sâmbătă, 8 octombrie 2011

Miracole

 Ce "semne" trebuie sa mai primesc ca sa cred cu convingere in Dumnezeu? Toata viata mea a fost plina de miracole.
Am venit pe lume in timpul Sfintei Liturghii cand se sarbatorea Inaltarea Domnului. Se zice ca am fost copil dorit, fiindca am fost primul.
Parintii stateau in gazda, pentru ca inca nu aveau o casa a lor. Eram slabuta si m-am imbolnavit. Presupun ca aveam bronsita sau o pneumonie. Nu se punea mare pret pe atunci pe viata unui copil. La bunica murisera asa vreo 12.
Nici doctori nu prea erau, asa ca mama a mers la preot sa-mi citeasca. Parintele i-a dat cateva recomandari "medicale" si a citit cateva rugaciuni. Dupa ce am ajuns acasa am inceput sa-mi revin. Eu cred ca asta e un miracol. Totdeauna Ingerul pazitor a stat cu mine.
Dupa mine, la intervale mici de aproximativ 2 ani s-au mai nascut doua surori. Parintii deja se bazau pe mine ca pe "o femeie batrana" si mă lasau acasa zile intregi sa am grija de o sora de 7 luni si de cealalta care nu avea mult peste 2 ani si jumatate.
Nu era un miracol ca eu, care eram foarte fricoasă si bicisnica de doar 5 ani, sa hranesc copiii, s-o legan pe cea mica si sa am grija sa nu li se intample ceva rau?
Ingerul lui Dumnezeu ma ajuta si nu simteam nici frica si nici lipsa de putere.
Ingerii nostri pazitori aveau grija de toate trei, si nu ni s-a intamplat nimic rau in lipsa parintilor.
Inainte de a implini 7 ani, cand urma sa vina pe lume cea de a patra sora, m-am imbolnăvit de rujeola, după care am facut coplicatii la plamani.
Parintii m-au dus la un doctor renumit din zona si cu toate ca el gasea leacuri cam pentru orice boala, a ramas cam rezervat asupra insanatosirii mele si au recomandat parinților sa ma duca la un spital.
Asa am ajuns la spitalul din Trusesti, unde am cazut in coma de mai multe ori si nu mai aveau doctorii sperante ca mai scap.
Dar Dumnezeu ma iubea si nu planuise sa ma ia la El, fiindca mai aveam niste misiuni de indeplinit pe pamant.
Patintii m-au luat de la spital si m-au dus iar la doctorul din Victoria, iar acesta a spus clar ca el nu mai are nici o solutie si ca doar Dumnezeu poate face o minune sa ma fac sanatoasa.
Le-a recomandat, totusi parintilor sa ma duca la Iasi. Cred ca rugaciunile si lacrimile mamei au impresionat pe Dumnezeu, si dupa ce am stat cateva zile in spitalul din Iasi, a trimis printr-o doctorita cu acelasi nume ca mine sa-mi dea leacul.
 A hotarat sa-mi faca antibiotice si incet-incet am inceput sa-mi revin. Si după o perioada de tratament am revenit in mijlocul familiei dupa o perioada de post de 21 de zile in care n-am pus nimic in gura, ca se minunau toti cum se mai tin zilele de mine.
Dar Dumnezeu ma iubea si ma hranea cu hrana duhovniceasca. Eu stiam doar "Tatal nostru"si-l spuneam mereu pentru a-mi invinge frica. Si minunile au continuat chiar daca nu erau spectaculoase.
Cand aveam vreo 9 ani,se intampla un eveniment nefericit prin vecini. A murit o femeie si a ramas un copil orfan. M-a impresionat mult situatia asa ca am fost si la inmormantare.
La sfarsitul slujbei cand familia isi lua ramas bun de la cea plecata am sarutat si eu moarta. Am avut un sentiment ingrozitor, fiindca raceala am simtit-o mult timp pe buze.
Cand m-am intors acasa, am gasit cotetul deschis si gastele plecate. Am aflat ca sunt in curtea unui vacin si ca acesta nu are caine.
 Am intrat fara grija, dar un caine mare s-a repezit la mine. M-am speriat foarte tare ca am sarit santul de nu m-a prins cainele, sub privirile incantate ale unor vecine care se amuzau copios.
Cand am ajuns acasa tremuram toata si imediat am facut febra foarte mare, de nu mai cunosteam oamenii.
Nu mi s-a dat mare atentie. Eu imi vedeam de boala mea, ceilalti de treburile lor.
Dar cum preotul trebuia sa vina in sat pentru inmormantarea unui copil, a fost rugat de mama ce se ducea la moara prin fata casei lui, sa vina sa-mi citeasca niste rugaciuni de sanatate.
O vecina a venit si m-a ajutat sa cobor din pat si sa stau in genunchi. sa-mi citeasca rugaciunile. Dupa ce a terminat, parintele s-a dus in treaba lui.
Cand s-a intors cu mortul, a facut un pod la poarta noastra si atunci parintele s-a uitat atent la mine si s-a mirat ca eu puteam sta pe prispa .
Imediat ce a plecat parintele mi-a scazut febra si am iesit afara fara dificultate.
 S-a intalnit iar cu mama si i-a spus ca trebuie sa ma duca la un medic fiindca nu e de gluma cu boala mea.
S-a mirat si el cat de repede m-am facut bine. Rugaciunile citite de preot totdeauna mi-au facut bine.
Asta e miracol? Eu cred ca da.
Dupa ce am facut 2 clase in sat, bunicii au hotarat sa ma ia la Iasi sa invat la o scoala mai buna.
Asa am ajuns eleva in Iasi. De la inceput am simtit respingerea copiilor din clasa ce erau din familii de profesori, doctori, ingineri.
Dar Dumnezeu m-a inspirat ce sa fac sa concurez cu ei si sa-i pun la punct. Nu parintii sau bunicii imi rezolvau nenumaratele probleme de la scoala( eram fiica de taran mojic si-i incomodam.
Incet-incet i-am determinat prin pregatirea mea sa-i fac sa ma respecte, macar aparent.
Toata scoala generala am avut conflicte cu profesorii ( anumiti profesori) care nu puteau accepta ca o taranca sa invete alaturi de fiice de doctori, profesori, ingineri.
Dar Dumnezeu mi-a trimis rezolvare totdeauna. Habar nu aveau cei din familie cu ce ma confruntam eu.
Dar, atentie, eu ramasesem cu aceeasi frica din copilarie si cu toate astea dadeam dovada de mult curaj cand era vorba de interesul meu.
La un moment dat se pregateau sa ma mute in alta scoala dupa ce invatasem vreo 5 ani aici. Dar am luptat cat am putut( atunci mi s-a alaturat si diriginta care ma cunostea bine si ma iubea)
Am ramas cu multe resentimente in subconstientul meu fata de profesori, care m-au urmarit toata viata.
Cat de mult ne iubeste Dumnezeu, si cat de putin multumim noi pentru ceea ce ne da!