Pelerinaj

Toată vara mi-am dorit să ies câteva zile să-mi mai clătesc privirile cu peisaje noi.Mi-am tot propus câte o ieșire,dar eșuau pe rând.Probabil că nu trebuia să ies.Dumnezeu știe de ce.
În noiembrie s-a ivit oportunitatea de a pleca. Aflu de o agenție de turism, de la Vali, prietena mea. Ea făcuse cu această agenție excursii peste hotare și a fost foarte mulțumită.
M-am încrezut în cuvântul ei și m-am înscris pentru o excursie în Maramureș.
În parte locurile le văzusem cu vreo 30 de ani în urmă, dar acum puteam vedea unele schimbări, dar  și cu alți ochi mai maturi.
Am plecat pe 18 noiembrie din fața cinematografului "Victoria". Excursia a debutat bine, fiindcă am constatat punctualitate. A mers mai greu până am ieșit din Iași,după aceea am mers șnur( după condițiile oferite de starea șoselei).
Ghida era la prima cursă, deci a suplinit-o onorabil șoferul, care avea multă experiență din călătoriile prin toată Europa. De la început am mulțumit lui Dumnezeu pentru o așa oportunitate și  mai ales că mi-a îngăduit să-mi încânt ochii cu așa minunății.
Natura e fantastică cu o armonie de culori perfectă, cum numai Dumnezeu o poate realiza.Ruginiul se îmbină armonios cu verdele de toate nuanțele, galben, roșu și maro.Nu știu cât de talentat poate fi un pictor să obțină aceste culori, într-un tablou.
Numai privind aceste peisaje ne putem convinge de puterea lui Dumnezeu.
Încântându-ne ochiul cu peisajele date de satele în care se vede priceperea și hărnicia oamenilor.După cum sunt gospodărite casele, îți poți da seama cât de vrednici sunt cei ce locuiesc în ele.
În zona Iașului se simte mai multă sărăcie, dar și binefacerea rezultată din plecarea românilor în străinătate.Pe lângă casele specifice locului se înalță case cu etaj făcute din materiale scumpe.
Mie mi se pare o dezarmonie de care,cred că nu și-au dat seama cei ce se ocupă cu eliberaea autorizațiilor de construcții
 Pe parcurs, șoferul ne-a atras atenția asupra unor locuri unde cândva erau: fabrica de zahăr, fabrica de perdele, sau alte fabrici care au fost dărâmate și arătau jalnic, dar și unele clădiri transformate, de exemplu în supermarket-uri.
Primul popas a fost la Mânăstirea Gura Humorului. Am admirat mânăstirea și ne-am închinat. Mi-ar fi placut să particip la o slujbă. Am admirat arhitectura și picturile bisericii și atât.
Până la Mânăstirea Voroneț am admirat casele. E o zonă în care casele și-au păstrat frumusețea. Ochii mi-au fost încântați de casele făcute și împodobite cu mult gust. Chiar dacă erau din piatră, casele erau împodobite cu brâie florale, parcă luate de pe ștergare.
Mi-a plăcut că s-a păstrat tradiția și casele sunt adevărate bijuterii. Îmi pare rău că prin geamul autocarului n-am putut fotografia măcar o casă din cele ce mi-au plăcut, au rămas însă înregistrate pe retină.
Cum mergi spre nord,casele sunt mai îngrijite și-i multă ordine prin gospodării, ceea ce nu întâlnești în partea se mijloc și de sud a Moldovei.
Așa am ajuns la Mânăstirea Voroneț. Știam că această mânăstire fusese făcută de Ștefan cel Mare în urma unei victorii împotriva turcilor și că a fost ridicată în aproximativ 3-4 luni.
O măicuță ne-a vorbit frumos despre ctitorul bisericii și despre istoria mânăstirii. Mi-amintesc că în urmă cu mulți ani când vizitam mânăstirea cu elevii, picturile aproape ca nu se cunoșteau. Acum însă se vedeau foarte bine și am înțeles că s-a lucrat la curățirea picturii aproximativ 4 ani.
Măicuța ne-a vorbit și de primul stareț care a fost Daniil Sihastrul, duhovnicul lui Ștefan cel Mare.Chiar piatra de mormânt a starețului ce se află în biserică ar fi fost pusă de Ștefan cel Mare acolo.
