1 aprilie 2008. Ciprioţii greci sărbatoresc ziua lor naţională. Şi cum şi ciprioţilor le plac sărbătorile ca şi românilor, au fost liberi. Răzvan, care e un băiat cu iniţiativă a hotărât să facem o ieşire până în Ciprul turcesc.
Ne-am pregătit ca de obicei cu tot ce ar fi fost nevoie pentru Teodora şi am luat ceva la pachet şi pentru noi. Dimineaţa pe la 9 am plecat spre Nicosia. Eu, ca de obicei, în faţă lângă şofer, de unde mă delectez cu peisajele. Sunt cea mai avantajată. Mi-a încântat privirile peisajul arid ce-l întâlnesc peste tot în Cipru, datorită lipsei de precipitaţii ce ţine de câţiva ani.
Am citit undeva că demult munţii erau acoperiţi cu păduri nesfârşite şi probabil că şi clima era altfel. Probabil că era mai multă vegetaţie. Dar şi aici s-au tăiat pădurile fără socoteală şi natura s-a razbunat. Eu cred că Dumnezeu a trimis această pedeapsă de nu mai au ei apă când de jur împreur sunt scăldaţi de ape.
Deci, dealurile pietroase sunt sărace în vegetaţie. Doar casele cocoţate pe dealuri ca pe nişte muşuroaie de cârtiţe fac notă discordantă. M-a impresionat grija ciprioţilor de a-şi împodobi casele cu multă verdeaţă, flori multicolore, care îţi dau, parcă o rază de speranţă.
Chiar de-a lungul şoselelor am văzut plantate muşcate care, probabil, sunt mai rezistente la secetă şi mai înveselesc peisajul. În drumul nostru am văzut multe case noi. În ultimii ani turismul a luat amploare şi se vede că şi nivelul de trai al ciprioţilor a crescut. S-au ridicat multe cartiere noi cu case moderne. E adevărat, că n-au canalizări, dar se descurcă cu fose septice.
Pe o autostradă mai bună decât în România, ne-am apropiat de Nicosia. Un oraş ca puţine pe glob prin care trece graniţa între două ţări. Oraşul e o îmbinare armonioasă între clădiri vechi cu o bogată încărcătură istorică şi case noi, moderne. Aici am avut de trecut prin vamă.
Partea de nord stăpânită de turci nu aparţine UE, deci trebuia să trecem vama cu paşaport şi controale.
Se vede că au fost mulţi amatori de a trece graniţa în această zi liberă, fiindcă era o coloană de maşini destul de lungă. Câte unul din maşină mergea la ghişeul de la vamă. De la noi a mers Dana, fiindcă Ionuţ conducea maşina.
Dupa verificările de rigoare, am trecut graniţa. Încă de pe partea grecească se vedeau pe dealurile de dincolo insemnele turceşti. Unul se vedea chiar pe dealul din apropiere pe care era desenată semiluna.
Deja se simţea că am trecut în altă ţară. Era mai multă sărăcie, case vechi şi drumuri mai puţin bune decât în partea de sud a insulei. Seceta era aceeaşi. Şi aici pământul era uscat din cauza secetei ce durează de câţiva ani.
Ne-a surprins aglomeraţia de pe străzi şi faptul că aici circulau Dacii care au volanul pe stânga. Am uitat să spun că ajunsesem în oraşul Kyrenia şi ne străduiam să ajungem la Castelul Hilarion. Am mers o bucată de drum pe serpentine. Pe cer se învârteau nişte nori negri şi credeam că ploaia mult aşteptată de toată lumea o adusesem noi.
Când am ajuns la poarta castelului a tras o ploicică scurtă binevenită care a curăţat puţin atmosfera de praf. Dar când să intrăm, Teodora a adormit, aşa că Ionuţ a luat bilete de intrare şi eu am plecat cu familia lui Răzvan, iar el a rămas să vină cu Dana când se va trezi Teodora. Aşadar am început să urcăm. Am întâlnit mai întâi un mic muzeu şi Răzvan s-a îndurat de mine şi mi-a tradus ceva din istoricul Castelului.
Castelul Sf. Hilarion, situat pe vârful dealului, domină orasul Kyrenia şi este vizibil de la multe mile distanţă de-a lungul coastei. Înregistrarile istorice arată că acesta a fost iniţial mânăstire, fondată în jurul anilor 800 de un călugăr, numit Hilarion. Mai târziu, probabil, în 1100, mânăstirea a fost transformată în castel.
Venind pe drum spre castel, constaţi că rămaşiţele cetaţii nu pot fi observate decât cu multa atenţie. Ea se descoperă ochilor numai când începi să urci. Castelul e foarte bine camuflat în structura dealului. Urcând, descoperi multe camere ascunse, tuneluri, grădini minunate, scări, poteci, pe care le urci cu greu, dar eşti răsplatit la fiecare popas de priveliştile magnifice ce se văd în toate părtile.
