Șoferul, Oleg, era un băiat bun. A mers bine, am trecut și granița. Ținea legătura telefonică cu cealaltă mașină, ne mai spunea câte ceva despre obiective ce ni se păreau mai interesante. Am ajuns mai devreme în Chișinău și șoferul a încercat să ne ducă la un muzeu, dar n-am avut noroc, fiindcă era închis, așa că a hotărât să ne ducă la un bazar, de unde am facut ceva cumpărături.

Am schimbat tot la el niște bani și am și cumparat câte ceva, chiar dacă am avut puțin timp la dispoziție. Apoi ne-am dus la punctul de întâlnire cu ceilalți colegi. După ce am schimbat banii, ne-am cazat la Hotelul "Zarea". Am primit camera 208, confortabilă. Ne-am odihnit un timp, când am primit vizita domnului Constantin. El nu venise cu noi și a venit să vadă cum ne-am cazat. Mi-a plăcut gestul. La ora 14 am plecat spre Mileștii Mici, care era cam la 20 km de Chișinău.

Doamna Claudia ne-a mai povestit câte ceva despre aceste meleaguri pe care a copilărit. Am ajuns la Mileștii Mici, am așteptat un pic până s-au adunat toți, timp în care am făcut poze. Locul unde am ajuns fusese cândva o carieră de piatră. Se spune că pe acolo ar fi fost Marea Sarmației. Oamenii au exploatat piatra de aici pentru a-și construi case solide. La un moment dat cuiva i-a venit ideea că acolo s-ar putea face un beci pentru pastrarea vinurilor de neegalat ale Moldovei.

Clădirea de la suprafață e făcut din piatră masivă, în curte sunt fântâni arteziene foarte sugestive. Apa curge din butoaie prin sticle uriase, în cupe ce au culoarea vinului. Am urcat în microbuz, ghidul ne-a avertizat ca înăuntru e mai rece și va trebui să mai luăm ceva pe noi, apoi ne-a anunțat că am intrat în cel mai mare oraș viticol subteran din lume (236 km galerii, iar pe 55 km sunt butoaie și sticle) și 80 m sub pământ. 400 de persoane muncesc pentru depozitare și îmbuteliere. Aici doar se păstrează vinurile în butoaie, apoi în sticle. Străzile sunt iluminate și poartă denumiri de vinuri: Cabernet, Codru etc.

Am făcut câteva popasuri, am coborât, ne-am plimbat pe străduțe și am făcut poze. Pe unele străzi erau butoaie, pe altele sticle așezate în poziție culcată, în locuri speciale, în ziduri. Peste sticle e așezată o pânză groasă de păianjen de culoare cenușiu-închis. Unele butoaie au 10-20 tone și sunt făcute din lemn de stejar ce conferă vinului o anumită tărie. Materia primă de vin de înaltă calitate se procură de la vinăriile specializate în vinificarea primară.

Tradițiile de milenii sunt urmate cu grijă de specialiștii calificați de la întreprindere. Materia primă este selectată din cele mai favorabile zone climaterice ale Moldovei în care soiurile europene de struguri au posibilitatea de a se coace adecvat pentru a obține un vin de înaltă calitate. După ce vinul este adus în întreprindere, membrii vinificatori ai Comisiei de Degustare apreciază cu deosebită grijă calitățile și specificul fiecărui vin.

În laboratoarele dotate cu utilaj modern se fac analize și cercetări minuțioase care facilitează păstrarea ulterioară a vinului. În anul 2005, întreprindrea a plantat 40 ha de viță de vie, ceea ce va permite crearea unui proces tehnologic închis și asigurarea cu materie primă proprie. ISCVC (Întreprinderea de Stat Combinatul de Vinuri de Calitate) produce vinuri de colecție, vinuri de calitate superioară, vinuri ordinare, vinuri spumante. Toate vinurile, inclusiv cele tinere, de consum curent sunt neapărat păstrate în budane de stejar, un factor ce are efecte benefice asupra vinurilor oferindu-le calități organoleptice specifice.

Procesul de păstrare și maturare a vinurilor necesită grijă și atenție permanentă. Vinificatorii știu firea și capriciile vinului din fiecare butoi, le crează condiții favorabile de maturare pentru a păstra neschimbate microelementele concentrate în bobițele dulci de poamă.

Lemnul de stejar conferă vinului tărie, corpolență și-i îmbogățește gustul, culoarea și aroma plăcut surprinzătoare. Odată cu păstrarea îndelungată a vinurilor în butoaie de stejar calitatea acestora sporește vizibil. Condițiile de păstrare a vinurilor în galeriile subterane de la Mileștii Mici sunt pur și simplu ideale, umiditatea relativă 85-95%, aerul împrejur și liniștea care nu tubură tihna și odihna vinurilor.

Vinurile de consum sunt extraordinare, însă vinurile maturate ani de-a rândul în răcoarea galeriilor subterane îți produc o și mai mare plăcere. Vinurile respiră adânc prin lemnul de stejar se îmbogățesc cu oxigen, își perfecționează calitățile curative și își înbunătățesc calitățile organoleptice.

Datorită echipamentelor moderne de îmbuteliere CVC "Mileștii Mici" reușește cu succes să satisfacă cerințele consumatorilor, ceea ce garantează livrarea rapidă și calitativă a produselor. Vinurile spumante (șampanie) se produc mai mult de 10 tipuri excelente care se pretează la cel mai înalt nivel la piețele de desfacere. Moldova e un ținut cu tradiții în vinificație, unde în fiecare gospodărie se face vin, iar după calitatea acestuia sunt apreciați oamenii în țara cu " porțile deschise în padadisul vinului".

Astăzi "împărăția subterană" provoacă emoțiile vizitatorilor ca și odinioară. Fericiților care au ajuns aici, li se oferă posibilitatea de a călători pe bulevardele umbrite și pe străzile cu șiruri de nișe, în care sunt aranjate cu grijă sticlele prețioase și butoaiele de vin. Acoperite de atributul vechimii, pânza de păianjen și praful cărunt, ele atrag asemeni unui magnet privirile. Colecția de Aur Mileștii Mici, păstrează circa 2 mil. de butelii de vinuri armonioase.

Aproape toate soiurile de vinuri au primit medalii de aur, argint, bronz la concursuri internaționale. Colecția de vinuri păstrată în galeriile subterane ale Combinatului de Vinuri de Calitate "Mileștii Mici", a intrat în cartea recordurilor mondiale"Guinness Book". Recordul a fost înregistrat la categoriile "cea mai mare lungime a galeriilor subterane artifiiale".

Am aflat ceva și din istoricul satului Mileștii Mici. Satul, Mileștii Mici, datează din 30 martie 1528. Voievodul Petru Rareș dăruiește cu deosebită onoare nepotului său Lascu Vodă, trei sate, dintre care două se aflau mai jos și unul mai sus de râul Irnoveț. Lascu Vodă mai deținea și alte moșii. Unul dintre urmașii care s-au învrednicit să moștenească aceste bunuri se numea Milea. Acesta la rîndul său, și-a învrednicit numele, dăruindu-i satului numele său.

Întreprinderea a fost fondată în 1969 ca secție de păstrare a vinurilor. Temperatura de 14 grade C era benefică păstrării vinurilor.
Am fost impresionată de ceea ce am văzut; galeriile încărcate cu nișe în care erau depozitate mii de sticle; butoaiele de zeci de tone. Pe un perete erau niște butoaie cu robinet, ce duceau în eroare pe vizitatori. Când încercai să dai drumul robinetului, se deschidea butoiul și intrai într-o sală de degustare. Acolo ni s-a pregătit o masă.

La intrare am fost întâmpinați de cântecul unor lăutari ce cântau la masa unde erau niște chinezi tot de la Tianshi. Am dat mâna cu un chinez și ne-am așezat la masa pregătită pentru noi. Ni s-au oferit 5 vinuri pentru degustare A fost interesant. Nu m-am prea priceput să aleg, pentru ca erau mai mult vinuri seci care nu mi-au prea plăcut, doar pe ultimul l-am ales, toți. Era Negru de Purcari 1988.

Ne-au cântat lăutarii și am cântat și noi și ne-am simțit bine. Am făcut poze. La plecare am primit câte două sticle de vin frumos ambalate. Am vizitat și magazinul și Nelu a insistat să mai cumpărăm o sticlă. Am făcut și aici poze
Mi-a plăcut cum se vorbea de vin ca de o ființă ce trăiește în anumite condiții pe care oamenii care lucrează aici le creează din plin ca vinul să fie extraordinar.

Powered by ScribeFire.

Copilărie 3

După ce a venit mamaia acasă am prins curaj și am început să mă joc. Eram o fire neastâmpărată când n-aveam griji. Așa că împreună cu o vecină, o fetiță de vârsta mea, ne-am urcat în pod. Florica"știa"de la părinții ei că grăunțele se strică dacă nu sunt întoarse și împrăștiate pe pod.

Așa că ne-am apucat de treabă să fim și noi în rând cu lumea și s-o mai ușurez pe mamaia de muncă. Nu știam eu ce făceam în realitate. După ce-am făcut trebușoara asta, am găsit o gaură prin stuful acoperișului și nici una, nici două m-am strecurat afară și cum nu aveam probleme cu cățăratul, ajung pe creasta casei să admir satul de la înălțime.

Totdeauna mi-a plăcut să fiu la înălțime. Nici prin cap nu-mi trecea că eu făceam o poznă atunci. Din această reverie mă trezește vocea mamaiei care cu glas tremurat mă ruga să cobor încet să nu alunec și să-mi frâng gâtul. Eu o asiguram că nu se va întâmpla nimic.

Când am ajuns în pod am simțit pericolul ce se desprindea din vocea categorică a mamaiei."/ Coboară, că de nu, vin eu la tine. - Nu vin că ma bați!", încercam eu s-o emoționez pe mamaia.

Ei, dar când mi-am amintit că mamaia era operată și nu avea voie să urce pe scară, am coborât. Eram în stare să stau să mă bată până obosea numai să știu că nu suferă ea. Bineînțeles că mi-am primit pedeapsa cu stoicism.

În timpul acesta, vecina mea asista ca la spectacol, satisfăcută că a scăpat de așa binefacere. Dar mamaia regretând c-a fost așa aspră cu mine și văzând zâmbetul ironic al Floricăi, numai ce o înșfacă și pe ea dându-i câteva unde se dă, că de fapt ea mă încurajase la așa faptă.

Când am ieșit din tindă, mi-am dat seama de gravitatea faptelor mele. Grăunțele împrăștiate de mine, în loc să stea uminți pe teritoriul podului, s-au strecurat vrăjmașe pe sub streșini. Bucuria găinilor n-a fost proastă. S-au repezit și și-au umplut gușile, de-abia se mai mișcau, dar grăunțe tot au mai rămas că am mai avut și eu ce aduna vreo jumătate de sac.

Toate ca toate, dar acum mă gândeam ce voi păți când va veni tataia. Nu ne bătea, dar ne temeam de el. Seara la masă când credeam că toate sunt uitate și că tataia nu știe nimic de isprava mea, începe o discuție cu mamaia. Vezi bine, așa instantanee, din care am tras concluzia că tataia era în Valea Gardului, pe deal, când eu eram cocoțată pe casă și a observat ceva ca un cocostârc pe casa noastră apoi și-a dat seama că sunt eu.

Eram sigură că așa e, fiindcă eu o rugasem pe mamaia să nu mă spună și aveam încredere în ea. Eu atunci i-am răspuns:"- Eu știam că ești în Valea Gardului și m-am urcat să te văd, dar nu te-am văzut". Atunci amândoi au rămas tăcuți.

Powered by ScribeFire.

Copilărie 2

În anul 1951 avea să se întâmple multe evenimente în familia noastră. Acum mă întreb cum poate omul să treacă prin atâtea fără să-și piardă mințile. Era cu puțini ani după război și lumea era destul de necăjită. Nu aveau posibilități să-și facă haine, pânza se dădea pe cartelă, fiindcă era foarte puțină în magazine.

Dar oamenii găseau soluții ca să se îmbrace totuși. În fiecare an noi cultivam cânepă. Aveam un loc bun în grădina bunicilor de unde scoteam o cânepă bună. Deci aveam multă cânepă. Mamaia ca și alte femei din sat torceau mult, țeseau și făceau pânză, prosoape, țoale.

Când prelucrau cânepa alegeau firele mai lungi si o torceau mai subțire ca din ea să poată face pânză pentru cămăși. Din firele mai scurte, câlți, torceau fire mai groase și din ele făceau prosoape și țoale pe care le puneau pe pereți, pe paturi. Având mulți câlți părinții s-au gândt să organizeze o clacă.

Era obiceiul acesta în sat. Erau anunțate multe fete, dar veneau și flăcăi. Fetele torceau pe întrecute, iar băieții făceau atmosferă. Din când în când tataia le cânta din fluier și tinerii dansau. Mi-amintesc cum ai mei au făcut de data asta rost de un patefon de la Vasile Florean și niște plăci. Se mai modernizaseră. Au făcut spor fetele atunci și părinții s-au bucurat.

Cine putea ști ce necazuri vom avea după asta? Cine și-ar fi imaginat că în timp ce fetele și băieții se distrau, alții ne cotrobăiau prin casă, își făceau planuri să ne prade? Mamaia născuse al treilea copil și ajutorul fetelor din sat era de mare folos. Reușiseră iarna asta să-și cumpere și ei câte un costum cu care să mai meargă la câte o petrecere la care erau invitați.