Măicuța ne-a explicat apoi și pictura de la intrarea în biserică. E vorba de Judecata de apoi. Ne-a explicat cum vor fi judecați toți oamenii care l-au iubit pe Hristos și cei care nu l-au iubit. Am observat că nu toți au fost atenți la aceste explicații, unii purtau conversații particulare.
M-a impresionat cât de  bine s-au păstrat picturile atâtea sute de ani.
După plecarea de la Voroneț ne-am continuat drumul spre Borșa.
Am trecut pe serpentine nenumărate care șerpuiau prin păduri. Mi-am imaginat cât de dese erau pădurile pe vremea lui Ștefan cel Mare și cât de neomenește au fost exploatate în vremurile noastre, mai ales, în ultimii 20 de ani.
Munții aveau multe suprafețe golașe.Nu erau răriți copacii, ci tăiați criminal. Și cu toate astea armonia de nuanțe nu te putea lăsa indiferent. Am trecut și prin localități: Frasin,Pojorâta, Mestecăniș.
Cu mulți ani în urmă am petrecut câteva zile cu familia într-o cabană pe muntele Mestecăniș. Îmi amintesc că eram deasupra norilor și era foarte rece și umed.
Am mers și pe maluri de apă. Ce peisaje frumoase! Dar câtă mizerie plutește pe apă sau putrezesc pe malul lor. Oare când se vor trezi românii să-și valorifice aceste daruri inegalabile pe care ni le-a lăsat Dumnezeu.
Dacă am îngriji această natură, am putea ajunge o țară care ar putea concura cu cele cu cel mai înalt nivel de trai.
Oare ce ne lipsește să n-o pornim pe acest drum?
Am văzut cum arată Ciprul, care nu are verdeață aproape deloc, e doar piatră și ținut arid și cu toate astea , nivelul înalt de trai se obține prin turism. Valorifică oamenii pietrele și spinii ce cresc pe pietre și au o industrie foarte dezvoltată a turismului.E adevărat ca ei au și o apă foarte bună pe care o exploatează la maxim, dar și noi avem, dar nu știm s-o valorificăm.
Aș vrea să trăiesc măcar un început din acest demers.
Am ajuns, în sfârșit în Borșa. Nu mai văzusem niciodată această localitate. O parte e stațiune iar cealaltă orășel.Se spune că se întinde pe 50km lungime de-a lungul șoselei.
La hotelul Victoria am fost primiți cu amabilitate și am locuit două nopți într-o cameră de familiști cu un pat dublu și unul simplu. Drumul ne-a obosit și am adormit foarte devreme în jurul orei 19
Afară era destul de rece și spre pădure se vedea promoroaca de pe crengile copacilor.

Miracole

 Ce "semne" trebuie sa mai primesc ca sa cred cu convingere in Dumnezeu? Toata viata mea a fost plina de miracole.
Am venit pe lume in timpul Sfintei Liturghii cand se sarbatorea Inaltarea Domnului. Se zice ca am fost copil dorit, fiindca am fost primul.
Parintii stateau in gazda, pentru ca inca nu aveau o casa a lor. Eram slabuta si m-am imbolnavit. Presupun ca aveam bronsita sau o pneumonie. Nu se punea mare pret pe atunci pe viata unui copil. La bunica murisera asa vreo 12.
Nici doctori nu prea erau, asa ca mama a mers la preot sa-mi citeasca. Parintele i-a dat cateva recomandari "medicale" si a citit cateva rugaciuni. Dupa ce am ajuns acasa am inceput sa-mi revin. Eu cred ca asta e un miracol. Totdeauna Ingerul pazitor a stat cu mine.
Dupa mine, la intervale mici de aproximativ 2 ani s-au mai nascut doua surori. Parintii deja se bazau pe mine ca pe "o femeie batrana" si mă lasau acasa zile intregi sa am grija de o sora de 7 luni si de cealalta care nu avea mult peste 2 ani si jumatate.
Nu era un miracol ca eu, care eram foarte fricoasă si bicisnica de doar 5 ani, sa hranesc copiii, s-o legan pe cea mica si sa am grija sa nu li se intample ceva rau?
Ingerul lui Dumnezeu ma ajuta si nu simteam nici frica si nici lipsa de putere.
Ingerii nostri pazitori aveau grija de toate trei, si nu ni s-a intamplat nimic rau in lipsa parintilor.
