De-acum hotărârea a fost luată. A lăsat pe M și F în grija celorlalte rude, iar cu H și cu N ce era abia născută au urcat în căruță și au pornit-o din nou spre haltă și a plecat mama tot singură cu copiii.
A urcat în tren, dar cu cât se apropia de Iași emoțiile creșteau, fiindcă n-o aștepta nimeni în gară și cu doi copii în brațe era imposibil să te descurci.
O femeie, însă, care călătorea cu ea în același compartiment și care mergea să-și viziteze băiatul la armată, a văzut-o în ce stare era și i-a propus să o ia cu ea sa doarmă la bunici și o ajută să ducă copiii.
Bunicii au acceptat această hotărâre când au văzut-o în ce stare era mama și copiii.
Așa ca a doua zi au mers cu H la spitalul Sf. Spiridon ce avea o secție de boli infecțioase pentru copii. Aici mama a primit multe umilințe pentru că erau destui care o învinuiau de starea copilului. Ce știau ei?
Regimul acestui spital nu permitea să se facă vizite bolnavilor, iar mama mergea cu copilul cel mic în brațe jurul spitalului și bocea fără încetare.
Degeaba încercau toți s-o convingă că trebuie să accepte situația, că doar nu e singurul copil pe care îl are. Mama nici nu voia să audă de așa ceva și nimeni nu reușea s-o oprească din plâns.
Uneori reușea medicul de salon s-o ducă pană la o fierăstruică pe unde vedea doar un copil ghemuit ce stătea liniștit și își acceptase suferința. Bunica reușea s-o vadă mai des dar tot prin ferăstruică. În scurt timp mama reușește să obțină adresa doctoriței de salon și a mers la ea acasă cu un cadou.
Pe doctoriță o chema tot H. Imediat aceasta a prescris pencilină și în câteva zile s-au văzut rezultatele. Au început să apară ceva speranțe.
Mama făcea naveta între casă și Iași. Văzând că F era într-o situație tot mai gravă și că nu-i ceda febra și durerea a luat-o și pe ea și a plecat la Iași.
Bunicii se temeau ca mama cu așa dureri să nu-și iasă din minți dacă va interna al doilea copil, așa că o duce la un medic ce-i dă antibiotic și pentru F și o trimite acasă.
Dar mama se oprește la Todireni și cu aceleași greutăți pe care le-a întâmpinat totdeauna când călătorea cu 2 copii, a ajuns la spitalul din Hlipiceni
Flămândă, de nu mai avea lapte pentru cea mică, dar nici altceva de mâncare pentru F a stat noaptea aceea în spital mai mult singura făra asistență medicală, fiindcă toți erau la o petrecere în gară. A primit un ceas de mâna de la un medic și pastile pe care trebuia să le administreze mama singură la anumite ore.
Era obosită de abia se ținea pe picioare, dar a rezistat până a doua zi când a încercat să trimită răspuns ca tata să vina cu carul s-o ia de la Hlipiceni.
Asta s-a întâmplat într-un târziu când nu mai avea vreo speranță că va veni.
Era primăvară și pentru săteni e un anotimp în care trebuie să muncești pământul, să pui sub brazdă semințe ca să ai ce mânca peste an.
Dar mama uitase de aceste îndatoriri.În cele 40 de zile în care trebuia să se refacă după naștere, a alergat cu copiii prin spitale, plângând, zbuciumându-se și rugându-se la Dumnezeu pentru ajutor.
Și Dumnezeu a auzit-o, H a început să-și revină. Plămânul afectat de boală începe să se refacă, dar era schelet. Toți medicii o priveau cu curiozitate cum stătea ea ghemuită cu genunchii la gură și nu găseau explicații de ce stătea în această poziție
A venit și ziua externării, când bunicul a venit s-o ia acasă. Avea 7 ani, dar o puteai duce cu fără prea multe probleme în brațe. Când a aflat că va pleca acasă, era foarte nerăbdătoare să iasă de acolo. La vestiar i-a rătăcit ciupicii cu care venise, dar H a insistat atât de mult să plece, de frică să n-o ducă înapoi în salon, încât bunicul a luat-o desculță și a dus-o acasă.
A doua zi bunica i-a cumpărat papuci și a purtat-o prin oraș mai mult uitând că ea nu mai mersese de mai multe săptămâni.
Acum dorea cu ardoare să ajungă acasă. Îi era foarte dor de surori, de părinți și de sat.
Drumul spre casă în căruță i s-a părut lung, dar satul părea un rai. Șanțurile erau acoperite cu iarbă de un verde crud și aerul, aerul părea că-i inundă plămânii.
Întâlnirea cu cei de acasă a fost emoționantă. A doua zi au încercat părinții un alt șoc. Probabil după o perioadă de inactivitate, plimbările prin oraș făcute cu bunica i-au dăunat, a făcut febră musculară.
Simțea săgeți în tot corpul, în casă nu aveau nici un pic de alcool așa că tata a fugit în comună de a cumpărat rachiu cu care a frecționat-o.
Asta a trecut, dar a continuat cu insuficiență respiratorie, și după indicațiile unora și a altora au început să-i facă băi cu frunze de nuc. Nu suporta nici aburul și de aceea îmbrăca ciubărul cu o cămașă ca sa beneficieze doar trupul de aburi și să nu-i incomodeze respirația.
Recuperarea se făcea greu. Nu mai era "omul" de încredere care fusese înainte de a se îmbolnăvi. Se temea să stea singură acasă cu surorile ca să poată pleca părinții la câmp.