Dar nenorocirile pe care le are omul de tras le trage. Afară ningea abundent și bătea vântul. Noi dormeam ca în fiecare seară, noi pe pat cu mamaia și tataia pe vatră. Cine și-ar fi imaginat că prin geamul fără perdea ne pândesc mișcările niște hoți? Doamne, ce săraci eram! N-aveam perdele la geamuri și feciorii lui Păduraru ne-au putut supraveghea în voie.

Tataia a auzit ceva zgomot, dar s-a gândit că se mișcă oile în paravan. Și dimineață ...nenorocire! Toată agoniseala noastră ne fusese furată. Ne-au luat covoare, țoale, haine, tot... Tataia bănuia cine e autorul, dar urmele erau acoperite de zăpadă. "La omul sărac nici boii nu trag".

Au anunțat miliția, dar aceștia n-au făcut nici un gest că i-ar interesa problema. Rămăsesem numai cu hainele de pe noi. Dar cum o nenorocire nu vine niciodată singură, mamaia face o criză de apendicită și pleacă cu Florica la Iași, iar noi rămânem în grija tataiei.

Tataia începuse lucrările câmpului, că venise primăvara. Așa că eu și Maria rămâneam singure acasă ( eu aveam patru ani și jumătate, iar Maria doi și jumătate). Mai venea din când în când nașu Ghiță, fratele mamaiei. Tataia ne lăsa mâncare, iar noi rămâneam în grija lui Dumnezeu.

De mamaia nu mai știam nimic și noi ne consideram orfane, de aceea ieșeam pe prispă, ne ghemuiam una lângă alta și boceam, Știam niște bocete auzite pe la înmormântări și le cântam cu tot sufletul. Am aflat mai târziu că auzind, plângeau și vecinii. Bunica și mătușile nu se prea oboseau să treacă pe la noi de aceea ne consideram niște copii părăsiți.

Mamaia ne învățase rugăciuni și noi când eram prea speriate ne rugam și Dumnezeu ne dădea curaj. Mi-amintesc de ziua când am auzit că se întoarce mamaia. Mi s-a părut că e sărbătoare. Era sau nu, nu știu, dar eu am simțit deja că satul este foarte luminat de soare și eram extraordinar de fericită.

Mamaia o adusese și pe Florica înfășată într-o plăpumioară roz. Aș fi dorit s-o țin în brațe, dar pachetul era prea mare pentru mine. Mă bucuram că am din nou mamă, deși se vedea că ea nu se simte totuși bine, dar era între noi. Eram fericită că am o mamă așa de tânără de doar 25 de ani, dar despre care auzisem că fusese la un pas de moarte. Aceste momente când eu aveam responsabilitatea de a avea grijă de surorile mele mai mici m-au maturizat foarte repede.

Powered by ScribeFire.

Copilărie

Mă gândesc adesea la anii copilăriei care mi se par când foarte îndepărtați, când foarte apropiați. Anii copilăriei îmi vin adeseori în minte însoțiți de o senzație olfactivă. Acum mă gândesc la o zi de toamnă. Eram copil de 7-8 ani, era vremea culesului de struguri. Cum scoteai nasul din casă te gâdila mirosul dulceag de struguri și must. Lumea se organiza. Vedeai femei și copii adunând găleți și coșuri pe care apoi le încărcau îi căruțe.

Așa am făcut și noi. Am înjugat vacile, apoi cu mic cu mare ne-am cățărat de căruță sau am mers pe jos. Via nu era departe, așa că puteam merge pe jos fără să obosim. Urcam cu căruța până la peticul de iarbă ce-l aveam în mijlocul ogorului. Acolo lăsam căruța și vitele. Căram coșurile în vie. Fiecare își lua în primire găleata.

Acum puteam intra fără restricții în vie. Tataia avea obiceiul, când începeau a se coace strugurii, să grebleze printre butucii de vie ca pe fâșia de la graniță, să poată prinde eventualii hoți. Nouă ne lăsa câteva rânduri la margine ca să nu ne pedepsim așteptând până la cules. Deci s-a început culesul. Cei cu mai puțină experiență primeau mereu îndrumări sau erau luați ajutoare de cei mari. Culesul nu dura mult pentru că oamenii se ajutau.

Cum ajungeam acasă, casa devenea un adevărat laborator de vinificație. Tataia făcea vin bun și curat. Butoaiele erau opărite, văruite ca vinul sa nu aibă nici cel mai nesemnicativ iz străin. Îmi plăcea să urmăresc cum gâlgâie mustul pe ulucul de la teasc ca la robinet. Beam pe săturate și era așa de sățios că nu ne mai trebuia mâncare, beam acum, pentru că după ce începea să fermenteze nu mai aveam acces. Atunci degustau cei mari.

După ce fierbea mustul, în sat nu auzeai decât cântece și chiuituri. Bărbații se invitau unii pe alții să-și prezinte valoarea producției. Unii oameni, cei mai mulți, gospodarii puneau vinul bine și-și continuau muncile de toamnă. Aduceau porumbul, răsărita, sfecla de pe dealuri.

Între transporturi luau câte o cană de tulburel, dar nu uitau că e tot atât de important să-și adune rodul muncii lor întâi. Să-și pună mâncarea la adăpost, iar la iarnă vor avea destul timp să guste și din vin. De momentele acestea mă leagă amintiri ce-mi înfioară și acum sufletul.

Tataia, Dumnezeu să-l ierte, făcea vin bun, ceea ce-l făcea "iubit" de săteni . De aceea o ținea într-o petrecere până la terminarea ultimei picături de vin din butoi. În timpul ăsta, mamaia se zbătea să aducă acasă din recolta ce-o avea pe câmp. Eu fiind mai mare aveam grijă de surorile mai mici. Știam să le hrănesc, să le supraveghez și să le culc.

De multe ori seara, după ce culcam fetele, ieșeam în poartă. Răceala toamnei se simțea. Eu mă ghemuiam în poartă cu genunchii la gură protejându-mă cu poalele rochiei sau capotului de molton. Scrutam întunericul. Fiecare voce de femeie îmi dădea fiori de speranță.

Fiecare scârțâit de roată sau îndemn pentru vite mă încuraja. Număram secundele până când simțeam că mamaia se apropia de casă. Mi-era tare milă de ea. Deși eram fricoasă, niciodată n-am refuzat să stau cu surorile ca ea să poată rezolva probleme vitale pentru casă, pentru noi. Și acum parcă o văd, că era o mână de femeie, care reușea să fie și tată și mamă. Făcea mâncare, spăla, țesea, cosea, dar și căra, desfăca, secera.

Era parcă o sursă inepuizabilă de energie. Când o știam pe mamaia acasă mă duceam să mă culc alături de surori fără grijă. Acum îmi explic de ce am avut un comportament aparte față de alți copii când am crescut mai mare. Când am început să pricep ce se întâmplă în familia noastră, m-am considerat obligată s-o ajut pe mamaia și să-i preiau din sarcini și așa am făcut toată viața. Când am avut familia mea mi-a fost foarte greu, dar tot am ajutat-o să-și crească copiii mai mici, apoi nepoții care erau în grija ei. Așa am simțit eu și nici nu știu dacă a fost bine.

Powered by ScribeFire.

Istorie

În primii ani de viaţă am asistat la nişte evenimente stresante. Mi-amintesc când s-au înfiinţat primele gospodării colective. Mai întâi s-au înscris cei cu pământ puţin şi le-au dat utilaje. Au comasat pământul şi îl lucrau mecanizat. Erau mulţumiţi la început că tot ce produceau era al lor.

Nu plăteau nici o dare către stat. Aveau grâu, porumb, cât le trebuia. Cu aceste exemple căutau să-i lămurească pe ceilalţi să se înscrie la colectiv, iar dacă n-o făceau, primeau dări de nu le puteau plăti. Cei mai gospodari erau persecutaţi şi dacă nu plăteau darile erau luaţi la închisoare. Circula mult numele de" chiabur " ca nume de ocară, dar şi cuvântul "a lămuri" mă stresa.

El se asocia cu o persoană ce purta o geantă şi când apărea în sat oamenii se ascundeau, încuiau uşile şi nu ieşeau până persoana dispărea. Erau fel de fel de presiuni mai ales asupra acelora care cereau diferite adeverinţe de la primărie pentru copiii de la şcolile din oraş. Mulţi din cei înscrişi la început la colectiv nu aveau nici un dumnezeu şi făceau şi propagandă ateistă.

Când ne-am mutat în casa noastră eu eram foarte mică, aveam cam un an. Mi-amintesc detalii din casă. Casa era cu două odăi, cu tindă la mijloc şi un paravan în spate, era facută din nuiele. Acoperişul era de stuf. Mi-amintesc că soba era cumva în mijlocul casei, iar între sobă şi peretele de la uşă era o vatră pe care dormea tataia.

Vatra era scurtă şi totdeauna el dormea cu picioarele atârnate, fiindcă nu voia să facă nimic "la casa Dorţei". În familia lor fierbeau mărgica să schimbe casa, să vie sora lui la vale şi noi să ne mutăm pe deal. Mamaia însă a ţinut cu dinţii să nu plece şi să nu le facă lor hatârul. Până la moartea bunicii această tensiune era continuă.

Pe partea cealaltă a sobei, pe peretele de la nord era plantat un pat pe patru pari bătuţi în pământ peste care erau puse paie acoperite cu ţoale. La început eu am dormit cu mamaia. Când s-a născut Maria, eu am trecut la picioare. Casa avea geamuri mici, iar iarna se punea al doilea rând de geamuri ca să mai oprească vântul.

Uşa era cu clanţă şi trecea binişor vântul prin ea. Ca mobilă mai aveam un dulăpior, în care mamaia punea blidele şi oalele cu lapte, iar mai târziu a apărut şi o laiţă. În curte era o şură în care au construit un cuptor de pâine unde coceau toţi vecinii. Pe jos aveam pământ. Când lucrurile au început să meargă mai bine, au cumparat o rogojină şi au pus-o peste ţoale.

Cu timpul acea jogojină era pusă pe jos în loc de covor. Am fost săraci, dar totdeauna am avut câte o vacă de lapte şi uneori două. Cum am început a creşte am primit sarcini ca să hrănim vitele şi să paştem găştele. Cele mari mergeau cu vitele la păscut, iar cele mai mici păzeau gâstele. Aşa am reuşit să facem foarte multe perne de puf.

Cât am fost copil n-am avut niciodată gard la casă, fiindcă nu aveam din ce face nici ce ascunde. Uneori tataia punea câte o sârmă ghimpată ca să nu intre vitele în curte când veneau de la cireadă. La nouă ani am plecat de acasă şi am cunoscut mai puţin din viaţa de la ţară.

Rădăcini II

Se spune că pe vremea când mamaia era copil, iernile erau grele cu multă zăpadă, iar oamenii nu duceau lipsă de muncă iarna. Râneau zăpada, îngrijeau animalele.

La tătuţa au fost totdeauna animale multe, pentru că le vindea şi cumpăra pământ. O pasiune deosebită a fost aceea de a ridica o livadă cum nu s-a mai văzut pe valea aceea. Tătuţa a plantat tot felul de pomi pe care i-a altoit. Cât copacii erau mici, copiii erau chinuiţi, pentru că odată cu lăsarea frigului tulpinele erau înfăşurate cu alte tulpini sau materiale ca să nu fie roase de iepuri. Le îngheţau mâinile, dar nu aveau voie să se plângă.

Eu îmi amintesc de această livadă ce avea multe soiuri de meri, peri, caişi, vişini, cireşi, gutui, de toate felurile. În acelaşi copac vedeai fructe de diferite culori şi arome. De primăvara până toamna aveai ce culege. N-am auzit vreodată ca ei să vândă fructe. Tot satul mânca de acolo. Livada a rezistat până s-a căsătorit fratele mamaiei din sat, iar soţia lui încet- încet a distrus-o punând-o pe foc, iarna. Bunicii sufereau, dar şi mamaia, când îşi amintea cu cât sacrificiu se ridicase acea livadă.

Când mamaia a fost căsătorită, surorile şi fraţii ei erau mici. Mamaia, după nuntă, s-a mutat în casa socrilor şi după o săptămână a rămas doar ea, fiindcă tataia a plecat pe front. Îmi imaginez ce simţea mamaia care nu avea decât 17 ani rămânând cu socrii şi cumnatele, care nu semănau în nici un fel cu părinţii adevăraţi.

Era război şi acum trebuia să aibă şi emoţiile soţiei ce aştepta veşti de la soţul care era plecat pe front. Ruşii erau stăpâni pe sat. Femeile din sat erau obligate să meargă la săpat tranşee. Mamaia a scăpat. A apărat-o Dumnezeu pentru că n-a fost găsită niciodată ca să poată fi mobilizată.

A fost o perioadă grea, când bărbaţii tineri erau plecaţi pe front, iar cei în vârstă îi slujeau pe ruşi. În casa lui Olaru era spital. Erau vecinii bunicilor unde stătea mamaia. Acolo vedeau lucruri care o înspăimântau. Se spunea că atunci când tătuţa a plecat pe front a chemat toţi bărbaţii ce urmau să rămână în sat şi le-a spus că va fi o perioadă grea, dar toate vor fi mai uşoare dacă nu vor fi turnători.