Inainte de a implini 7 ani, cand urma sa vina pe lume cea de a patra sora, m-am imbolnăvit de rujeola, după care am facut coplicatii la plamani.
Parintii m-au dus la un doctor renumit din zona si cu toate ca el gasea leacuri cam pentru orice boala, a ramas cam rezervat asupra insanatosirii mele si au recomandat parinților sa ma duca la un spital.
Asa am ajuns la spitalul din Trusesti, unde am cazut in coma de mai multe ori si nu mai aveau doctorii sperante ca mai scap.
Dar Dumnezeu ma iubea si nu planuise sa ma ia la El, fiindca mai aveam niste misiuni de indeplinit pe pamant.
Patintii m-au luat de la spital si m-au dus iar la doctorul din Victoria, iar acesta a spus clar ca el nu mai are nici o solutie si ca doar Dumnezeu poate face o minune sa ma fac sanatoasa.
Le-a recomandat, totusi parintilor sa ma duca la Iasi. Cred ca rugaciunile si lacrimile mamei au impresionat pe Dumnezeu, si dupa ce am stat cateva zile in spitalul din Iasi, a trimis printr-o doctorita cu acelasi nume ca mine sa-mi dea leacul.
 A hotarat sa-mi faca antibiotice si incet-incet am inceput sa-mi revin. Si după o perioada de tratament am revenit in mijlocul familiei dupa o perioada de post de 21 de zile in care n-am pus nimic in gura, ca se minunau toti cum se mai tin zilele de mine.
Dar Dumnezeu ma iubea si ma hranea cu hrana duhovniceasca. Eu stiam doar "Tatal nostru"si-l spuneam mereu pentru a-mi invinge frica. Si minunile au continuat chiar daca nu erau spectaculoase.
Cand aveam vreo 9 ani,se intampla un eveniment nefericit prin vecini. A murit o femeie si a ramas un copil orfan. M-a impresionat mult situatia asa ca am fost si la inmormantare.
La sfarsitul slujbei cand familia isi lua ramas bun de la cea plecata am sarutat si eu moarta. Am avut un sentiment ingrozitor, fiindca raceala am simtit-o mult timp pe buze.
Cand m-am intors acasa, am gasit cotetul deschis si gastele plecate. Am aflat ca sunt in curtea unui vacin si ca acesta nu are caine.
 Am intrat fara grija, dar un caine mare s-a repezit la mine. M-am speriat foarte tare ca am sarit santul de nu m-a prins cainele, sub privirile incantate ale unor vecine care se amuzau copios.
Cand am ajuns acasa tremuram toata si imediat am facut febra foarte mare, de nu mai cunosteam oamenii.
Nu mi s-a dat mare atentie. Eu imi vedeam de boala mea, ceilalti de treburile lor.
Dar cum preotul trebuia sa vina in sat pentru inmormantarea unui copil, a fost rugat de mama ce se ducea la moara prin fata casei lui, sa vina sa-mi citeasca niste rugaciuni de sanatate.
O vecina a venit si m-a ajutat sa cobor din pat si sa stau in genunchi. sa-mi citeasca rugaciunile. Dupa ce a terminat, parintele s-a dus in treaba lui.
Cand s-a intors cu mortul, a facut un pod la poarta noastra si atunci parintele s-a uitat atent la mine si s-a mirat ca eu puteam sta pe prispa .
Imediat ce a plecat parintele mi-a scazut febra si am iesit afara fara dificultate.
 S-a intalnit iar cu mama si i-a spus ca trebuie sa ma duca la un medic fiindca nu e de gluma cu boala mea.
S-a mirat si el cat de repede m-am facut bine. Rugaciunile citite de preot totdeauna mi-au facut bine.
Asta e miracol? Eu cred ca da.
Dupa ce am facut 2 clase in sat, bunicii au hotarat sa ma ia la Iasi sa invat la o scoala mai buna.
Asa am ajuns eleva in Iasi. De la inceput am simtit respingerea copiilor din clasa ce erau din familii de profesori, doctori, ingineri.
Dar Dumnezeu m-a inspirat ce sa fac sa concurez cu ei si sa-i pun la punct. Nu parintii sau bunicii imi rezolvau nenumaratele probleme de la scoala( eram fiica de taran mojic si-i incomodam.