Stâncile sunt sălbatice şi din mijlocul lor se întrevad camerele. Legenda spune că odată castelul avea 101 camere şi o grădină secretă ce aparţinea unei regine nimfe. În mijloc am descoperit zidurile unei biserici bizantine. Denumirea castelului e dată după numele unui calugăr Hilarion care a fugit din cauza persecuţiilor din Ţara Sfântă şi a trăit restul vieţii într-o cavernă în muntele de lângă câmpia Kyrenia.
Vederea din vârf e uimitoare. Într-o zi senină se pot vedea Munţii Taurus din Turcia la peste 100 km depărtare.
Am urcat cu familia lui Răzvan, ne bucuram pentru fiecare privelişte ce o descopeream în castel sau de pe castel în largul mării. Am făcut foarte multe poze cu tot ce m-a impresionat.
Când am ajuns sus, am descoperit că urcau şi Ionuţ cu Dana şi Teodora. Ei au venit în grabă şi cu grija pentru copil au scăpat multe din ceea ce am văzut eu ce urcam fără grijă, dar au văzut şi ei când au pus pozele pe calculator şi le-a plăcut.
Timpul a trecut şi am declarat în unanimitate că ar trebui să căutăm să mâncăm undeva. Văzusem din castel locul unde trebuia să ajungem.În câteva minute am ajuns lângă castelul de pe malul mării. Am găsit o parcare foarte aglomerată, am lăsat maşinile acolo şi am pornit pe jos spre locul unde urma să găsim un loc unde să mâncăm.
Pe malul mării erau numai restaurante şi oameni care încercau să te atragă spre restaurantul lor oferind meniul dorit. Am mers până la capătul străzii şi ne-am întors spre locul unde ne-a oferit mâncare de post. Tot drumul ne-am delectat cu Teodora şi Ioana care alergau pe toată strada când după o pisică sau una după alta, iar noi cei mari formam o garda care le protejam să nu li se întâmple ceva.
Şi la restaurant a fost drăguţ cum părinţii se întreceau în a găsi metode să-i facă pe copii să manânce, şi cum fetele ca şi cum ar fi fost sfătuite refuzau mâncarea foarte delicat.Până am reuşit să servim masa s-a făcut aproape ora 16, când ne-am hotărât să vizităm muzeul din cetate.
Am avut însă ghinion că programul era până la ora 16. Degeaba am încercat să intrăm, ne-au respins cei de la muzeu, spre supărarea, mai ales a lui Răzvan, care ne-a luat în furia lui pe malul marii şi am văzut multele ambarcaţiuni care erau pregatite să plimbe pe eventualii amatori. Dar se apropia seara şi trebuia să ne întoarcem acasă cu speranţa că vom mai veni o data să vedem şi muzeul acesta şi nu numai.
Ne-am pregătit ca de obicei cu tot ce ar fi fost nevoie pentru Teodora şi am luat ceva la pachet şi pentru noi. Dimineaţa pe la 9 am plecat spre Nicosia. Eu, ca de obicei, în faţă lângă şofer, de unde mă delectez cu peisajele. Sunt cea mai avantajată. Mi-a încântat privirile peisajul arid ce-l întâlnesc peste tot în Cipru, datorită lipsei de precipitaţii ce ţine de câţiva ani.
Am citit undeva că demult munţii erau acoperiţi cu păduri nesfârşite şi probabil că şi clima era altfel. Probabil că era mai multă vegetaţie. Dar şi aici s-au tăiat pădurile fără socoteală şi natura s-a razbunat. Eu cred că Dumnezeu a trimis această pedeapsă de nu mai au ei apă când de jur împreur sunt scăldaţi de ape.
Deci, dealurile pietroase sunt sărace în vegetaţie. Doar casele cocoţate pe dealuri ca pe nişte muşuroaie de cârtiţe fac notă discordantă. M-a impresionat grija ciprioţilor de a-şi împodobi casele cu multă verdeaţă, flori multicolore, care îţi dau, parcă o rază de speranţă.
Chiar de-a lungul şoselelor am văzut plantate muşcate care, probabil, sunt mai rezistente la secetă şi mai înveselesc peisajul. În drumul nostru am văzut multe case noi. În ultimii ani turismul a luat amploare şi se vede că şi nivelul de trai al ciprioţilor a crescut. S-au ridicat multe cartiere noi cu case moderne. E adevărat, că n-au canalizări, dar se descurcă cu fose septice.
Pe o autostradă mai bună decât în România, ne-am apropiat de Nicosia. Un oraş ca puţine pe glob prin care trece graniţa între două ţări. Oraşul e o îmbinare armonioasă între clădiri vechi cu o bogată încărcătură istorică şi case noi, moderne. Aici am avut de trecut prin vamă.
Partea de nord stăpânită de turci nu aparţine UE, deci trebuia să trecem vama cu paşaport şi controale.