Ei au promis cu mâna pe inimă că nu vor pârî pe nimeni la ruşi. Dar nu bine a plecat şi codoşii s-au văzut. Încerc să-mi imaginez atmosfera de atunci: de frică şi nesiguranţă. Fiecare trebuia să-şi păzească ce avea prin jurul casei, pentru că rusul intra în ogradă şi lua fără să-şi mai ceară voie: păsări, făină, porci, vite, cai, căruţe.

Nimeni nu se putea împotrivi, mai ales femeile şi copiii. Ba uneori erau zvonuri că s-ar lua băieţii. Atunci să fi văzut disperare pe bietele mame. Mămuţa ţinea mult la băieţi şi era disperată să nu-i ia.

Fiind război, oamenii se luptau şi cu mizeria, păduchii şi bolile. O molimă de tifos a secerat multe vieţi. Abia dovedea preotul să-i îngroape. Mamaia a fost şi ea bolnavă, dar n-a avut parte s-o îngrijească cineva. Ea însă a avut grijă de toţi.

Tataia plecase la război şi nu mult după ce a ajuns pe câmpul de luptă, a fost rănit. Lui îi era frică ca nu cumva să ia viaţa cuiva. Dumnezeu i-a ascultat ruga şi i-a dat o suferinţă pentru a-l scăpa de altele. A stat un an în spital departe de linia frontului, după care a fost pus ordonanţă la un neamţ.

Tataia era prezentabil şi fricos, de aceea respecta ordinele şi nu avea probleme cu neamţul şi cu familia lui. După întoarcerea armelor împotriva nemţilor a fost pus ordonanţă la un ofiţer român. Aici avea o misiune foarte serioasă: de a păzi cucoana, de a servi cafeaua. După terminarea războiului tataia s-a întors acasă şi au început alte greutăţi.

Nu aveau unde locui. Au stat cu chirie. În casa lui Florean m-am născut eu. M-am născut în sărbătoare mare la Înalţarea Domnului, când lumea era la slujbă la biserică. M-am născut la o răscruce de istorie.

Abia se terminase războiul, oamenii mai aveau proaspete imaginile de pe front şi din sat. Îi mai plângeau pe cei pierduţi, dar a mai dat Dumnezeu şi secetă. Pământul era uscat şi abia creşteau buruienile. Pe plan politic se făceau schimbări radicale. Atunci au hotărât părinţii să cumpere casa de la mătuşa Dorţa.

Au fost în stare să ia şi pielea de pe ei. Au plătit în natură. Au dat vaca cu lapte, covoare şi tot ce se putea da. Rămăseseră doar cu o găină. Făceau eforturi mari ca să mă poată hrăni. Casa cumpărată aducea cu ea multă tensiune pentru că era luată de la o soră de-a tataiei şi ea mereu ridica pretenţii, pe care mamaia nu le accepta.

În anul următor lumea o ducea şi mai greu, pentru că a venit un an de foamete. Seceta şi foametea s-au simţit mai mult în Moldova, de aceea foarte mulţi au plecat pe alte meleaguri. Unii s-au dus în Oltenia, iar alţii au plecat în Cehoslovacia.

Imediat după terminarea războiului a început propaganda comunistă adusă de ruşi. Totul era după modelul ruşilor. Au început să promoveze săracii în funcţii de partid. Dar mulţi din cei săraci erau nişte gunoaie, nişte puturoşi care nu voiau să muncească, care nu ştiau nici să aprecieze munca altora. Unii au fost făcuţi activişti, alţii miliţieni, dar toate au început să se clarifice după un timp când cât de cât s-a văzut non-valoarea lor. Unii au mai continuat studiile şi au continuat munca, alţii s-au întors de unde au plecat.

Mi-amintesc cum se făcea propagandă. Toate gardurile erau văruite cu fel de fel de lozinci. Unii permiteau să le scrie lozinci pe pereţi. La noi nu aveau unde scrie, fiindcă nu aveam gard, iar pe pereţi n-a permis mamaia să scrie. De frica, tataia se mai ducea la întrunirile lor, dar nu făcea ceea ce îi trasau ei, adică să vândă ziare.

El le lua, le ducea la neamuri şi acasă şi le platea vânzând ouăle din cuibar, până i-a interzis mamaia să mai facă aşa ceva. Mamaia era apreciată pentru felul cum gândea, de aceea s-a încercat mult s-o atragă şi pe ea spre munca politică, dar mamaia a fugit cât a putut.

Rădăcini

Satul în care m-am născut are o istorie ca toate celelalte, bănuiesc. Despre rudele din partea mamaiei ştiu mai multe. Ştiu că tătuţa a rămas orfan de tată în timpul Primului Război mondial. Avea 9-10 ani şi că bunica avea mai puţin de 30 de ani, a crescut 3 copii, dar nu s-a mai căsătorit.

Toţi cei care au pierdut pe cineva în război au fost împroprietăriţi cu o bucată de pământ. Şi cum acolo la Osoi, Valea Glodului nu era suficient pământ i-au împroprietărit pe bucovineni în judeţul Botoşani, pe locul unde fusese moşia celui ce era şi stăpânul Spitalului Sf. Spiridon din Iaşi.

Satul ce l-au ridicat s-a numit mai întâi Satul Nou, apoi Ceir pentru că aici era un ceair cu păşune. Mai întâi au venit câteva familii şi au luat pământul în primire. Au trăit mai întâi în bordeie, apoi au început să-şi aducă familiile şi să-şi construiască case. Cei dintâi au fost: Vizitiu, Gontaru, Chichiri, Bolocan, Gheorghiu, Ciobanu, Olaru, Asurdoaie, Alexa.

O parte din aceştia sunt strămoşii mei. Din familia Gheorghiu şi Ciobanu se trăgea tataia, iar din familiile Bolocan şi Onuţu se trage mamaia. Ceilalţi erau veri şi rude apropiate cu străbunicii mei. Tătuţa (bunicul de pe mama), fiind singurul băiat la bunica, a devenit de la 11 ani susţinătorul familiei.

A venit şi el primăvara să-şi lucreze pământul. Avea cal şi căruţă, muncea pământul lui dar şi pe al altora şi câştiga bani. Dormea la un Vizitiu în grajd pentru că nu voia că cheltuiască nimic din ce câştiga. Ajunsese că se rupseseră hainele de pe el, dar banii îi păstra. După ce a terminat treaba la câmp, s-a dus acasă.

Când l-a văzut bunica aşa de rupt şi muncit dar cu bani, l-a luat şi l-a dus la târg şi l-a îmbracat din cap până în picioare cu haine bune şi era mândră că are un băiat atât e vrednic. Acum simţea că are un bărbat la casă şi că se poartă cu toată răspunderea ce apăsa pe umerii lui.

După asta a hotătât şi bunica să se mute cu cele două fete: Aristiţa şi Maria în Ceir. Cei ce s-au mutat aici şi-au adus limba şi obiceiurile. Între cei din Todireni şi cei din Ceir n-a fost niciodată bună înţelegere. La primul Crăciun bucovinenii s-au pregătit ca pe la ei cu colaci şi colinde şi s-au dus pe la cei din Todireni şi i-au colindat.

Ei au rămas surprinşi că nu erau pregătiţi, atunci bucovinenii s-au arătat toleranţi învăţându-i cum să facă în anul următor. Todirenarilor le-a plăcut şi încet-încet au învăţat şi ei obiceiurile. Locuitorii din Satul Nou şi-au păstrat graiul până acum, deşi au trecut atâtea generaţii. Mult timp nu se accepta să se căsătorească tineri din satul nostru ce cei din Todireni.

Satul Nou era o familie, erau respectaţi bătrânii satului şi ei aveau dreptul şi puterea de decizie când se întemeia o familie. Era suficient ca în faţa a doi-trei bătrâni din sat să se facă o înţelegere privind căsătoria unor tineri şi era un legământ mai puternic decât toate actele de la primărie.

Bătrânii erau aceia care judecau starea de conflict dintr-o familie şi mustrarea bătrânilor era suficientă pentru îndreptarea celui ce a greşit. Când un fecior voia să se căsătorească mergea "cu oameni" la mireasă şi se "împăcau" discutau până se înţelegeau asupra zestrei şi a altor cerinţe din partea tinerilor şi părinţilor.

E drept că de multe ori hotărârea o luau părinţii fără încuviinţarea copiilor. Aşa s-a întâmplat cu mamaia, nimeni n-a întrebat-o dacă vrea să se căsătorească iar când a încercat să-şi spună şi ea părerea, mămuţa a ameninţat-o să accepte că altfel va strica şi viitorul celorlalte surori.

Mai târziu bunicii şi-au dat seama ce greşeală au facut dar era prea târziu. Apăruseră copiii şi era mai complicat să se despartă. Şi aşa au dus o viaţă care nu pot spune că a fost fericită. Tataia s-a născut la Valea Glodului şi a venit în Satul Nou când avea 2 ani.

Nu ne-a spus prea multe despre familia lui. Ştiam doar că bunica a născut 16 copii şi că au trăit patru, cei mai rezistenţi, ceilalţi au murit. Tataia era astfel singurul băiat şi mai avea 3 surori. Asta i-a dăunat mult, pentru că fiind singurul băiat, bunica l-a răsfăţat prea mult şi nu l-a învăţat cum să se descurce în viaţă.

Când avea familie el îşi făcea capriciile şi toate greutăţile rămâneau pe umerii mamaiei. Asta am simţit-o noi din plin. Dar cică aşa e dat să se căsătorească " un bou şi o belea" Când au început să-şi facă locuinţe, ele cuprindeau o cameră mare, o tindă şi o cămăruţă pentru alimente.

Aşa am prins eu acele case. Alte case erau cu două odăi şi o tindă la mijloc şi uneori un paravan în spate, în loc de cămară. Casa bunicilor dinspre mamă mi-o amintesc bine: avea un stâlp în mijloc ce sprijinea podul să nu cadă. În stânga avea o sobă cu cuptor unde iarna dormeau copiii.

Dar în curte mai aveau o căsuţă mai mică şi un grajd. Pe atunci oamenii ţineau multe vite pe care le vindeau şi cumpărau pământ. Făceau multe sacrificii pentru pământ. Mare a fost durerea când au venit vremile când pământul a fost luat şi trecut la colectiv. Mi-am dat seama cât de legaţi sunt ţăranii de pământ din comportamentul mamaiei.

Ea spunea că atunci când ajungea pe pământul ei se simţea în siguranţă. Bunicul meu era un om practic. Când a văzut că pământul nu mai are căutare şi-a luat copiii mai mici şi s-a mutat la Iaşi să-i poarte în şcoală, iar pe cei doi mai mari i-a lăsat în sat. El lucra la CFR şi a primit până la urmă un apartament naţionalizat pe strada Gării.

Acolo fusese un han cu o curte interioară, cu restaurant , cu multe camere de închiriat pe două nivele. Au intrat în acea curte multe familii. Bunicii au nimerit în bucătăria hanului. Aveau şi un beci dedesupt unde puneau lemnele şi murăturile. Acolo au stat până în 1977 când casa a fost avariată puternic de cutremur şi au primit altă casă în Copou.

Prima era întunecoasă, cu igrasie şi friguroasă. Cealaltă era mai luminoasă, călduroasă, dar n-au avut noroc să stea mai mult în ea. În prima casă am locuit şi eu din 1955 când m-au luat şi pe mine si fac şcoala la Iaşi. Acolo eram aproape 20 de copii care eram ca fraţii.

Când ieşeam la joacă se umplea curtea. Părinţii ne supravegheau de pe o terasă ce lega două părţi ale clădirii. Toţi copiii au învăţat bine şi majoritatea au facut facultate. Era o competiţie între noi. Ne jucam, ne sărbătoream zilele de naştere şi onomastice împreună.

Dar acum nu mai ştiu aproape nimic despre ei, s-au împrăştiat în toată lumea ca puii de la cloşcă când vine uliul. Am aşternut doar câteva gânduri ce mi-au venit acum în minte despre o rămurică din familia mea.

Alte biserici II

A treia biserică în care am fost e cea cu hramul Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel. Ionuţ a descoperit că avem o biserică aproape de noua locuinţă, şi am hotărât să mergem pe jos cu Teodora în căruţ. Stilul bisericii e altul decât celelalte. Are o formă aproape dreptunghiulară. Şi această biserică e destul de mare şi are şi balcon. Nu mi-am prea dat seama cât e de frumoasă pentru că e în şantier. Am ajuns iar când biserica era plină. Slujbele sunt foarte devreme. Nişte bătrâne ne-au făcut semn să mergem la balcon, dar Teodora nu prea avea răbdare şi atunci au coborât şi au stat afară. După Tatăl nostru am coborât şi eu şi m-am închinat la icoanele ce erau în mijlocul bisericii. De la balcon nu am simţit că aş fi participat la slujbă, doar la un spectacol. Au împărtăşit-o pe Teodora şi am plecat acasă.