Incet-incet i-am determinat prin pregatirea mea sa-i fac sa ma respecte, macar aparent.
Toata scoala generala am avut conflicte cu profesorii ( anumiti profesori) care nu puteau accepta ca o taranca sa invete alaturi de fiice de doctori, profesori, ingineri.
Dar Dumnezeu mi-a trimis rezolvare totdeauna. Habar nu aveau cei din familie cu ce ma confruntam eu.
Dar, atentie, eu ramasesem cu aceeasi frica din copilarie si cu toate astea dadeam dovada de mult curaj cand era vorba de interesul meu.
La un moment dat se pregateau sa ma mute in alta scoala dupa ce invatasem vreo 5 ani aici. Dar am luptat cat am putut( atunci mi s-a alaturat si diriginta care ma cunostea bine si ma iubea)
Am ramas cu multe resentimente in subconstientul meu fata de profesori, care m-au urmarit toata viata.
Cat de mult ne iubeste Dumnezeu, si cat de putin multumim noi pentru ceea ce ne da!

Felii de viață (III)

1951, un an plin de evenimente. Anul a debutat cu zăpadă multă. Copiii stăteau în casă și priveau troienele de zăpadă ce se depuneau în curte și pe drumuri. Nu ieșeau din casă, fiindcă nu aveau de încălțat.
În Satul Nou oamenii erau harnici, dar săraci. Era după război și se mai simțeau lipsurile și după o perioadă de secetă și foamete.
Era puțină pânză și oamenii nu prea aveau cu ce se îmbrăca.
În căsuța mica acoperită cu stuf și fără gard de la  răscrucea de drumuri se aștepta al treilea copil. Mama și tata își cumpăraseră câte un costum de haine ce le țineau în casa cea mare.
Acolo nu aveau sobă și era și garderobă și cămară unde se păstrau lucrurile ce nu le purtau zi de zi:haine,covoare și țoale eventual saci cu grâu și porumb.
În sat femeile cultivau cânepa și erau meștere în a o prelucra.
O murau în baltă după ce-o smulgeau,o spălau bine, o uscau, o melițau si după ce obțineau fuioarele, le puneau bine în pod și așteptau să vină iarna ca să le prelucreze.
Familia avea două fete pe H și M care erau mici pentru a fi puse la prelucrarea cânepei, dar în sat se făceau clăci.
Erau chemate fete harnice din sat și li se repartizau caiere cu câlți și începea întrecerea.
 După ce torceau câte un fus, mama le servea cu câte ceva de mâncare, apoi tata le cânta din fluier și cum băieții nu lipseau la așa întruniri ca să le țină de urât fetelor, începeau să danseze.
Apoi iar mai torceau și așa se adunau ghemele cu fir din care urma să se facă țoale de pus pe pat și pe pereti.
După război femeile își tricotau fuste din câlți și alte haine.
Din firul de tort subțire se făcea pânză pentru prosoape, fețe de masă,cămăși și altele necesare în casă.
Cam așa s-a întâmplat și la începutul anului 1951 .
Părinții au făcut clacă, s-au ocupat de tinere, dar n-au luat seama ce se întâmplă prin jurul casei.
Deși mama nu prea putea face multă treabă că aștepta sorocul pentru nașterea celui de al treilea copil, cânepa s-a tors.
La începutul lui februarie s-a născut a treia fiică a acestei familii.
Erau săraci. Toți, adică mama și copilele dormeau pe un pat de scândură făcut pe pari bătuți în pământ.
Într-o noapte au auzit ceva zgomot prin tindă, dar au crezut că hodorogesc oile din șandrama.
De unde era să știe, că neavând perdele la geam, cineva le supraveghea somnul, iar alții operau în camera cealaltă. La omul sărac, nici boii nu trag.
Când s-au trezit dimineață, afară ninsese binișor și o pătură groasă de zapadă a acoperit pământul. Atunci a fost șocul cel mare.
Din lucrurile din casa cea mare nu mai rămăsese nimic. Hainele noi, lucrurile copilului celui mic, certificatul de naștere ce era în buzunarul hainei,  țoalele și tot ce reușiseră să agonisească fuseseră furate.
 Tata bănuia cine a făcut treaba asta, dar n-a găsit nici o urmă, fiindcă zăpada acoperise totul. A fost mare jale pentru că părinții și copiii rămăseseră cu ce era pe ei.