Asta e o felie de viață ce nu se poate uita, mai ales că a lăsat urme adânci în suflete.
A urcat în tren, dar cu cât se apropia de Iași emoțiile creșteau, fiindcă n-o aștepta nimeni în gară și cu doi copii în brațe era imposibil să te descurci.
O femeie, însă, care călătorea cu ea în același compartiment și care mergea să-și viziteze băiatul la armată, a văzut-o în ce stare era și i-a propus să o ia cu ea sa doarmă la bunici și o ajută să ducă copiii.
Bunicii au acceptat această hotărâre când au văzut-o în ce stare era mama și copiii.
Așa ca a doua zi au mers cu H la spitalul Sf. Spiridon ce avea o secție de boli infecțioase pentru copii. Aici mama a primit multe umilințe pentru că erau destui care o învinuiau de starea copilului. Ce știau ei?
Regimul acestui spital nu permitea să se facă vizite bolnavilor, iar mama mergea cu copilul cel mic în brațe jurul spitalului și bocea fără încetare.
Degeaba încercau toți s-o convingă că trebuie să accepte situația, că doar nu e singurul copil pe care îl are. Mama nici nu voia să audă de așa ceva și nimeni nu reușea s-o oprească din plâns.
Uneori reușea medicul de salon s-o ducă pană la o fierăstruică pe unde vedea doar un copil ghemuit ce stătea liniștit și își acceptase suferința. Bunica reușea s-o vadă mai des dar tot prin ferăstruică. În scurt timp mama reușește să obțină adresa doctoriței de salon și a mers la ea acasă cu un cadou.
Pe doctoriță o chema tot H. Imediat aceasta a prescris pencilină și în câteva zile s-au văzut rezultatele. Au început să apară ceva speranțe.
Mama făcea naveta între casă și Iași. Văzând că F era într-o situație tot mai gravă și că nu-i ceda febra și durerea a luat-o și pe ea și a plecat la Iași.
Bunicii se temeau ca mama cu așa dureri să nu-și iasă din minți dacă va interna al doilea copil, așa că o duce la un medic ce-i dă antibiotic și pentru F și o trimite acasă.
Dar mama se oprește la Todireni și cu aceleași greutăți pe care le-a întâmpinat totdeauna când călătorea cu 2 copii, a ajuns la spitalul din Hlipiceni
Flămândă, de nu mai avea lapte pentru cea mică, dar nici altceva de mâncare pentru F a stat noaptea aceea în spital mai mult singura făra asistență medicală, fiindcă toți erau la o petrecere în gară. A primit un ceas de mâna de la un medic și pastile pe care trebuia să le administreze mama singură la anumite ore.
Era obosită de abia se ținea pe picioare, dar a rezistat până a doua zi când a încercat să trimită răspuns ca tata să vina cu carul s-o ia de la Hlipiceni.
Asta s-a întâmplat într-un târziu când nu mai avea vreo speranță că va veni.
Era primăvară și pentru săteni e un anotimp în care trebuie să muncești pământul, să pui sub brazdă semințe ca să ai ce mânca peste an.
Dar mama uitase de aceste îndatoriri.În cele 40 de zile în care trebuia să se refacă după naștere, a alergat cu copiii prin spitale, plângând, zbuciumându-se și rugându-se la Dumnezeu pentru ajutor.
Și Dumnezeu a auzit-o, H a început să-și revină. Plămânul afectat de boală începe să se refacă, dar era schelet. Toți medicii o priveau cu curiozitate cum stătea ea ghemuită cu genunchii la gură și nu găseau explicații de ce stătea în această poziție
A venit și ziua externării, când bunicul a venit s-o ia acasă. Avea 7 ani, dar o puteai duce cu fără prea multe probleme în brațe. Când a aflat că va pleca acasă, era foarte nerăbdătoare să iasă de acolo. La vestiar i-a rătăcit ciupicii cu care venise, dar H a insistat atât de mult să plece, de frică să n-o ducă înapoi în salon, încât bunicul a luat-o desculță și a dus-o acasă.
A doua zi bunica i-a cumpărat papuci și a purtat-o prin oraș mai mult uitând că ea nu mai mersese de mai multe săptămâni.
Acum dorea cu ardoare să ajungă acasă. Îi era foarte dor de surori, de părinți și de sat.
Drumul spre casă în căruță i s-a părut lung, dar satul părea un rai. Șanțurile erau acoperite cu iarbă de un verde crud și aerul, aerul părea că-i inundă plămânii.
Întâlnirea cu cei de acasă a fost emoționantă. A doua zi au încercat părinții un alt șoc. Probabil după o perioadă de inactivitate, plimbările prin oraș făcute cu bunica i-au dăunat, a făcut febră musculară.
Simțea săgeți în tot corpul, în casă nu aveau nici un pic de alcool așa că tata a fugit în comună de a cumpărat rachiu cu care a frecționat-o.
Asta a trecut, dar a continuat cu insuficiență respiratorie, și după indicațiile unora și a altora au început să-i facă băi cu frunze de nuc. Nu suporta nici aburul și de aceea îmbrăca ciubărul cu o cămașă ca sa beneficieze doar trupul de aburi și să nu-i incomodeze respirația.
Recuperarea se făcea greu. Nu mai era "omul" de încredere care fusese înainte de a se îmbolnăvi. Se temea să stea singură acasă cu surorile ca să poată pleca părinții la câmp.
Asta e o felie de viață ce nu se poate uita, mai ales că a lăsat urme adânci în suflete.