La Înviere am hotărât să mergem tot la această biserică. Dana ar fi vrut să meargă şi ea, dar nu s-a îndurat s-o trezească pe Teodora. Am zis că rămân eu cu fata şi Dana să meargă cu Ionuţ, dar au hotărât să merg eu cu Ionuţ să luăm lumină. Deşi i-am spus că putem merge pe jos, Ionuţ a luat maşina pe care a parcat-o pe o străduţă aproape de biserică. Se aduna lumea. În oraş se auzeau pocnituri de petarde şi artificii. Mulţi aşteptau în curtea bisericii şi pe stradă. Aveau lumânări albe şi colorate împodobite cu flori. A cumpărat şi Ionuţ două lumânări, deşi aveam nişte candeluţe-pahare. La un moment dat au început să bată clopotele şi s-au stins luminile.

După un timp au început să iasă oameni cu lumânări aprinse. N-au ieşit preoţii ca la noi cu lumânările. Am aprins şi noi lumânările, apoi candelele. Lumea a început să se îmbrăţişeze şi să se sărute. Încet-încet curtea bisericii s-a golit. Unii mergeau să admire focul uriaş ce ardea aproape de biserica ( aşa e obiceiul să se aprindă focuri uriaşe la Înviere) alţii cu lumina plecau acasă, dar intrau unii şi în biserică să participe în continuare la slujbă. Am intrat şi noi în biserică. Fiind mai puţină lume am văzut mai bine biserica. Am observat cum în partea dreaptă cum intrai în biserică era o anexă unde erau scaune şi puteau sta părinţii cu copii mici.Era si o deschidere spre Altar că se putea asculta slujba. M-am gândit că e o idee bună. Am văzut că lumea se închină la Evanghelie şi la icoane şi ne-am dus şi noi. Am sărutat Evanghelia, preotul a spus în greaca Hristos a înviat şi eu am răspuns în româneşte Adevărat a înviat. Desigur s-a uitat curios la mine. Apoi am plecat. Dana ne aştepta. I-am dus o candelă aprinsă şi i-am dat-o cu Hristos a înviat.

Ne-am culcat. Dimineaţa Ionuţ a bătut la uşă şi a întrebat dacă nu punem masa. Am ciocnit ouă roşii, a văzut şi Teodora primul Paşte cu primele ouă roşii. Am gustat câte puţin din cele pregătite. A doua zi de Paşte ne-am gândit să mergem la o biserică, dar nici una nu era deschisă. Cred că slujbele s-au facut foarte devreme. Noi am găsit curţile goale şi urmele focurilor ce au ars în noaptea Învierii. Se apropia plecarea în ţară şi cam atât am putut vedea cât am stat la Ionuţ. Nu ştiu dacă voi mai avea prilejul să mă mai duc la el, dar a fost o experienţă pentru mine.

Alte biserici

A doua biserică cipriotă la care am mers la slujbă a fost cea cu hramul Sfânta Treime. Biserica e foarte mare. Noi intram prin lateral stânga, unde între stranele de la perete şi scaunele din mijlocul bisericii e un spaţiu destul de mare unde pot intra părinţii cu copiii în cărucioare. Sunt multe icoane şi aici în acest spaţiu şi în faţa scaunelor, în mijlocul bisericii, dar şi lateral în pronaos. La intrarea în biserică, în dreapta, este un loc unde se pot aprinde lumânări. Acolo sunt iarăşi icoane şi o Sfântă Evanghelie la care se închină oamenii când intră pe uşa principală. Şi această biserică are un balcon mare unde intră mulţi credincioşi. Am citit despre părţile componente ale bisericii şi am observat cum sunt dispuse acestea în această biserică. Pronaosul e destul de mare, nu are pridvor, dar are o parte acoperită înainte de intrarea în biserică. De o parte şi de alta a scaunelor sunt coloane masive pe care se sprijină balconul.

Naosul (gr. navă) cuprinde soleea, o parte mai înaltă decât restul bisericii pe care se află Altarul, catapeteasma (iconostasul). În partea de urcare, soleea are câteva trepte. Lăţimea soleei e destul de mare, încât să încapă strănile cântăreţilor în dreapta şi stânga Altarului şi strana episcopului.Tot aici credincioşii primesc Sfânta Împărtăşanie.

Se spune că acest spaţiu este închipuirea râului de foc ce desparte pe cei credincioşi de cei necredincioşi, dar care azi şi-a pierdut din semnificaţie. În biserică este rânduială ca în dreapta ( cum intri în biserică) să stea bărbaţii, iar în stânga femeile mai ales în rândurile din faţă. Şi în această biserică se află amvonul, un loc mai înalt la nivelul balcoanelor la care se ajunge prin urcarea unor trepte şi care are şi un analog de unde se citeşte Apostolul şi Evanghelia. Am aflat că acestea se păstrează mai ales în bisericile construite în stil bizantin care se găsesc în Grecia, Cipru, Athos, dar şi în unele biserici din România. Predicile se ţin pe treptele semirotunde din faţa Altarului, care sunt o prelungire a soleei în faţa Sfintelor Uşi.

Amvonul simbolizează piatra de la uşa Mormântului Domnului, de unde îngerul a vestit Învierea Domnului. Treptele amvonului sunt şi o închipuire a scării lui Iacov care leagă cerul cu pământul. În acelaşi spaţiu, aproape de srtănile cântăreţilor se află praporii sau steagurile bisericeşti pe care sunt pictate chipurile sfinte ale Mântuitorului, Maicii Domnului, şi sfinţilor. Originea acestor steaguri se trage de la steagul cu Sfânta Cruce ce l-a călăuzit pe Constantin cel Mare în lupta biruitoare împotriva lui Maxenţiu. Aceste steaguri sunt folosite alături de alte insemne când se iese cu Sfintele Daruri, dar şi când se înconjoară biserica cu anumite icoane care corespund sfinţilor zilei. Biserica e frumos pictată în culori vii, luminoase.

Catapeteasma este înaltă şi cuprinde multe rânduri de icoane. Am observat în partea de jos multe icoane ale unor sfinţi pe care noi nu-i prea cunoaştem. Policandrele sunt foarte mari şi prinse cu lanţuri de cupola bisericii. Ele simbolizează lumina lui Hristos care în timpul slujbelor se coboară din cer şi luminează tuturor. În unele biserici acestea se rotesc în anumite momente ale unor slujbe.

În timpul slujbelor credincioşii stau pe scaune şi în strane şi se ridică smeriţi în picioare în anumite momente ale slujbei, nu stau în genunchi şi femeile nu au capetele acoperite. Între partea unde sunt scaunele şi solee este un gărduţ. Acolo sunt icoane, dar şi nişte mese pe care credincioşii pun jertfe pentru vii şi pentru morţi. Pe aceste mese se pun la sfârşitul slujbei coşuri cu anafură. Anafura se poate lua şi de la preot, dar fiind multă lume, unii iau direct din coşuri. La sfârşitul slujbelor mergeam şi eu şi mă închinam pe la icoanele de la Altar cum mergeau mulţi. Aici am găsit în pronaos icoane cu Sf. Rafaiel, Nicolae şi Irina, despre care citisem în cărţi. În această biserică am fost la multe slujbe în Postul Mare. În mijlocul bisericii pe un suport unde se pun icoanele zilei la care lumea se închină în timpul slujbei şi trec pe sub ea, dar mai trec şi când aceasta este scoasă afară şi se înconjură biserica cu ea. În Duminica Crucii am sărutat crucea pe care la noi o sărutăm în Saptămâna Patimilor.

În Duminica Ortodoxiei am văzut multi credincioşi cu icoane în mâini, iar la sfârşitul slujbei a coborât preotul în mijlocul bisericii şi cei cu icoane s-au apropiat de el, probabil ca s-a facut o slujbă de sfinţire.

În Duminica Floriilor, toată lumea purta buchete de flori în mâini. După terminarea Liturghiei am luat anafură şi am ieşit în curte. Bătea tare vântul şi Ionuţ cu Dana s-au retras undeva la soare. Toată lumea a ieşit din biserică cu steaguri şi cu icoana Intrarea în Ierusalim a Mântuitorului, se înconjura biserica şi lumea se îngrămădea să treacă pe sub icoană . Am trecut şi eu, deşi mai trecusem o dată în biserică. După ce a ajuns din nou în faţa bisericii preotul a continuat slujba, când deodată toată lumea a aruncat cu flori spre icoana Mântuitorului. A fost un moment emoţionant, mi-am imaginat cum a fost Mântuitorul la intrarea în Ierusalim. Am cules şi eu nişte flori şi le-am luat acasă.

În Săptămâna Patimilor oraşul răsuna de clopote şi de slujbele care se auzeau la difuzoare. Se simţea că se apropie Paştele, un eveniment foarte cinstit de ciprioţi. Slujbe se făceau în fiecare zi dimineaţa şi seara.

În Vinerea Mare am mers la aceeaşi biserică la Slujba Prohodului Domnului. N-am ştiut la ce oră începe slujba, aşa că am plecat când am auzit clopotele bătând. Am ajuns cam târziu şi biserica era arhiplină, acum stăteau mulţi în picioare sau pe scaune pliante aduse de acasă. Deci Ionuţ şi Dana neavând unde intra au urcat la balcon. Eu m-am strecurat şi mi-am găsit un loc. Era o atmosferă emoţionantă, cânta toată biserica, apoi a cântat numai un cor tânăr la balcon într-o armonie îngerească. În biserică era o linişte plină de smerenie. M-a impresionat că în faţa Altarului pe acea solee, Sfântul Epitaf şi două Evanghelii erau puse pe un catafalc împodobit cu mii de trandafiri albi. Cei patru stâlpi şi acoperişul erau acoperiţi cu mii de trandafiri. Alături era un fel de năsălie( targă) cu două arcade deasupra la fel împodobite cu trandafiri. Pe epitaf erau presărate petale de trandafiri. Când am văzut că lumea trece şi sărută Epitaful şi Evanghelia, m-am strecurat şi eu şi m-am închinat. Copiii n-au putut face acest lucru că erau sus. Am luat câteva petale de pe Sfântul Epitaf. După ce am revenit la locul meu, am văzut cum preoţii au ridicat Sfântul Epitaf de pe catafalc şi l-au pus pe acea năsălie şi cu steaguri ca de obicei, au ieşit din biserică. Lumea se îngrămădea să treacă pe dedesupt. Am trecut şi eu şi au reuşit şi copiii cu Teodora, apoi ne-am retras în biserică. A durat cam mult până au revenit, probabil că au mers pe multe străzi. În acest timp am dat mâncare Teodorei şi am aşteptat. Au ajuns cu Epitaful înapoi şi l-au dus în Altar. Ionuţ spunea că anul trecut au venit doi soldaţi care s-au aşezat de o parte şi de alta a Uşilor Împărăteşti şi au păzit Altarul până a doua zi. Asta prefigura paza romanilor la Mormântul Mântuitorului. Pentru că lumea lua din trandafirii de pe năsălie a mers şi Dana şi a luat un trandafir pentru Teodora. Slujba a continuat, dar noi ne-am dus acasă, fiindcă Teodora nu mai avea răbdare.

Aveam sufletul încărcat emoţional de o împlinire. Văzusem o slujbă deosebită într-o ţară străină.

Prin bisericile din Limassol

Nici n-am visat vreodată că voi ajunge într-o ţară străină, şi acum iată-mă în Cipru. N-aş fi ajuns poate niciodată dacă Teodora n-ar fi avut nevoie de mine. Am stat cu ea, dar am avut şi bucuria de a vedea câteva biserici ortodoxe. Prima biserică pe care am văzut-o a fost un paraclis în care se face slujba în limba română o dată pe lună. Biserica e foarte mică şi e organizată cu scaune ca toate bisericile din Cipru, de aceea nu intră prea multă lume. Slujba începe la ora 10, fiindcă dimineaţa este o altă slujbă. Aici se întâlnesc mulţi români tineri care mi s-au părut trişti, preocupaţi. Aici vin să mai schimbe opinii despre problemele care îi frământă. Aici am fost de trei ori. Am plătit liturghii ca la noi, dar cu pomelnic. Isonul este ţinut de un cântăteţ tânăr şi câteva femei care formează un cor mic. Liturghia e aceeaşi şi toţi îşi împărtăşesc copiii. Depărtarea de casă i-a apropiat mai mult de biserică. Preotul Petre Matei are predici foarte frumoase şi în acelaşi timp aduce informaţii pentru români, de la Ambasadă. El slujeşte în mai multe oraşe. În Miercurea Mare a făcut Sf. Maslu şi a şi spovedit. Aici românii se spovedesc la un preot ca după aceea să se împărtăşească la biserica la care participă la Liturghie.

Prima biserică cipriotă a fost cea cu hramul Sf. Ioan cel Milostiv. Aici a fost botezată Teodora şi slujesc un preot şi un diacon român. Biserica e mare. Aici toate bisericile sunt cât niste catedrale din România şi sunt pline la toate slujbele. Biserica nu are pridvor, ci se intră direct în pronaus. Dar este acces si prin două uşi laterale. Lumea stă pe scaune ca în bisericile catolice. Şi la balcon sunt montate scaune si este suficient de multă lume care stă şi acolo. Iar când nu mai ajung scaunele fixe se aduc scaune şi se pun pe interval. Unii vin cu scaune pliante de acasă. Aşa am primit şi eu un scaun când încercam să-mi găsesc un loc pe intervale. Această biserică am văzut-o în mai multe momente. În această biserică m-am spovedit într-o vinere. Când am intrat, biserica răsuna de glasuri de copii, ce fuseseră aduşi de educatoare la împărtăşit. După ce au plecat ei, m-am închinat în linişte pe la icoane. Am putut zăbovi mai mult la icoane. Catapetesma e mare şi are multe icoane cu sfinţi pe care nu i-am văzut pe la noi.