Dar ca să nu fie singura nenorocire,mama a făcut o criză de apendicită și a plecat urgent la Iași, unde s-a internat.
Acasă au rămas cele 2 copile mai mari H și M de 4 și 2 ani. Tata pleca la arat la câmp, iar fetițele erau verificate din când în când de unchiul sau mătușa lor.
La Iași, mama era internată, iar F era la bunicii ce locuiau într-o casă neîncălzită fiindcă nu aveau soba și nici lemne.
 Bunica lua copilul și-l ducea din când în când la mama să sugă ca să nu înțărce, dar asta era o formalitate pentru că mama nemâncând mai multe zile nu mai avea nici o picătură de lapte.
A avut o operație grea și cu multe complicații. Dar dorea cu tot sufletul să se întoarcă la copii. Cea mică nu putea fi scăldată, fiindcă nu erau condiții la bunici, iar copiii de acasă îi duceau dorul.
În sat semnele primăverii se instalaseră și fetițele ieșeau din casă, se ghemuiau pe prispă și boceau pe mama lor de care nu mai știau nimic.
Plângeau și vecinele de mila lor. Dar, deși stăteau aproape toată ziua singure, Dumnezeu le- apărat.
Cât a stat în spital mama s-a rugat să descopere pe cel ce a lăsat-o cu pielea. Mai plătise și la Cuvioasa Parascheva. Și când s-au împlinit 40 de zile de la eveniment, a venit un om din sat la spital și a căutat-o să-i spună cine sunt faptașii. Erau tocmai cei pe care îi bănuise tata.
Dar lucrurile au rămas așa, nemairecuperând nimic.
Într-un târziu, a venit și mama acasă cu fetița ce mică în brațe, spre bucuria celorlalte două.
 Acum aveau mamă, chiar dacă mergea îndoită de durere că operația se desprinsese și curgea.
Câta durere și suferință poate îndura oare un om?
Știu că mama a îndurat nemăsurat de mult din cauza lipsurilor și indiferenței celor din jur, dar dragostea ei pentru copii nu s-a diminuat niciodată

Felii de viață (II)

De-acum hotărârea a fost  luată. A lăsat pe M și F în grija celorlalte rude, iar cu H și cu N ce era abia născută au urcat în căruță și au pornit-o din nou spre haltă și a plecat mama tot singură cu copiii.
A urcat în tren, dar cu cât se apropia de Iași emoțiile creșteau, fiindcă n-o aștepta nimeni în gară și cu doi copii în brațe era imposibil să te descurci.
O femeie, însă, care călătorea cu ea în același compartiment și care mergea să-și viziteze băiatul la armată, a văzut-o în ce stare era și i-a propus să o ia cu ea sa doarmă la bunici și o ajută să ducă copiii.
Bunicii au acceptat această hotărâre când au văzut-o în ce stare era mama  și copiii.
Așa ca a doua zi au mers cu H la spitalul Sf. Spiridon ce avea o secție de boli infecțioase pentru copii. Aici mama a primit multe umilințe pentru că erau destui care o învinuiau de starea copilului. Ce știau ei?
Regimul acestui spital nu permitea să se facă vizite bolnavilor, iar mama mergea cu copilul cel mic în brațe jurul spitalului și bocea fără încetare.
 Degeaba încercau toți s-o convingă că trebuie să accepte situația, că doar nu e singurul copil pe care îl are. Mama nici nu voia să audă de așa ceva și nimeni nu reușea s-o oprească din plâns.
Uneori reușea medicul de salon s-o ducă pană la o fierăstruică pe unde vedea doar un copil ghemuit ce stătea liniștit și își acceptase suferința. Bunica reușea s-o vadă mai des dar tot prin ferăstruică. În scurt timp mama reușește să obțină adresa doctoriței de salon și a mers la ea acasă cu un cadou.
Pe doctoriță o chema tot H. Imediat aceasta a prescris pencilină și în câteva zile s-au văzut rezultatele. Au început să apară ceva speranțe.
Mama făcea naveta între casă și Iași. Văzând că F era într-o situație tot mai gravă și că nu-i ceda febra și durerea a luat-o și pe ea și a plecat la Iași.
Bunicii se temeau ca mama cu așa dureri să nu-și iasă din minți dacă va interna al doilea copil, așa că o duce la un medic ce-i dă antibiotic și pentru F și o trimite acasă.
