Cu vreo 2 ani în urmă am primit sfatul unui preot să caut şi să citesc "Acatistul Sfântului Arhanghel Rafail" care este de mare folos. Căutând prin librării am dat din întâmplare (dar precis n-a fost doar o întâmplare) şi peste alte carţi despre minunile altui sfânt cu numele Rafail: Klitos Ioanidis "Noi minuni ale Sfântului Rafail" şi Vasiliki Rallis "Karyes Colina Sfinţilor".
Moaştele Sfântului Rafail au fost descoperite alături de Sfântul Nicolae şi muceniţa Irina. Acestea au fost descoperite în chip minunat în livada de măslini a soţilor Vasiliki şi Anghel Rallis din Lesvos. Ele au fost descoperite prin visele şi vedeniile ce se arătau acestei familii şi altor persoane din Termis şi din împrejurimi.
Moaştele au fost descoperite prin anii 1960-1961, dar sfinţii au trăit prin anii 1463 într-o mânăstire care încă din 1235 a fost mereu lovită şi distrusă de turci, dar biserica era mereu refăcută. După multe cercercetări ce s-au facut cu multe piedici, s-au descoperit moaştele, aşa cum se arătaseră în vise, temelia şi altarul altei biserici sub care curgea un izvor sfinţit (aghiazmă).
După multe cercetări aceşti sfinţi au fost canonizaţi de Biserica ortodoxă spre bucuria multor creştini ce au simţit puterile tămăduitoare ale acestora.
Atunci când am citit aceste cărţi, am gândit cât sunt de fericiţi cei care au posibilitatea să atingă aceste moaşte. N-am avut nici măcar îndrăzneala de a mă gândi că eu aş putea ajunge pe acolo.
Acum sunt în Cipru.Într-o discuţie cu părintele Vasile mi-am arătat dorinţa de a vedea biserici şi mânăstiri prin Cipru. Şi el ar fi dorit să meargă cu familia lui, dar e foarte ocupat.
Dar duminică 7 octombrie,la prânz primim un telefon de la părintele Vasile care ne invită să mergem cu el la Biserica Sfântul Rafail ce are părticele din sfintele moaşte ale celor trei sfinţi. Biserica e undeva prin nord aproape de graniţa cu Ciprul turcesc. Nu ştia drumul, dar cu gândul la Dumnezeu am plecat în grabă. El mergea înainte cu familia lui (soţia si doi copii), noi îl urmam. Ionuţ conducea şi în maşină era Dana,Teodora şi eu. Am parcurs 250 km dus-întors.
Drumul a fost destul de interesant, pacat că din cauza vitezei nu puteai savura peisajul. Mă gândesc la Ionuţ ce-a pierdut că el era concentrat la condus. Am pornit pe o autostrada spre Pafos ce mergea paralel cu malul Marii Mediterane. Locul e muntos şi şoseaua tăia stâncile. Podurile suspendate erau foarte dese.
Am trecut şi printr-un tunel cu lumini ce te ajutau să treci uşor de afara în spaţiul luminat electric,la fel se întâmpla şi la ieşire. Am ajuns în oraşul Pafos şi ne-am continuat drumul spre localitatea Polis. Am spus că m-a impresionat peisajul care e arid, uscat din cauză că aici nu plouă cu lunile. Localităţile sunt rare. Casele nu depăşesc 2-3 nivele, dar fiecare casă e o oaza de verdeaţă.
Oamenii sunt foarte preocupaţi ca în jurul caselor să fie multă verdeaţă şi multe flori. Am observat ca toate casele au instalaţii pentru udat. Au nişte roţi pe care sunt înfăşurate furtune cu care udă copacii şi florile. Iar ca frumuseţea să sporescă, dau coroanelor copacilor ornamentali forme geometrice( conuri, sfere sau cuburi).Pământul e galben-roşiatic,fiindcă se spune ca e bogat în cupru. Sunt aici mulţi copaci ornamentali cu flori foarte viu colorate. Furată de peisaj am uitat pur şi simplu sa fac poze.
Când mi-am dat seama începuse să se întunece. Am trecut, aşadar de Polis şi ne-am apropiat de Pamos. O distanţa apreciabilă am mers foarte aproape de malul marii. Albastrul mării se pierdea în seninul cerului. Pe alocuri valurile erau uriaşe si arătau că de fapt cerul nu se amesteca cu marea. În depărtare pe luciul apei pluteau vapoare.
Am simţit că trăiesc o experienţă ce nu se repetă în viaţă. Eu eram cea mai privilegiată. Ionuţ era concentrat la condus, Dana avea mare grijă de Teodora, iar eu mă hrăneam sufleteşte cu o experienţă unică. Aşa nici n-am simţit când am făcut 125 km., când vedem că parintele opreşte maşina.