Icoanele sunt expuse şi în faţa scaunelor, pe lateral şi chiar pe intervale. Patronul acestei biserici este un sfânt cipriot ce a trăit prin sec. al-XVi-lea şi de care se spune că într-adevăr era foarte milostiv. În această biserică am văzut cum anafura se aduce în coşuri mari la intrarea în biserică şi oamenii iau singuri în nişte punguţe de hârtie. Aici am observat pentru prima dată cum cei ce se împărtăşesc nu merg cu lumânarea la Altar, ci o aprind la intrarea în biserică în locul special amenajat pentru aprinderea lumânărilor. M-a impresionat numărul mare de copii ce erau duşi de părinţi la împărtăşanie. Apoi am văzut cum împărtăşeau preotul dar şi diaconul. Un ritual ce nu l-am văzut la noi e şi acela că aproape la fiecare slujbă mai importantă se ieşea cu steaguri şi cu icoana zilei, se înconjura biserica şi lumea trecea pe sub icoană, cum trecem noi pe sub Epitaf la Prohodul Domnului. La Buna Vestire am fost tot la această biserică. Urma să ne împărtăşim. Biserica era neîncăpătoare multă lume stătea şi în picioare. Biserica era foarte frumos împodobită cu flori fără zgârcenie. Ionuţ şi cu Dana n-au răzbit să intre, dar eu m-am strecurat până în spatele scaunelor unde am găsit un loc bun. Luasem eu lumânări să aprind pentru împărtăşanie şi când a început, am aprins lumânările, l-am anunţat pe Ionuţ şi am început să caut să ajung şi eu la Altar. Era foarte multă lume, dar încet-încet am ajuns în faţă unde diaconul mi-a spus în româneşte " Se împărtăşeşte....", apoi m-am dus să caut copiii. Curtea era plină de lume. Mulţi au avut pe o masă din faţa Altarului un fel de colivă, care după ce a binecuvântat-o preotul au ieşit în curte să dea de pomană. Coliva nu e ca pe la noi, e un amestec de seminţe, cele mai multe de grâu numai umflat, dar şi alte seminţe: de rodii, alune, nuci şi altele. Erau puse în nişte platouri adânci sau coşuleţe şi de acolo luau cu un căuş şi puneau în punguţe de hârtie şi le ofereau oamenilor alături de o felie de pâine. Am luat şi eu de la cineva de curiozitate, dar parcă e mai bună coliva noastră. M-am simţit bine în această biserică, fiindcă ştiam că diaconul era român. Preotul român slujeşte numai în timpul săptămânii, iar duminica e trimis la o biserică din provincie..Din această cauză, masa aceea de oameni cărora nu le cunoşteam limba mi se păreau apropiaţi. Şi de data asta s-a înconjurat biserica cu icoana Maicii Domnului pe care eu am sărutat-o în timpul slujbei, fiindcă a stat în mijlocul bisericii până la sfârşitul Liturghiei. Când am fost la spovedanie părintele diacon ne-a spus că sâmbătă este o slujbă deosebită care nu se face în România. Aşa că sâmbătă dimineaţă ne-am pornit şi noi spre biserică. Abia a găsit un loc unde să parcheze; bura şi ne-am adăpostit la intrarea în biserică. Nu se putea intra, fiindcă biserica era arhiplină. I-am lăsat pe ei în faţă şi eu m-am dus la o uşă laterală şi m-am strecurat să văd ce se petrece înăuntru. Când m-am uitat în sus am ameţit, fiindcă toate candelabrele se clătinau ca la cutremur şi nimeni nu era speriat. Atunci mi-am dat seama că asta se întâmpla cu bună intenţie. Am observat apoi că biserica era încă împodobită din ajun când a fost Prohodul Domnului. M-a impresionat aranjamentul floral: pe catafalcul unde fusese Epitaful dar şi de pe acea năsălie pe are a fost purtat Epitaful în jurul bisericii. Erau mii de flori albe şi roşii: trandafiri albi şi roşii, cale şi alte flori scumpe. La sfârşitul slujbei lumea a plecat cu câte o floare din acest aranjament floral. Copiii n-au mai reuşit sa ajungă s-o împărtăşească pe Teodora, fiindcă era prea multă lume şi mai ales că trebuia să scoată maşina ca să dea drumul şi celorlalte maşini să iasă. Era aşa de aglomerat că a fost nevoit să meargă destul de mult numai cu spatele. Şi alţii îl urmau. Mi-au plăcut foarte mult slujbele la această biserică, pentru că ştiam momentele slujbei şi unde ştiam îmi spuneam rugăciunile în româneşte. Am câştigat mult că am văzut şi altfel de slujbă decât la noi.

Mânastirea Kykkos III

În mânastire am intrat printr-o poartă destul de mică făcută în zid. Într-o primă curte interioară ne-am interesat de biserică şi de muzeu. Am mers la muzeu mai întâi, dar nu ştiam cum vom intra. Jos era un birou de unde am luat biletele şi ne-a oprit aparatul de fotografiat. Am zis că mai întâi vom merge eu şi Ionuţ, apoi să vină Dana. Nu ştiam că poate intra cu căriciorul cu Teodora. Afară era destul de frig şi Dana nu prea era îmbrăcată bine. S-a aşezat undeva la soare şi eu cu Ionuţ am intrat. Dar muzeul era mare şi nu puteam pierde ocazia de a vedea în tihnă exponatele, de aceea Ionuţ a adus-o şi pe Dana cu Teodora, care dormea în caruţ. Teodora a dormit un timp după aceea a admirat şi ea cu noi. Muzeul este foarte mare.
Obiectele sunt expuse pe lateral, dar şi prin mijloc în vitrine mari. E într-adevăr mult de văzut. Sunt expuse icoane vechi din diferite epoci şi în reprezentări diferite. Icoane pe lemn şi pe alte materiale. Unele arătau că au trecut prin intemperii, erau lovite, despicate, ciobite, altele parţial şterse, erau şi unele recondiţionate. Am văzut multe reprezentări ale Mântuitorului şi pe Iisus copil. Am văzut şi icoane cu Fecioara singură fară prunc în braţe. Am văzut, pentru prima dată, icoane cu taina Spovedaniei şi a Botezului, icoană cu Zaheu, vameşul, cel urcat în dud pentru a-l vedea pe Iisus şi care din acel moment s-a mântuit. Sunt expuse, de asemenea, multe reprezentări ale Arhanghelului Mihail, Ioan Teologul, Ioan Botezătorul, ale Maicii Domnului cu Pruncul. În multe icoane Pruncul e mult mai mare în comparaţie cu braţele Maicii şi cu aspect ascetic, altele o reprezintă pe Maica Domnului mai rotundă şi cu Pruncul mai rotofei. Multe erau pictate după modelul icoanelor pictate de Apostolul Luca, în care Pruncul este ţinut pe braţul drept. Într-un colţ sunt expuse icoanele apostolilor. ceea ce pe la noi n-am văzut. Cel mai mult apare icoana cu Sfântul Apostol Andrei. În vitrinele din mijlocul sălii sunt expuse obiecte de cult din Sfântul Altar: obiecte de argint sau aurite, cusute, filiganate, de o frumuseţe nemaipomenită, fel de fel de cadelniţe de toate mărimile şi care mai de care mai meşteşugit lucrate. În multe vitrine sunt expuse multe lădiţe ferecate în argint sau aurite în care fuseseră cândva moaşte ale sfinţilor. În vitrine mari din prima sală sunt expuse straie de diaconi şi preoţi de diferite ranguri care mai de care mai împodobite cu multă artă. Într-o sală mai mică am văzut manuscrise vechi ale cărţilor bisericeşti şi o cruce de înălţimea unui om, frumos lucrată care era pusă în mijlocul camerei. În vitrinele de pe un perete din sala mare erau expuse Evanghelii mai mari sau mai mici, ferecate în argint şi aur pe ale căror coperţi sunt reprezentate scene biblice cu Iisus, Maica Domnului şi alţi sfinţi. Câteva au pe coperţi prinse aceste scene şi icoane pictate pe porţelan (dar foarte viu colorate). Printre aceste Evanghelii se află şi o Evanghelie românească, ferecată în aur şi argint, o ediţie bilingvă ( greco-slavă) tipărită în 1693 şi dăruită acestei mânăstiri de către un domnitor român. Aceasta este una dintre cele mai frumoase şi de preţ exponate.
Lângă straiele preoţeşti se află şi o cristelniţă mare şi o icoană ce reprezintă taina Botezului, a botezului persoanelor adulte, probabil din perioada de început a creştinismului. Păcat că n-am putut fotografia, dar nici n-am prea putut citi, că nu cunosc limba greacă şi nici engleză. Noroc de Ionuţ că-mi mai traducea. Aici am aflat şi legenda aducerii icoanei Maicii Domnului, pictată de Sfântul Apostol Luca. Într-o sală mai mică sunt obiecte de ceramică ce dăinuiau de prin anul 2100 îH şi sunt în bună stare. Sunt roşiatice, ceea ce arată că sunt făcute din pământul din Cipru, bogat în cupru. Sunt ulcioare în care se ţinea ulei sau apă, mai mici sau mai mari, dar foarte vechi. Sunt sigură că mi-au scăpat multe, dar ce am văzut acolo confirmă că în Cipru, creştinismul a început din primii ani ai secolului I dH. Când am ieşit din muzeu, am trecut prin magazinul din hol de unde am cumpărat iconiţe cu Maica Domnului: două iconiţe pe lemn, şi 7 pe carton în folie. La plecare vânzătorul ne-a mulţumit româneşte şi ne-a urat Drum bun! M-a impresionat. Am crezut că e român, dar ne-a spus că ştie puţin româneşte, ştie de Suceava şi părintele Cleopa.

Mânăstirea Kykkos II

Creştinismul a pătruns în Cipru încă din zorii noii credinţe. În anul 45 d.H aici au propovăduit Apostolii Pavel şi Barnabas însoţiţi de nepotul acestuia din urmă, Ioan, cunoscut apoi în istoria ecleziastică sub numele de Evanghelistul Marcu. Aceştia au reuşit să-l convertească pe însuşi proconsulul Sergius Paulus, Ciprul devenind astfel primul teritoriu administrat de un creştin. Din păcate propovăduitorii au plătit scump misiunea lor. În oraşul Pafos există astăzi o coloană de care evreii l-au legat pe Apostolul Pavel şi l-au biciuit ”cu patruzeci de lovituri fără una”. Peste 12 ani în 57 d.H evreii l-au ucis prin lapidare pe Apostolul Barnabas ( pe care nepotul Ioan Marcu l-a înmormântat lângă oraş cu Sfânta Evanghelie a lui Matei pe piept).

Tot în Cipru la Larnaka a propovăduit Sfântul Lazăr. După ce Iisus Hristos l-a înviat din morţi, evreii căutau să-l omoare, drept pentru care Lazăr s-a refugiat la Larnaka. El a fost hirotonit aici episcop de către apostolul Barnabas. Mormântul său se află în biserica oraşului, ce-i poartă numele; de altfel, însăşi denumirea oraşului se trage de la acest eveniment, ”larnaka” însemnând ”sicriu”, ”mormânt”.

Firesc, deci ca pe aceste plaiuri cipriote creştinismul să se impună, să se aşeze ca o dominantă spirituală, întreţinută de numeroase mânăstiri. Unul din primele aşezăminte a fost ctitorit de Sfânta Impărăteasă Elena, mama lui Constantin cel Mare (cel care a oficializat prin Edictul de la Mediolanus-Milano în anul 313, creştinismul în întregul Imperiu Roman0. La întoarcerea din călătoria din Ierusalim, Împărăteasa Elena a făcut un popas în insula Cipru, în 325, întemeind ( pe un vârf de munte) Mânăstirea Stavrovouni- Crucea din Munte care interzice accesul femeilor. Mânăstirile Ciprului au păstrat peste timp, nu doar flacăra credinţei în Biserica lui Hristos, ci şi idealul naţional în lupta îndârjită pentru supravieţuire. Multe din aceste mânăstiri au devenit astăzi valoroase monumente de artă. O statistică din anul 2000 arată faptul că nu mai puţin de 31 de mânastiri din Cipru se bucură de protecţia UNESCO.

Nu se ştie cu siguranţă de unde provine numele de kykkos, se pare că atunci ,în vechime, un crâng dintr-un vârf de munte s-ar fi numit astfel. Legenda asociază acest nume cu cântecul unei păsări care în urmă cu vreo 900 de ani ar fi zburat în munţii dimprejur cântând ”Muntele Kykkos/ Se va preface în mânastire/ O Maică strălucitoare va poposi aici/ Şi nu va mai pleca niciodată”

Mânăstirea a fost zidită chiar pe piscul Kykkos din lanţul muntos Trodos, la 8 km de Olimp, cel mai înalt munte din Cipru. Iniţial, biserica şi ansamblul monahal au fost construite din lemn. Două incendii, la 1365 şi 1541 au mistuit totul. Lemnul a fost înlocuit cu piatră, dar şi aceasta a suferit, ca urmare a incendiilor din 1751 şi 1813. Un miracol a salvat faimoasa icoană, precum şi pe cele încrustate în catapeteasmă.