Dar mama se oprește la Todireni și cu aceleași greutăți pe care le-a întâmpinat totdeauna când călătorea cu 2 copii, a ajuns la spitalul din Hlipiceni
Flămândă, de nu mai avea lapte pentru cea mică, dar nici altceva de mâncare pentru F a stat noaptea aceea în spital mai mult singura făra asistență medicală, fiindcă toți erau la o petrecere în gară. A primit un ceas de mâna de la un medic  și pastile pe care trebuia să le administreze mama singură la anumite ore.
Era obosită de abia se ținea pe picioare, dar a rezistat până a doua zi când a încercat să trimită răspuns ca tata să vina cu carul s-o ia de la Hlipiceni.
Asta s-a întâmplat într-un târziu când nu mai avea vreo speranță că va veni.
Era primăvară și pentru săteni e un anotimp în care trebuie să muncești pământul, să pui sub brazdă semințe ca să ai ce mânca peste an.
Dar mama uitase de aceste îndatoriri.În cele 40 de zile în care trebuia să se refacă după naștere, a alergat cu copiii prin spitale, plângând, zbuciumându-se și rugându-se la Dumnezeu pentru ajutor.
Și Dumnezeu a auzit-o, H a început să-și revină. Plămânul afectat de boală începe să se refacă, dar era schelet. Toți medicii o priveau cu curiozitate cum stătea ea ghemuită cu genunchii la gură și nu găseau explicații de ce stătea în această poziție
A venit și ziua externării, când bunicul a venit s-o ia acasă. Avea 7 ani, dar o puteai duce cu fără prea multe probleme în brațe. Când a aflat că va pleca acasă, era foarte nerăbdătoare să iasă de acolo. La vestiar i-a rătăcit ciupicii cu care venise, dar H a insistat atât de mult să plece, de frică să n-o ducă înapoi în salon, încât bunicul a luat-o desculță și a dus-o acasă.
A doua zi bunica i-a cumpărat papuci și a purtat-o prin oraș mai mult uitând că ea nu mai mersese de mai multe săptămâni.
Acum dorea cu ardoare să ajungă acasă. Îi era foarte dor de surori, de părinți și de sat.
Drumul spre casă în căruță i s-a părut lung, dar satul părea un rai. Șanțurile erau acoperite cu iarbă de un verde crud și aerul, aerul părea că-i inundă plămânii.
Întâlnirea cu cei de acasă a fost emoționantă. A doua zi au încercat părinții un alt șoc. Probabil după o perioadă de inactivitate, plimbările prin oraș făcute cu bunica i-au dăunat, a făcut febră musculară.
Simțea săgeți în tot corpul, în casă nu aveau nici un pic de alcool așa că tata a fugit în comună de a cumpărat rachiu cu care a frecționat-o.
Asta a trecut, dar a continuat cu insuficiență respiratorie, și după indicațiile unora și a altora au început să-i facă băi cu frunze de nuc. Nu suporta nici aburul și de aceea îmbrăca ciubărul cu o cămașă ca sa beneficieze doar trupul de aburi și să nu-i incomodeze respirația.
Recuperarea se făcea greu. Nu mai era "omul" de încredere care fusese înainte de a se îmbolnăvi. Se temea să stea singură acasă cu surorile ca să poată pleca părinții la câmp.
Asta e o felie de viață ce nu se poate uita, mai ales că a lăsat urme adânci în suflete.

Felii de viata(I)

Anul 1953. Un an ce a debutat cu multa zăpadă. Satul Nou a fost deseori acoperit cu troiene de zăpadă, astfel că nu se mai vedeau căsuțele.
Satul chiar era nou, era întemeiat după împroprietăririle de după Primul Război Mondial.
S-au dezrădăcinat bucovinenii din zona Sucevei și s-au așezat aici. Au construit inițial bordeie, iar acum erau la stadiul de căsuțe cu o camera sau două și tindă și acoperite cu stuf.
Într-o astfel de casută locuia o familie modestă cu trei copile: H,M și F. Mama, o femeie mărunțică și foarte vrednică aștepta să aducă pe lume al patrulea suflet.