Atunci am observat ca ajunsesem la biserică. Păcat că era cam târziu, ca nu mai era nici un chioşc deschis să putem cumpăra vreo amintire. Biserica e ridicată pe malul marii, este destul de mare. Este o biserica relativ nouă. Am intrat cu smerenie şi ne-am închinat la icoanele de pe catapetesmă. O catapeteasmă bogat împodobită cu icoane cu mulţi sfinţi pe care nu-i întâlnim în bisericile din România. În stânga era o ladiţă cu moştele sfinţilor Rafail, Nicolae şi Irina. Ne-am închinat şi aici.
Nu ştiu de ce, dar când sunt în aşa situaţii din cauza emoţiilor nu mai ştiu să formulez nici o rugăciune ca cele pe care le citesc în rugaciunile de acasă. Cer doar să se roage lui Dumnezeu să-mi asculte rugăciunile ce le fac mereu acasă. Şi când plec îmi dau seama că puteam să cer mai multe Sfântului, dar nadăjduiesc să ştie sfântul ce necazuri am şi să mă ajute. Părintele a facut apoi Paraclisul celor trei sfinţi,iar ne-am închinat am facut câteva poze.
Pe pereţii bisericii erau pictate scene din chinurile la care au fost supusi sfinţii. Sfânta Irina era o fetiţă ce a fost crunt schingiuită, arsă intr-un vas de lut. Părticele din moaştele ei au fost găsite într-o oală, iar alta parte în mormantul părintelui său. Ele au fost descoperite tot prin vise. Cred că imediat ce timpul îmi va permite voi mai citi carţile de care am amintit la început.
Ce m-a impresionat, e că sfinţii fac multe minuni cu cei ce cred în Dumnezeu. Dovadă sunt foarte multe cârje lăsate într-un loc în biserică, mărturie că cei care au venit bolnavi, sprijinindu-se în cârje au fost imediat vindecaţi de sfinţi şi au plecat acasă nesprijiniţi.
Eu cred că sfinţii primesc putere de la Dumnezeu să ajute pe cei neputincioşi dacă au credinţă, şi dacă şi-o păstrează şi după ce primesc acest dar.După ce am ieşit din biserică am mai făcut nişte poze. În faţa bisericii era un monument ca un pomelnic în care se pomeneau cei cazuţi în razboiul împotriva turcilor pentru obţinerea independenţei.
Se începuse a însera, dupa ce am ieşit din biserica, aceasta a fost încuiată, aşa s-a întâmplat şi cu porţile. Am pornit-o înapoi prin întuneric. Părintele tot în frunte mergea, şi noi după el. Acum peisajul era altul. Lumina naturală a fost înlocuită de cea electrică. Am ajuns destul de târziu acasă, dar cu o bucurie nemărginită în suflete.
Atunci m-a întrebat Ionuţ: nu îţi doreai să mergi la aceste moaşte?Ce să mai spun? Nu sunt vrednică să mă asculte asa de repede Dumnezeu,şi să-mi îndeplinească aşa dorinţe.
Moaştele Sfântului Rafail au fost descoperite alături de Sfântul Nicolae şi muceniţa Irina. Acestea au fost descoperite în chip minunat în livada de măslini a soţilor Vasiliki şi Anghel Rallis din Lesvos. Ele au fost descoperite prin visele şi vedeniile ce se arătau acestei familii şi altor persoane din Termis şi din împrejurimi.
Moaştele au fost descoperite prin anii 1960-1961, dar sfinţii au trăit prin anii 1463 într-o mânăstire care încă din 1235 a fost mereu lovită şi distrusă de turci, dar biserica era mereu refăcută. După multe cercercetări ce s-au facut cu multe piedici, s-au descoperit moaştele, aşa cum se arătaseră în vise, temelia şi altarul altei biserici sub care curgea un izvor sfinţit (aghiazmă).
După multe cercetări aceşti sfinţi au fost canonizaţi de Biserica ortodoxă spre bucuria multor creştini ce au simţit puterile tămăduitoare ale acestora.
Atunci când am citit aceste cărţi, am gândit cât sunt de fericiţi cei care au posibilitatea să atingă aceste moaşte. N-am avut nici măcar îndrăzneala de a mă gândi că eu aş putea ajunge pe acolo.
Acum sunt în Cipru.Într-o discuţie cu părintele Vasile mi-am arătat dorinţa de a vedea biserici şi mânăstiri prin Cipru. Şi el ar fi dorit să meargă cu familia lui, dar e foarte ocupat.
Dar duminică 7 octombrie,la prânz primim un telefon de la părintele Vasile care ne invită să mergem cu el la Biserica Sfântul Rafail ce are părticele din sfintele moaşte ale celor trei sfinţi. Biserica e undeva prin nord aproape de graniţa cu Ciprul turcesc. Nu ştia drumul, dar cu gândul la Dumnezeu am plecat în grabă. El mergea înainte cu familia lui (soţia si doi copii), noi îl urmam. Ionuţ conducea şi în maşină era Dana,Teodora şi eu. Am parcurs 250 km dus-întors.
Drumul a fost destul de interesant, pacat că din cauza vitezei nu puteai savura peisajul. Mă gândesc la Ionuţ ce-a pierdut că el era concentrat la condus. Am pornit pe o autostrada spre Pafos ce mergea paralel cu malul Marii Mediterane. Locul e muntos şi şoseaua tăia stâncile. Podurile suspendate erau foarte dese.