Clopotniţa a apărut mai târziu, în anul 1882, după eliberarea de jugul turcesc. Campanila a fost aşezată pe un teren mai înalt, la câteva bune zeci de metri de mânăstire şi este alcătuită din 6 clopote, dintre care cel mai mare, turnat în Rusia, cântăreşte 1280 Kg. Aşezământul s-a dezvoltat puternic, s-au construit spaţii generoase pentru monahi, hoteluri moderne pentru pelerini, magazine pentru amintiri. Icoana Maicii Domnului este una dintre cele trei, pictate de Apostolul Luca în vremea când încă trăia Maica Domnului, care i-a slujit de model. Celelalte două se află: una în Grecia, alta în Rusia. Toate sunt pictate pe un material format din răşină şi ceară. Pe lângă acestea trei, Apostolul Luca a mai pictat 70 de icoane cu chipul Sfintei Fecioare, dar după urcarea la Cer a acesteia. Celelalte 70 de icoane împânzesc lumea creştină, de la Muntele Athos până la Mânăstirea Nămăieşti de lângă Câmpulung Muscel ( acolo a slujit şi mama poetului George Topârceanu)

Toate icoanele pictate de Apostolul Luca au un specific comun: Maica Domnului ţine pruncul în braţul drept şi toate sunt făcătoare de minuni. Aici în mânăstire sunt călugări români, iar unul din ei, Modest e meşter în sculptură şi a lucrat impunătoarele scaune şi strane din biserica mânastirii.

Mânastirea este una din cele mai bogate, bogăţie ce se răsfrânge în pilduitoare acte de caritate: construcţii de creşe, centre de tineret, azile pentru bătrâni, ateliere şcoală pentru copii cu dizabilităţi, centre culturale, burse pentru elevi şi studenţi. Două licee din Nicosia şi unul din Pafos se numesc ”Kykkos” şi au fost construite şi finanţate de această mânastire. Pereţii din curtea mânăstirii sunt împodobiţi cu fresce pictate de către foarte apreciaţii aici, fraţii Moroşanu. Dar prezenţa românilor se simte şi în muzeu.

Mânăstirea Kikkos

Mânăstirea Kikkos a fost ridicată în anul 1092 şi dedicată Fecioarei Maria de împăratul Alexios Camnen

Ulterior, timp de secole, mâmăstirea va constitui un centru cultural în care au fost realizate şi păstrate lucrări de artă creştine, manuscrise şi icoane unice. Icoana Maicii Domnului aflată aici constituie însă marea comoară a mâmăstirii, fiind după tradiţie una din cele trei icoane de acest fel pictate de Apostolul Luca, model adoptat ulterior şi de zugravii din Grecia, Egipt, Rusia sau din zona Balcanilor. Cu toate că a fost lovită de mai multe catastrofe, mânăstirea a fost permanent refăcută şi îmbogăţită chiar în timpul dominaţiei otomane, munca de strângere şi de copiere a manuscriselor continuând fără încetare. Influenţa ei culturală a fost, prin urmare, mare, atât în Răsărit cât şi în Apus. Aici şi-a început activitatea ca novice şi episcopul Makarios al III-lea, primul preşedinte al Ciprului, al cărui mormânt se află la 3 km de mânăstire constituind un loc de pelerinaj pentru creştinii ciprioţi.

Se spune că pe locurile acestea era un pusnic pe nume Isaia, care nu răspunde la întrebările unui guvernator ce l-a întâlnit, motiv pentru care este pedepsit. Dar guvernatorul se îmbolnăveşte şi jură că, dacă se va face bine va cere iertare ascetului. S-a tămăduit. Isaia are o viziune şi cere guvernatorului să aducă în Cipru icoana Maicii Domnului pictată de Apostolul Luca. Icoana era în palatul imperial din Constantinopol şi după o serie de întâmplări miraculoase ce culminează cu îmbolnăvirea şi vindecarea fiicei împăratului şi o viziune a bazileului, icoana pleacă spre Cipru. Legenda spune că păsările conduceau în procesiune corabia care ducea icoana şi copacii se înclinau până la pământ. Aici a fost aşezată într-o mânărtire ce a fost construită sub patronajul împăratului bizantin, motiv pentru care titulatura ei este de mânăstire imperială. Mânastirea e destul de mare. Intri mai întâi printr-o poarta într-o curte din care se poate vizita muzeul. De acolo este o altă uşă prin care intri în altă curte cu scări interioare ce duc la chilii, bănuiesc. Peste tot picturi cu scene biblice. Din aceasta curte se intră în biserică. Biserica e mare la fel cu scaune ca la toate bisericile din Cipru,dar mult spaţiu şi fară scaune. Am citit undeva că la această biserică vin foarte multi români care vin să se închine la Maica Domnului şi fiindcă rucăciunile lor se împlinesc, mulţi vin să mulţumească. Se spune ca scaunele din biserică sunt făcute de români. Sunt într-adevăr niste scaune deosebite. În biserică erau mulţi turişti englezi. Am mers şi ne-am închinat şi am trecut prin faţa uşilor împărateşti.Fiindcă noi evitam ne-au făcut semn nişte călugări să trecem. Icoana Maicii Domnului, făcătoare de minuni e ferecată în argint şi nu ştiu din ce motiv avea o perdeluţă ce-i acoperea capul. Eu m-am închinat de două ori , poate va lua aminte la rugăciunea mea, pentru că ştiu că sunt păcătoasă, dar cred că Maica Domnului va duce rugăciunea mea la fiul ei şi Dumnezeul nostru. Dana s-a închinat cu Teodora. Biserica are un altar foarte mare, la fel o catapetesmă împodobită cu foarte multe icoane mai puţin întâlnite pe la noi. Când am ieşit în curte am mai făcut câteva poze şi un călugăr i-a dat Teodorei nişte ulei de la maslu într-o punguţă. Icoana Maicii Domnului am văzut-o doar pe iconiţele cumparate de la magazinul din incinta muzeului. E într-adevăr deosebită de alte icoane vazute până acum. Mergând la această mânăstire simt că m-am mai îmbogăţit sufleteşte. Am auzit nişte călugări vorbind româneşte. Am observat că sunt mulţi preoţi şi diaconi români ce slujesc în bisericile cipriote. La fel am constatat că ciprioţii cinstesc în mod deosebit sfinţii, sunt adevarate sărbători naţionale cu serbări, slujbe deosebite şi jocuri de artificii.

Pelerinaj la Mânăstirea Kykkos

Cu o săptămână înainte mi-au spus copiii că e posibil să mergem într-un pelerinaj la Mânăstirea Kykkos. Era posibil să meargă şi naşii Teodorei, dar au renunţat. Vremea era destul de rece, iar la munte era şi mai şi. Aşteptam să vedem cum debutează ziua ca Ionuţ să hotărască dacă mergem sau nu. Ionuţ a dat semnalul: mergem! Am început pregătirile: eu am pus mancare nişte turte facute cu o zi în urmă şi o pizza de post, apă fierbinte într-un termos pentru a face laptele Teodorei pe drum, apă, şerveţele. Dana a pregătit fata, i-a luat haine groase, jucării, schimburi şi tot ce bănuia că i-ar trebui pe drum. Noi ne-am luat de asemeni haine groase. Eu mi-am luat tot ce aveam cu mine că nu mi-am luat haine groase de acasă. Ionuţ a montat în maşină scaunul Teodorei pe care abia îl cumpărase şi a dus căruţul în maşină. Cu ajutorul lui Dumnezeu am plecat. Ziua era frumoasă, cerul senin şi destul de cald. Dar Ionuţ nu prea ştia drumul decât cu aproximaţie, eu nu vedeam ce scria pe hartă, iar Dana era ocupată cu fata. Până la urmă Dana a descoperit că trebuie să mergem pe drumul 8 şi ne-am lăsat furaţi de pânza drumului. Supărător era că nu erau indicatoare decât la 10 Km, şi nu te puteai orienta unde te afli, pe hartă. Am avut timp să văd că localităţile sunt destul de rare, că pământul e destul de arid şi calcaros. Am citit undeva că numele Ciprului vine ce la cupru. Pamântul are intr-adevăr culoare roşiatică şi cred că e bogat în cupru. Acum natura e încă verde, fiindcă e anotimpul ploilor, dar cea mai mare parte din an nu plouă şi totul se usucă. Încet-încet ne-am apropiat de munte unde am văzut diferenţa de temperatură, fiindcă se abureau geamurile. Au început serpentinele care ne-au obosit pe toţi: Ionut nu mai condusese până acum pe un astfel de drum şi avea şi o mare răspundere că în spate era Teodora, Dana avea grijă de Teodora care era agitată că i se făcuse foame, iar eu mă gândeam la toţi. Apoi mergeam pe un drum fără semne de circulaţie şi te simţeai pierdut în spaţiu. Şoseaua era foarte îngustă că abia puteau trece două maşini, noroc că drumul nu era aglomerat, ba chiar ne-am întâlnit cu foarte puţine maşini. Deodată Ionuţ s-a bucurat că a observat că muntele era acoperit încă de zăpadă, nu mai văzuse zăpadă de cel puţin 2 ani. Eram la o altitudine de 1950 m. De o parte şi de alta erau stânci foarte abrupte de pe care se mai rostogoleau pietre. Drumul era din loc în loc acoperit cu pietre de diferite mărimi. Deşi mergea cu multă atenţie la un moment dat n-a putut ocoli o piatră si s-a auzit un zgomot puternic, dar spre bucuria noastră, nu s-a stricat nimic. Munţii sunt destul de golaşi cu puţină vegetaţie, ici colo era câte un pâlc de copaci. Serpentinele nu se mai terminau şi nu apărea nici un semn cam pe unde ne-am afla, dar deodată apare prima localitate Trodos, un fel de staţiune, unde lumea se plimba relaxată, fiindcă, deşi era frig, era foarte frumos afară. Aici am oprit şi Ionuţ a cobărât să afle cum să ne continuăm drumul, a venit înfigurat că el nu prea era îmbrăcat bine. Am pornit din nou şi dupa 500m am luat-o la stânga spre mânăstire, dar am mai urcat un munte cu multe serpentine. Teodora devenise din ce în ce mai agitată. Îi era foame şi nu aveam unde opri ca să-i pregătim laptele. Când eşti în aşa situaţie drumul se pare lung, dar am văzut indicatorul ce arăta drumul ce duce la mânăstire. Bineînţeles că am căutat repede un loc de parcare şi ne-am grăbit să facem laptele Teodorei. Apa din termos era foarte fierbinte aşa că Ionuţ a cautat metode să-i răcească biberonul. Abia mai târziu am văzut ca aproape era un robinet cu apă foarte rece. După ce i-am dat mâncare Teodorei am scos şi pachetele noastre şi am mâncat că era aproape prânzul şi noi nu mâncasem încă. Dana stătea în maşina şi noi zgribuleam pe afară. A pregătit-o apoi pe Teodora îmbăcând-o bine şi cu căruţul am plecat în descoperirea mânăstirei. A fost foarte interesant ce-am văzut timp de câteva ore, apoi am luat-o spre iesire. Am ajuns departe de poarta pe care intrasem, dar am văzut un magazin mai jos şi ne-am dus să vedem ce mai este. Am luat nişte vederi şi am căutat drumul spre maşină. Am dat Teodorei iar mâncare ca să reziste la drum şi cu ajutorul lui Dumnezeu am pornit spre casă. Am mers un timp pe acelaşi traseu si am facut multe poze cu peisajele care mi s-au părut mai interesante. Apoi am fost păcăliţi de un semn ce arăta câţi km sunt până la Limassol şi ne-am trezit că mergem pe alt drum decât cel pe care am venit. O localitate pe care am întâlnit-o ne-a lămurit că eram pe alt drum, mai puţin bun. Pe aici erau mai multe localităţi, dar tot rare. Am văzut în unele localităţi un fel de ateliere de olărit. Erau expuse la stradă multe obiecte din lut roşcat. Fata era în scăunel, dar a început să sughite şi Dana a luat-o în braţe, iar eu i-am făcut ceiuţul. Era foarte transpirată şi se temeau să nu răcească, pentru că Ionuţ mai deschidea geamul ca să nu se aburească parbrizul. Drumul a fost destul de greu şi Ionuţ a devenit puţin nervos, dar prudent. La un moment dat am început să recunoaştem drumul, deci revenisem la traseul pe care mersesem la dus. Drumul era acum mai bun, dar şi mai aglomerat, dar devierea pe care am facut-o fără voia noastră ne-a mai scurtat traseul. Teodora era din ce în ce mai agitată, dar în jurul orei 16 am ajuns acasă. Eram obosiţi, dar mulţumiţi că ne-a ajutat Dumnezeu să facem acest drum.