Primăvara a debutat cu acel susur al pâraielor ce coborau de pe dealuri după topirea zăpezilor. Încet-încet pământul s-a dezghețat și oamenii au început să iasă la câmp, să are ogoarele și să însămânțeze grădinile.
Mama era însărcinată și greu se descurca cu pusul în grădină. Dar crescuse H, care avea aproape 7 ani și fusese obișnuita să preia din treburile părinților după puterile ei.
Așa că a facut straturi toată gradina și a pus în pământ toate semințele ce le găsise prin casă.
Dar satul a fost cuprins de pojar (cori, rujeolă).  Se îmbolnăveau copiii la rând și mulți faceau complicații, fiindcă ieșeau afară unde nu se prea încalzise suficient.
Acum a început o perioadă tragică în această familie. Tata se ducea să are țarina, iar mama se ocupa de copii și gospodărie.Primul semn de boală a apărut la H. Și fiindcă a ieșit prin frig au apărut complicațiile.
 Tata a rămas surprins de evoluția bolii și ca să-i faca o bucurie copilei a luat-o în brațe și a dus-o în grădină și i-a arătat multitudinea nuanțelor de verde ce ieșiseră din straturile însămânțate de ea.
Dar copila nu avea putere să se bucure că nu-i mai scădea febra.
Pe valea aceea, la Victoria era un doctor pe nume Ostaciuc ce dădea periodic consultații la casa părinților lui. Îl aștepta lumea ca pe un binefăcător.
Când au văzut că boala nu cedează, părinții au înjugat vitele, au pus copila în coșul căruții și au plecat spre acest doctor. Acesta a constatat gravitatea bolii și  i-au trimis să o interneze urgent la spital.Cel mai apropiat spital era cel de la Trușești. Deci în aceeași zi mama, care abia mergea din cauza sarcinii, a fost dusă spre haltă de unde a luat trenul spre Trușești.
La spital s-a facut imediat internarea unde medicul a promis cea mai bună îngrijire. O vizitau des mama, tata și rudele pentru că H suferea grozav departe de familie.
Situația ei în loc să se amelioreze se înrăutățea. Deseori cădea în comă, iar doctorii se temeau să anunțe familia, fiindcă știau mama urma să nască.Timp de 21 de zile H n-a mâncat nimic de se mirau și medicii cum de mai supraviețuia.
Dar cum un necaz nu vine niciodată singur, acasă s-au îmbolnăvit și celelalte fete M și F. M a făcut rujeolă,și-i curgea mult sănge din nas din cauza febrei,iar F a făcut niște bube prin cap foarte dureroase. A încercat să le îngrijească cu ajutorul rudelor ce-și mai ofereau serviciile.
Biata mamă uita de starea în care se afla și fugea de la cei bolnavi de acasă la cea de la spital.
 Pe 30 mai pe cand se pregătea să meargă la spital au început durerile nașterii și n-a mai putut pleca 8 zile de acasă. În timpul ăsta H a căzut în comă. Acu leșina, acu își revenea, dar tot timpul era cu imaginea mamei în fața ochilor. Și când tata a venit la ea s-o vadă când mama abia născuse, H susținea cu tărie că mama abia plecase de lângă ea.
Degeaba tata încerca s-o convingă de contrariu. Atunci a cerut ceva de mâncare" barabule coapte" și imediat cele de la bucătărie i-au îndeplinit dorința. Dar ea doar a gustat și n-a mai putut mânca.
După 8 zile de la naștere mama a luat copila mică în plăpumioară și a plecat spre Trușesti să vadă ce mai face H.
H își iubea nespus surorile și cât mama a fost la cabinetul medicului ea s-a ocupat de N spre mirarea celorlate bolnave din salon. Medicul s-a speriat când a văzut-o fără burtă și a trimis-o în salon fiindcă ea, practic, trebuia sa fie lăuză și să stea în pat.
Dar în același timp i-a comunicat că nu mai erau șanse ca H să scape cu viață și i-a spus că i-o dă acasă.
Poți gândi ce e în sufletul mamei în aceste momente? Era născută de 8 zile, fără putere și avea de dus doi copii la gară. I s-a făcut milă unei femei și a ajutat-o până la gară și s-a întors la spital.
Înainte de a ajunge trenul în gară, îi bătea inima de-i sărea din piept, nu știa cum se va descurca cu urcatul în tren, apoi cu coborâtul în haltă.