Am trecut şi printr-un tunel cu lumini ce te ajutau să treci uşor de afara în spaţiul luminat electric,la fel se întâmpla şi la ieşire. Am ajuns în oraşul Pafos şi ne-am continuat drumul spre localitatea Polis. Am spus că m-a impresionat peisajul care e arid, uscat din cauză că aici nu plouă cu lunile. Localităţile sunt rare. Casele nu depăşesc 2-3 nivele, dar fiecare casă e o oaza de verdeaţă.
Oamenii sunt foarte preocupaţi ca în jurul caselor să fie multă verdeaţă şi multe flori. Am observat ca toate casele au instalaţii pentru udat. Au nişte roţi pe care sunt înfăşurate furtune cu care udă copacii şi florile. Iar ca frumuseţea să sporescă, dau coroanelor copacilor ornamentali forme geometrice( conuri, sfere sau cuburi).Pământul e galben-roşiatic,fiindcă se spune ca e bogat în cupru. Sunt aici mulţi copaci ornamentali cu flori foarte viu colorate. Furată de peisaj am uitat pur şi simplu sa fac poze.
Când mi-am dat seama începuse să se întunece. Am trecut, aşadar de Polis şi ne-am apropiat de Pamos. O distanţa apreciabilă am mers foarte aproape de malul marii. Albastrul mării se pierdea în seninul cerului. Pe alocuri valurile erau uriaşe si arătau că de fapt cerul nu se amesteca cu marea. În depărtare pe luciul apei pluteau vapoare.
Am simţit că trăiesc o experienţă ce nu se repetă în viaţă. Eu eram cea mai privilegiată. Ionuţ era concentrat la condus, Dana avea mare grijă de Teodora, iar eu mă hrăneam sufleteşte cu o experienţă unică. Aşa nici n-am simţit când am făcut 125 km., când vedem că parintele opreşte maşina.
Atunci am observat ca ajunsesem la biserică. Păcat că era cam târziu, ca nu mai era nici un chioşc deschis să putem cumpăra vreo amintire. Biserica e ridicată pe malul marii, este destul de mare. Este o biserica relativ nouă. Am intrat cu smerenie şi ne-am închinat la icoanele de pe catapetesmă. O catapeteasmă bogat împodobită cu icoane cu mulţi sfinţi pe care nu-i întâlnim în bisericile din România. În stânga era o ladiţă cu moştele sfinţilor Rafail, Nicolae şi Irina. Ne-am închinat şi aici.
Nu ştiu de ce, dar când sunt în aşa situaţii din cauza emoţiilor nu mai ştiu să formulez nici o rugăciune ca cele pe care le citesc în rugaciunile de acasă. Cer doar să se roage lui Dumnezeu să-mi asculte rugăciunile ce le fac mereu acasă. Şi când plec îmi dau seama că puteam să cer mai multe Sfântului, dar nadăjduiesc să ştie sfântul ce necazuri am şi să mă ajute. Părintele a facut apoi Paraclisul celor trei sfinţi,iar ne-am închinat am facut câteva poze.
Pe pereţii bisericii erau pictate scene din chinurile la care au fost supusi sfinţii. Sfânta Irina era o fetiţă ce a fost crunt schingiuită, arsă intr-un vas de lut. Părticele din moaştele ei au fost găsite într-o oală, iar alta parte în mormantul părintelui său. Ele au fost descoperite tot prin vise. Cred că imediat ce timpul îmi va permite voi mai citi carţile de care am amintit la început.
Ce m-a impresionat, e că sfinţii fac multe minuni cu cei ce cred în Dumnezeu. Dovadă sunt foarte multe cârje lăsate într-un loc în biserică, mărturie că cei care au venit bolnavi, sprijinindu-se în cârje au fost imediat vindecaţi de sfinţi şi au plecat acasă nesprijiniţi.
Eu cred că sfinţii primesc putere de la Dumnezeu să ajute pe cei neputincioşi dacă au credinţă, şi dacă şi-o păstrează şi după ce primesc acest dar.După ce am ieşit din biserică am mai făcut nişte poze. În faţa bisericii era un monument ca un pomelnic în care se pomeneau cei cazuţi în razboiul împotriva turcilor pentru obţinerea independenţei.
Se începuse a însera, dupa ce am ieşit din biserica, aceasta a fost încuiată, aşa s-a întâmplat şi cu porţile. Am pornit-o înapoi prin întuneric. Părintele tot în frunte mergea, şi noi după el. Acum peisajul era altul. Lumina naturală a fost înlocuită de cea electrică. Am ajuns destul de târziu acasă, dar cu o bucurie nemărginită în suflete.
Atunci m-a întrebat Ionuţ: nu îţi doreai să mergi la aceste moaşte?Ce să mai spun? Nu sunt vrednică să mă asculte asa de repede Dumnezeu,şi să-mi îndeplinească aşa dorinţe.
Powered by ScribeFire.