A doua biserică grecească

În duminica următoare am mers la altă biserică cu hramul Sfânta Treime. Aici bisericile au o altă arhitectură decât în România. În jurul acestei biserici se plimba Dana cu fata când o scotea la aer. Acum curtea era plină de maşini. Abia a avut Ionuţ loc unde să parcheze. Această biserică e mai mare, e ca o catedrală. Pe lateral se poate intra cu căruţul. Sunt acolo multe familii tinere cu copii. Şi aici sunt scaune şi cred că încap 2-300 de oameni, dar lumea mai stă şi la etaj şi urmăreşte slujba ca pe un spectacol. Când scot Sfânta Evanghelie ies pe o uşa laterală din Altar, trec prin faţa scaunelor şi o duc în Altar. Iar când citesc Sfânta Evanghelie se urcă pe o scară prin mijlocul bisericii. Şi aici biserica e plină. Nu m-am mai dus să aprind lumânări, dar m-am închinat pe la icoane. Icoane sunt şi în spate şi pe mijlocul bisericii. Am observat că din loc în loc erau nişte sobe mici încălzite cu butelii. Sus pe stâlpi erau montate ventilatoare pentru vremea calduroasă. Fiindcă vara e foarte cald se fac slujbele aşa de dimineaţă. Pe la 9,30 slujba e gata. Slujba e aceeaşi ca la noi recunosc multe cântări, dar sunt şi multe lucruri care diferă de ceea ce e în biserica la noi. Nici o femeie nu are capul acoperit. N-am prea văzut să stea cineva în genunchi. În anumite momente se ridică în picioare şi stau cu capul aplecat. Când ies cu Sfintele daruri nu ating cu ele nici un enoriaş, fiind scaune nici n-ar fi posibil. Dar preotul trece cu Sfintele Daruri prin biserica pe un anumit traseu. În faţă e cineva cu cadelniţa si mai mulţi copii cu un fel de steaguri pe care eu nu le-am vazut pe la noi. La împărtăşanie se pregătesc nişte culoare cu un fel de gărduleţ din stâlpi şi şnururi groase special pregatite, pe unde vor merge oamenii să se împărtăşească. Pentru că sunt mulţi oameni, împărtăşeşte şi preotul şi diaconul. La fel lumânarea nu se ţine în mână când se ia Sfânta Împartăşanie, ci se aprinde la intrarea în biserică. Mi-a plăcut că aici erau foarte multe familii tinere cu copiii la împărtăşit. După ce s-a terminat slujba, cine n-a apucat să ia anafură din coşuri mergea şi lua de la preot. Aşa că am trecut şi eu şi am luat si m-am şi închinat pe le icoanele de la Altar, m-am cam ciocnit de unii că ei aveau altă ordine de a merge prin faţa icoanelor şi eu am ezitat să trec prin faţa altarului cum făceau ei. Altarul fiind foarte mare erau şi foarte multe icoane. În faţa scaunelor şi lateral era altă serie de icoane. Biserica e mare şi frumos pictată şi mă simt bine când urmăresc Sfânta Liturghie, având în faţă o carte de rugăciuni care are Sf. Liturghie în româneşte. Îmi pare rău că nu înţeleg predicile care sunt destul de lungi şi bănuiesc că sunt destul de interesante, de lumea ascultă cu atenţie. Dar dacă ştiu ce Evanghelie s-a citit îmi mai amintesc de predicile de la biserica din România.

Note

De când a început Dana servicul, programul meu e acelaşi. Dau de mâncare Teodorei, o schimb şi o scot la aer pe terasă. Aria mea de acţiune e limitată. Nu mă mai sună nimeni pe telefon( în afară de copii care întreabă de Teodora), nu-mi sună nimeni la uşă pentru diferite probleme de asociaţie sau pur şi simplu să ceară pentru un maslu, o înmormântare sau să ceară de mâncare. Nu avem televizor şi la radio nu aud decât greceşte. Când mă uit pe geam sau pe terasă mi se pare că oraşul e pustiu. Când şi când vezi câte un om trecând pe jos. De altfel lumea se mişcă, dar cu maşinile. Ionuţ mi-a spus că bătrânii merg cu scutere. Sunt locuri unde pensionarii se adună şi îţi dai seama de asta că acolo sunt parcate multe scutere. Dar şi în conducerea maşinilor este o curiozitate, că se văd conducând mai mult femeile. Mulţi bărbaţi preferă să conducă motociclete. Un lucru iarăşi curios e că toţi tinerii şi-au modificat scuterele că fac aşa un zgomot când trec, de te scot din casă. Am văzut şi multe femei pe scutere. Odată eram cu maşina cu copiii şi am văzut cum o femeie în vârstă pe scuter încerca să depăşească un bărbat şi pentru moment a reuşit, dar după aceea iar a fost depăşită.

Confort

Luni Ionuţ s-a dus la serviciu, iar eu am rămas acasă cu fetele: cu Dana şi Teodora. Dana mi-a împărtăşit din tainele creşterii copilului: cum se schimbă, cum se pregăteşte laptele, cum se sterilizează biberoanele. Eu am fost foarte ascultătoare. M-am rugat lui Dumnezeu să-mi dea înţelepciune de a uita toată experienţa mea în a creşte copiii ( Când am deschis ochii m-am trezit cu o soră în braţe. Ştiu cum se îngrijesc copiii si la sat şi la oraş, dar ”am uitat”) Nepoata mea creşte după reguli noi şi eu trebuie să le învăţ. Dupa -amiază a venit Ionuţ de la serviciu şi ne-a dus în apartamentul nou în care urmau să se mute. Acum faceam cunoştinţă cu altă parte de oraş, seara. Oraşul era foarte luminos cu multe magazine cu vitrine foarte mari şi puternic iluminate. M-a impresionat dorinţa lui Ionuţ şi a Danielei de confort. Apartamentul e cu adevărat foarte mare în comparaţie cu ce am văzut în România.

Un apartament cu sufrageria foarte mare care are uşi spre bucătărie şi terasă. Pe terasă se poate ieşi şi din bucătărie, dar din bucătărie se mai iese şi într-un balconaş unde se ţin de obicei obiecte folosite la curăţenie. Apoi de-a lungul unui hol sunt dormitoarele şi băile. Două dormitoare mai mici şi unul foarte mare. Dormitorul mare are baie cu duş, În dreptul celorlalte dormitoare sunt alte două băi una care are cadă, alta care are doar chiuvetă şi wc. Ce mi-a plăcut, e că sunt foarte multe dulapuri în perete unde poţi pune orice şi nu te mai împiedici prin casă de fel de fel de lucruri. Bucătăria e dotată cu aragaz reşou care are butelia în balconaş. Cuptorul electric, maşina de spălat, combina frigorifică sunt toate încadrate în dulapuri cu multe compartimente până la plafon. Mi-ar plăcea ca un astfel de apartament să aibă copiii mei în Iasi. Casele noi se fac aici cu mult confort şi cu parcări şi cu toate astea trotuarele sunt pline de maşini parcate, astfel că oamenii sunt obligaţi să circule pe carosabil. Ce-i drept, puţini oameni vezi mergând pe jos. În România sunt multe maşini pe trotuar, dar şi multă lume, ceea ce înseamnă că mulţi oameni n-au de lucru şi merg pe străzi aiurea.

Prima zi în Limassol

Am dormit prima noapte în Limassol. Călătoria mă obosise. Ca de obicei m-am trezit mai devreme, am mers la geam şi am admirat oraşul. De la etajul II vedeam o terasă şi partea de sus a caselor. Aici nu prea sunt clădiri înalte. Cam 3-4 etaje au toate casele, bineînteles că altele sunt şi mai joase. Am privit cu interes recipientele ce le vezi pe toate clădirile. Aici toţi oamenii au instalaţii ce încălzesc apa din apartamente folosind energia solară. Dacă te uiţi pe clădiri vezi cam câte apartamente au casele. Într-o curte vecină am văzut nişte lămâi şi mandarini încărcaţi cu fructe. Multe mandarine erau căzute pe jos si nu le ridica nimeni. Aici e ţara lor. În balcoane şi pe terase erau flori în ghivece înflorite. Oraşul arată ca primăvara cu multă verdeaţă şi copacii încărcaţi cu fructe. Am observat ca pe multe case sunt nişte sârme groase rămase de la fier-betoane de parcă aşteaptă să continue construcţia. Am auzit că asta e o şmecherie. Deşi casa e terminată, oamenii nu finisează acoperişul şi aşa, dacă nu e terminată construcţia nu plătesc impozite pentru casă, evident.Interesant!

În duminica asta era slujbă în limba română. O dată pe lună vine un preot ce slujeşte româneşte. Ne-am pregătit cu toţii şi am plecat. Am ajuns la o bisericuţă mică cât un paraclis. În jurul ei curtea era plină de maşini. Oamenii circulă mai mult cu maşinile personale. Erau mulţi tineri şi câte o persoană mai în vârstă aşa ca mine. Mulţi erau veniţi cu copiii, mulţi copii. Tinerii însă mi s-au părut trişti şi preocupaţi. Mulţi se cunosc. Fiecare are grijă de copil să nu deranjeze slujba. Unii nu mai intră în biserică şi ascultă slujba de afară. Am primit de la Ionuţ nişte bani şi m-am dus să plătesc liturghie ca la noi. Lumânările erau cu autoservire şi fiecare se prezenta la Altar cu un pomelnic. Era un cor improvizat şi părintele de multe ori intervenea şi cânta şi el. Toţi copiii au fost împărtăşiţi. N-am stat la predică pentru că Teodora era neliniştită că-i era foame. Aşa că am plecat acasă. Pe masă erau puse platouri pentru cei vii şi cei morţi şi urma ca preotul să le binecuvinteze. Aş fi fost interesată să văd cum se face aici, dar Teodora face programul şi nu ţine cont de ce vrem noi. Am pornit spre casă. Se vede că şi aici oraşul are o parte veche şi una nouă. Se pare că doar de vreo 10 ani a fost o explozie de construcţii. Până atunci era un fel de târguleţ. Acum e extins pe mai multe cartiere.Slujba la această biserică începe la ora 10, fiindcă dimineaţa este deja altă slujbă. Românii nu au o biserică a lor, dar se speră să aibă, mai ales că după cum spune preotul la acelaşi altar nu se pot face slujbe pentru două Liturghii, în aceeaşi zi, nu e permis. Dar din lipsă de biserică de vreo 12 ani se slujeşte aşa. Nişte doamne au promis că se vor duce în audienţă la Episcopul locului să amintească de promisiunea ce a făcut-o acesta parintelui român.

Vis înplinit

Dar Dumnezeu mi-a ascultat rugăciunile şi m-a ajutat să mă împlinesc ca bunică prin Ionuţ. Acum aveau nevoie de ajutor şi m-am oferit să merg la ei, că-mi era tare dor. Nu i-am mai văzut de după nuntă, iar nepoata n-o văzusem decât în poze. Nunta parcă a fost o poveste care s-a pierdut în zare. Iar acum a aparut o situatie nouă. Ionuţ tătic, iar eu bunică. După Anul Nou am intensificat pregătirile pentru plecare. Erau multe de rezolvat. Trebuia să dau în primire ceea ce aveam eu ca sarcini. Mi-am făcut valiza, am luat binecuvântare de la preot şi pe 20 ianuarie la ora 12 am plecat cu taxiul spre aeroport. Simţeam că merg fără nici o emoţie. Mi-am amintit că acum vreo 38 de ani eu eram la Sulina şi mamaia nu mă văzuse de la nuntă şi a pornit să vie la mine. Erau inundaţii, ea nu mai mersese cu vaporul şi lumea încerca s-o oprească să plece. Ea a spus atunci că simte că dacă se lasă în voia apelor, deşi nu ştie să înoate apele ar duce-o la Sulina. Aşa am păţit eu. Simţeam că dacă aş fi întins mâinile aş fi luată de vânt şi aş ajunge la Limassol.

Deci la ora 12 am plecat spre aeroport cu taxiul. Am ajuns cam devreme, dar mergeam pentru prima dată cu avionul. Nu aveam emoţii. Nelu era cu mine. Am pus bagajul pe bandă şi după ce am fost verificată, mi-am dat seama că nu mi-am luat rămas bun de la Nelu. Ne-am făcut nişte semne si am mers în sala de aşteptare. Am mai coborât să iau locurile de avion şi dupa ce am urcat iar în sala de aşteptare m-am trezit cu Nelu. Îi dăduse drumul unchiul lui Marian soţul Angelicăi. Acolo ne-am luat rămas bun şi am mers spre avion. Aveam locul 6B. Alături s-a aşezat un tânăr care, cred, că a fost îngerul meu păzitor. Mi-a explicat ceea ce se întâmplă, pe unde trecem, şi ce fenomene se simt în timpul zborului cu avioane mici. Probabil că se vedea pe figura mea că n-am mai călătorit cu avionul. În Bucureşti am ajuns în 50 minute. Un autobuz ne-a dus până în clădirea aeroportului Otopeni. Acolo am aşteptat să ne vină bagajele. M-am întâlnit din nou cu tânărul, apoi ne-am despărţit. Am recuperat valiza şi am pornit spre ieşire.