Dar Dumnezeu nu te lasă la necaz . Chiar în clipa în care se apropia trenul s-a apropiat de ea un bărbat ce a ajutat-o să urce copiii, apoi să-i coboare în haltă.
Și în haltă a trebuit să aștepte mult până a venit cineva s-o ajute să ajungă acasă.
Tata se implica puțin, că așa a fost el crescut să facă treabă numai când "avea coraj". A ajuns mama acasă cu inima frântă de durere. A doua zi tata a înjugat vitele la car, au pus-o iar pe H în coșul căruței și au pornit iar spre Ostaciuc.
 De data asta nici el n-a mai dat nici o speranță de însănătoșire, dar i-a încurajat, când i-a văzut atât de disperați că lui Dumnezeu toate îi sunt cu putință, de aceea să-și pună speranța mai mult în Dumnezeu.
În drum spre casă părinții discutau cum scăpaseră la ajutor, cum aveau nădejde în ea ca într-un bătrân când o lăsau acasă. Dar din coșul căruței H care abia mai avea vlagă să vorbească îi încurajă că de-acum a crescut M și că îi va ajuta ea.
Atunci părinții au început a plânge și au întrebat-o: " Dar tu unde pleci , de nu poți să ne mai ajuți? Ea a răspuns : "Păi eu o să mor"
Asta i-a convins definitiv să continue lupta și s-o ducă la Iași la spital

Imi pare rău te rog să mă ierți, mulțumesc, te iubesc

De când am început să merg la biserica, am înțeles că tot ce trebuie să fac este spre mântuire.
Am învățat mai întâi că iertarea e foarte importantă, o iertare necondiționată, o iertare din inima și adevărată pe care o poți face dacă ai în suflet dragoste. Dragostea moaie si sufletul dușmanilor.
Am înțeles că dragostea nu trebuie îndreptată numai asupra celor apropiați și plăcuți nouă, ci mai ales asupra dușmanilor. Mă străduiesc din greu să pot ajunge la acest nivel, să-mi curat sufletul de orice ură și să pun dragoste.
Am observat că atunci când era îndreptată ura cuiva spre mine și o întâmpinam cu oarecare dragoste,ura își slăbea puterile devenea mai puțin agresivă.
Fac, de asemenea, eforturi susținute să nu mai judec pe nimeni. Mă străduiesc, dar avansez parcă aș avea papuci de plumb.
La fiecare pas întâlnesc pe cineva care judecă și sunt și eu antrenată vrând-nevrând.
Duhovnicul m-a sfătuit să evit astfel de situații. E aproape imposibil.
La noi în familie totul începe cu judecata celorlalți, toți se scuză judecând pe alții.
Eu simt că sufletul meu privește cu mai multă dragoste pe cei din jur și chiar pot spune că nu mai pot urî nici pe cei despre care știu că mă urăsc și ar fi oricând gata să-mi facă rău.
Sunt preocupată de mântuire, fiindcă timpul se apropie și mă tem că n-oi mai avea timp să mă îndrept.
Am citit mult despre resentimentele ce le purtăm în subconștient și le adunăm clipă de clipă. Ele apasă acolo și ocupă atâta loc de nu mai are Dumnezeu unde să se aciueze în sufletul nostru.
Mă rog ca Dumnezeu să mă ajute să șterg din subconștient toate amintirile dăunătoare
" Doamne, îmi pare rău pentru gândurile și amintirile ce le-am făcut ostatece și prin negativismul lor am făcut mult rău mie și apropiaților mei. Te rog ia amintirile recurente din subconștientul meu, curăță-le purifică-le și le transformă în lumină pură neutralizându-le. Te rog să mă ierți, mulțumesc, te iubesc"
Această rugăciune simt că mă ajută să scot din subconștient amintirile daunătoare, le uit, le sterg și când voi face curățenie și voi simți că totul e curat, Dumnezeu se va sălășlui în sufletul meu.
Nu-i ușor să faci asta, pentru ca cel rău nu iubește așa ceva,dar mă stăduiesc cu toată voința și știu că dragostea și Dumnezeu mă vor ajuta.
De fapt simt ca Dumnezeu mă ajută. Mi-e frică de puterea Lui, când văd că și cele mai subtile rugăciuni mi-au fost îndeplinite.
Pentru asta eu trebuie sa fac mai mult, să dau mai multă dragoste