Trebuia să merg acolo unde merg avioanele peste hotare. Am fost îndrumată spre un lift ce ducea la etaj. Liftul nu venea şi nişte oameni ”de bine” mi-au spus să merg la scara rulantă. Am ezitat, dar am pornit totuşi. Însă abia am pus piciorul si m-am dezechilibrat, mi-a cazut valiza şi eu m-am lovit la picioare. A sărit în ajutorul meu un individ care m-a ajutat până la etaj, unde m-am întâlnit iar cu acel tânăr care m-a luat în primire şi m-a ajutat la bagaje şi m-a dus în sala de aşteptare pentru călătoriile internaţionale. Tot timpul m-am rugat să-mi trimită Dumnezeu inger păzitor. Şi toată perioada pregătirilor, dar şi în călătorie am simţit că cineva parcă mă lua de mână şi-mi arăta pe unde să merg. Am aşteptat mult, dar am primit telefoane din Iaşi şi a trecut mai uşor timpul. Cand s-a afişat Larnaka, am dat valiza in primire. Nu mi-a cerut decât paşaportul şi biletul. Apoi am mai trecut printr-un punct unde mi-a verificat paşaportul, am luat-o pe nişte săgeţi şi am ajuns în alt punct de control, ultimul înainte de îmbarcare. Acolo am pus pe bandă bagajul, pardesiul, pălăria şi pantofii, am trecut de cealaltă parte, m-am îmbrăcat şi mi-am continuat drumul. Am ajuns într-un magazin cu produse artizanale foarte luminos, şi după ce m-am învârtit putin am ajuns în altă sală de aşteptare de unde urma sa mă îmbarc. Pe bilet era trecută poarta 4, dar am observat că lumea stătea la poarta 5 şi am mers şi eu acolo. Aveam locul 11 A. Acum trebuia să stau lângă geam, deasupra aripei. Alături stăteau doi soti greci. Am auzit in difuzoare vorbindu-ne despre călătorie, ne-au făcut un instructaj cum să folosim uşile în caz de avarie, masca cu oxigen şi vesta de sub scaun. Ne-am închis telefoanele, am pus centurile de siguranţă (pe care n-am învăţat s-o deschid). A început zborul. Am mers un timp pe pistă, după care a început să se ridice în trepte. Am văzut Bucureştiul iluminat, apoi n-am mai văzut nimic. Intre timp ne-a servit masa şi băutură. Eu am luat numai apa plată. La 22,40 a anunţat că începe coborârea şi am văzut pământul. Era plin de constelaţii viu colorate. M-a surprins cât de luminate sunt oraşele. La ora 23 am ajuns în Larnaka. Domnul de lângă mine m-a ajutat să-mi desfac centura. Am coborât din avion şi am urcat într-un autobuz de unde am sunat pe Ionuţ. La bagaje am aşteptat mai mult, dar nu mi-a plăcut sala aceea care era cam dezolantă. Am trecut apoi printr-un punct de control, unde s-a uitat la paşaport şi am ajuns la Ionuţ. Ne-am urcat în maşina. Drumul a fost lin şi interesant că toată şoseaua avea luminiţe in asfalt care marcau benzile de circulaţie. Am ajuns acasă, am desfăcut valiza, am dat ce aveam de dat, mi-am văzut nepoata care dormea şi ne-am culcat. Eu de fapt trăiam un vis.

Preocupări

Fiindcă Dumnezeu mi-a dăruit copii, am considerat că e normal ca de acum să devin bunică, şi mi-am şi dorit asta cu tot sufletul. Şi acum mă frământă alte gânduri. Am căutat să găsesc ceva care să explice cu ce am greşit eu de Ciprian şi Mirela nu au o familie. E vina mea sau aşa a fost să fie? Cu Ciprian nici nu pot aborda această problemă. De ce? Ce s-a întâmplat de el e atât de pornit împotriva căsătoriei? De ce-i place să stea singur? E bine sau rău? Oare cu Mirela am greşit cu ceva? Când şi cu ce? Am întrebat preotul şi mi-a spus că eu nu am nici o vină că Dumnezeu are planurile lui cu fiecare. Sigur că aşa-i, dar eu tot caut răspunsuri la aceste întrebări. De ce Ciprian nu vrea să-şi întemeieze o familie? De ce Mirela vrea şi nu poate?

Îl rog pe Dumnezeu să-mi dea răspuns la aceste întrebări. Şi poate voi primi răspuns. Mă doare că Mirela e tristă din cauza singurătăţii şi sunt nedumerită cum Ciprian caută singurătatea. Cred că voi muri fără să mi se clarifice aceste probleme, care , de fapt, nu sunt singure.

Marturisiri IV

Poate am exagerat, dar din copilărie am trăit o frică să nu li se întâmple ceva rău celor dragi. Când stăteam cu surorile mele şi ele dormeau, eu le supravegheam somnul şi mă speriam când ele dormeau atât de profund, că aproape nu mai respirau. Uneori le clătinam ca să văd dacă respiră. Ştia mamaia cât de responsabilă sunt şi avea multă bază în mine să stau cu surorile mele când ea pleca de acasa la muncă.

Aceeaşi grijă am avut şi de copiii mei. Niciodată nu am dormit profund. Le auzeam respiraţia şi la orice oră din noapte simţeam dacă era ceva în neregulă cu ei. Mult timp şi după ce au dormit în camere separate ţineam uşile întredeschise ca să aud dacă apare vreo problemă. Şi acum mă preocupă viaţa copiilor mei, a mamaiei şi a surorilor mele.

Am părut exagerată când am cerut copiilor mei să mă informeze când întârzie undeva sau când pleacă la un drum lung, ca să stiu dacă sunt bine. Poate exagerez, dar aşa am fost totdeauna. Când au înţeles ei, că de fapt nu voiam să intru prea mult în viaţa lor, m-au ascultat şi-mi dădeau câte un telefon. Ciprian, când a plecat în Germania m-a ţinut la curent cu ceea ce face, adică dacă se simte bine. Ionuţ dădea telefon de câte ori mergea într-o calătorie, la fel şi Mirela.

Atunci stăteam şi eu liniştită, altfel făceam nopti albe. Ce fac eu acum? Încerc să-mi analizez atitudinea mea de părinte. Am procedat bine sau rău când mi-am crescut copiii?

Le-am oferit tot ce aveau nevoie? Altceva nu ştiu, dar eu i-am iubit cu tot sufletul meu. Nu-mi mai trebuia nimic dacă stiam că ei sunt fericiţi şi au tot ce le trebuie. Bineînţeles că le-am oferit ,material, tot ce mi-am putut permite. I-am facut şi pe ei să înţeleagă că nu se poate mai mult. De aceea nu mi-au cerut să le dau imposibilul.

Dacă aş lua-o de la capăt cu educarea copiilor, nu ştiu dacă aş proceda altfel. Aşa am înţeles eu că trebuie să formez nişte oameni cărora să le placă munca şi să traiască indiferent ce surprize le-ar oferi viaţa. Poate am reuşit.

Marturisiri III

La fel s-a întâmplat cu Ionuţ. Încet-încet s-a îndepărtat de mine, îmi spunea tot mai puţin din preocupările lui şi rareori aflam de proiectele lui. Tot nu-mi explic în totalitate de ce. Vina e tot a mea, cred, fiindcă am dat prea mare importanţă ajutorului dat familiei Ciuraru. M-am supărat de multe ori când aflam de preocuparile lui de la alte persoane. Mă simţeam trădată. Voiam să ştiu şi eu în mod direct de preocuparile lui, de pasiunile lui, dar el considera ca nu sunt importante pentru mine. M-am bucurat în fiecare moment din viaţa lui şi cand a început să gângurească, să meargă în picioare, să spună poezii. Mă interesa ce face la şcoala si mă bucuram de succesele lui. Îi urmaream evoluţia şi mă bucuram, poate nu zgomotos, dar toate le simţeam în inimă. Era răsplata muncii mele, pentru că eram destul de ocupată cu toate problemele familiei şi serviciului. Şi acum când nu-l mai însoţeam la anumite activitaţi nu trebuia să ştiu ce bucurii şi împliniri are? Am aflat că juca teatru şi m-am bucurat că ştiam că o face din pasiune. Am aflat apoi că scrie teatru şi m-am bucurat. Târziu a apelat puţin la ajutorul meu, când trebuia să plece cu trupa în Grecia. M-am bucurat şi l-am ajutat să-şi îndeplinească această dorinţă. M-am întristat când am constatat că eu am fost un fel de bau-bau pentru copiii mei. Asta s-a întâmplat când i-am spus sa-mi prezinte şi mie pe prietena lui. Atunci mi-a dat replica: ”Nu mata ne-ai impus să nu aducem persoane straine în casă?”

Marturisiri II

Ciprian a ascultat de mine cu încapăţinare, probabil de multe ori împotriva voinţei lui. Încet-încet s-a îndepărtat de mine. Viaţa lui este ermetică. Nu ştiu când îi este bine şi când nu. Nu ştiu ce planuri are cu viaţa lui, dacă este fericit sau nu. Răbufnesc câteodată şi-i mai spun câte ceva ce nu-i place, dar nu rezolv nimic. Am greşit odată şi s-a ridicat acest zid. Nu am putere să-l dărâm. Mi-ar fi plăcut să fie mai deschis, să-mi spună câte ceva din viaţa lui, să-mi ceară sfatul, dar n-o face niciodată. E foarte atent cu mine îmi face cadouri costisitoare, dar nu-mi deschide sufletul. Mă mustră conştiinţa că n-am făcut ce trebuie în educaţia copiilor mei, dar nu ştiu ce şi de acum tot nu mai pot interveni cu nimic.

I-am necăjit mult ocupându-mă, poate, mai puţin de ei aducându-i la Iaşi pe copiii Sarmizei. Nu i-am protejat cum au facut surorile mele. Ele n-au implicat copiii în problemele surorilor. Eu am făcut-o. Voiam s-o ajut pe mamaia şi eram convinsă că făceam bine. Dar copiii mei cuminţi nu mi-au reproşat niciodată, dar s-au îndepărtat tot mai mult de mine. Ciprian şi-a luat casă şi aproape nu mai ştiu nimic de viaţa lui. Abia ştiu unde stă. Îl mai văd când vine duminica, dar e preocupat, discută puţin. Eu nu ştiu ce subiecte să abordez ca să nu-l deranjez şi comunicarea se blochează. Asta mă doare, fiindcă, undeva această atitudine se datorează mie, a comprtamentului exigent, dur.

Ei cred că atitudinea lor e normală şi că aşa trebuie să fie relaţia între părinţi şi copii. Eu aş vrea mai mult, poate sunt exagerată. Ştiu doar că relaţia dintre copii şi parinţi trebuie să fie aceeasi , de dragoste, de sprijin la nevoie. Trecerea timpului nu poate schimba legile unei familii.

Marturisiri I

Acum am mai mult timp şi vrând-nevrând evaluez propria-mi viata. Îmi dau seama ca viaţa mea e ca un vârtej în care am intrat cu mulţi ani în urmă. De când mă ştiu am fost antrenată în problemele şi responsabilitaţile familiei. De când am deschis ochii m-am implicat în creşterea surorilor. Am fost ascultatoare şi am rezolvat cu responsabilitate tot ce primeam de la mamaia. Nu mi-amintesc să mă fi trezit vreodată târziu şi sătulă de somn. Când eram mica eram sculată de mamaia să supraveghez pe surorile mele mai mici, mai ales când ea pleca la munca câmpului, înainte de răsăritul soarelui, adica orele 4-5. Apoi a început şcoala şi mă trezeam dimineaţa să merg la şcoala, iar intr-o perioada mă trezea tătuţa la ora 5 pentru a-mi repeta lecţiile, apoi la facultate tot aşa orele începeau la 7.Iar când am început serviciul şi au început să apară copiii, ce să mai zic?

Nu mi-amintesc să fi avut vreodată timp liber în care să nu fi avut ceva de facut. Am învăţat toată viaţa, deci n-a existat nici o clipă în care să neglijez cartea. Mi-a plăcut să lucrez pentru surorile mele, apoi pentru copiii mei lucruşoare frumoase. Viaţa m-a facut să fiu responsabilă, exigentă cu mine şi cu alţii. Asta poate mi-a prins bine în munca de la şcoală şi în educarea copiilor mei. Mi s-a spus că eu cu tonul şi atitudinea mea intimidez. Niciodată n-am avut intenţia asta.

M-am străduit cât ce am putut ca să le fie bine copiilor mei, să nu le lipsească nimic şi mai ales să nu-i scap din mână şi să o ia pe căi greşite. Vedeam astfel de situaţii la şcoală. Dădeam meditaţii ca să mai suplimentez venitul familiei, dar nu neglijam problemele gospodăreşti. Toate le-am facut cu cât se poate de mare responsabilitate. Anii au trecut, copiii au crescut, iar eu am descoperit că mi-a scăpat un lucru foarte important în relaţia cu copiii mei. N-am comunicat suficient. Îi ţineam sub observaţie, interveneam când aveau nevoie de mine, dar n-am avut timp să discut mai mult cu ei. Am început să am mai mult timp, dar nu mai pot comunica. Simt cum copiii mei se îndepartează de mine, se înstrăinează, şi eu stau in faţa unui ecran pe care văd chipuri dar nu le disting expresia. Mi-aş fi dorit să ştiu mai multe despre copiii mei: cum gândesc, cum îşi organizează viaţa, ce bucurii şi ce probleme mai au. Dar nu mai pot. Mi se refuză aceste lucruri. De ce? Să mă protejeze? Dar eu mai mult mă frământ neştiind despre ei. Atunci îmi fac fel de fel de scenarii care mă tulbură. Nu se mai poate face nimic. Nu mai pot întoarce timpul ca să mai repar ceva. Cum ar fi trebuit să procedez? ce treaba ar fi trebuit să las deoparte ca să discut mai mult cu ei?