Se vede că au fost mulţi amatori de a trece graniţa în această zi liberă, fiindcă era o coloană de maşini destul de lungă. Câte unul din maşină mergea la ghişeul de la vamă. De la noi a mers Dana, fiindcă Ionuţ conducea maşina.
Dupa verificările de rigoare, am trecut graniţa. Încă de pe partea grecească se vedeau pe dealurile de dincolo insemnele turceşti. Unul se vedea chiar pe dealul din apropiere pe care era desenată semiluna.
Deja se simţea că am trecut în altă ţară. Era mai multă sărăcie, case vechi şi drumuri mai puţin bune decât în partea de sud a insulei. Seceta era aceeaşi. Şi aici pământul era uscat din cauza secetei ce durează de câţiva ani.
Ne-a surprins aglomeraţia de pe străzi şi faptul că aici circulau Dacii care au volanul pe stânga. Am uitat să spun că ajunsesem în oraşul Kyrenia şi ne străduiam să ajungem la Castelul Hilarion. Am mers o bucată de drum pe serpentine. Pe cer se învârteau nişte nori negri şi credeam că ploaia mult aşteptată de toată lumea o adusesem noi.
Când am ajuns la poarta castelului a tras o ploicică scurtă binevenită care a curăţat puţin atmosfera de praf. Dar când să intrăm, Teodora a adormit, aşa că Ionuţ a luat bilete de intrare şi eu am plecat cu familia lui Răzvan, iar el a rămas să vină cu Dana când se va trezi Teodora. Aşadar am început să urcăm. Am întâlnit mai întâi un mic muzeu şi Răzvan s-a îndurat de mine şi mi-a tradus ceva din istoricul Castelului.
Castelul Sf. Hilarion, situat pe vârful dealului, domină orasul Kyrenia şi este vizibil de la multe mile distanţă de-a lungul coastei. Înregistrarile istorice arată că acesta a fost iniţial mânăstire, fondată în jurul anilor 800 de un călugăr, numit Hilarion. Mai târziu, probabil, în 1100, mânăstirea a fost transformată în castel.
Venind pe drum spre castel, constaţi că rămaşiţele cetaţii nu pot fi observate decât cu multa atenţie. Ea se descoperă ochilor numai când începi să urci. Castelul e foarte bine camuflat în structura dealului. Urcând, descoperi multe camere ascunse, tuneluri, grădini minunate, scări, poteci, pe care le urci cu greu, dar eşti răsplatit la fiecare popas de priveliştile magnifice ce se văd în toate părtile.
Stâncile sunt sălbatice şi din mijlocul lor se întrevad camerele. Legenda spune că odată castelul avea 101 camere şi o grădină secretă ce aparţinea unei regine nimfe. În mijloc am descoperit zidurile unei biserici bizantine. Denumirea castelului e dată după numele unui calugăr Hilarion care a fugit din cauza persecuţiilor din Ţara Sfântă şi a trăit restul vieţii într-o cavernă în muntele de lângă câmpia Kyrenia.
Vederea din vârf e uimitoare. Într-o zi senină se pot vedea Munţii Taurus din Turcia la peste 100 km depărtare.
Am urcat cu familia lui Răzvan, ne bucuram pentru fiecare privelişte ce o descopeream în castel sau de pe castel în largul mării. Am făcut foarte multe poze cu tot ce m-a impresionat.
Când am ajuns sus, am descoperit că urcau şi Ionuţ cu Dana şi Teodora. Ei au venit în grabă şi cu grija pentru copil au scăpat multe din ceea ce am văzut eu ce urcam fără grijă, dar au văzut şi ei când au pus pozele pe calculator şi le-a plăcut.
Timpul a trecut şi am declarat în unanimitate că ar trebui să căutăm să mâncăm undeva. Văzusem din castel locul unde trebuia să ajungem.În câteva minute am ajuns lângă castelul de pe malul mării. Am găsit o parcare foarte aglomerată, am lăsat maşinile acolo şi am pornit pe jos spre locul unde urma să găsim un loc unde să mâncăm.
Pe malul mării erau numai restaurante şi oameni care încercau să te atragă spre restaurantul lor oferind meniul dorit. Am mers până la capătul străzii şi ne-am întors spre locul unde ne-a oferit mâncare de post. Tot drumul ne-am delectat cu Teodora şi Ioana care alergau pe toată strada când după o pisică sau una după alta, iar noi cei mari formam o garda care le protejam să nu li se întâmple ceva.
Şi la restaurant a fost drăguţ cum părinţii se întreceau în a găsi metode să-i facă pe copii să manânce, şi cum fetele ca şi cum ar fi fost sfătuite refuzau mâncarea foarte delicat.Până am reuşit să servim masa s-a făcut aproape ora 16, când ne-am hotărât să vizităm muzeul din cetate.
Am avut însă ghinion că programul era până la ora 16. Degeaba am încercat să intrăm, ne-au respins cei de la muzeu, spre supărarea, mai ales a lui Răzvan, care ne-a luat în furia lui pe malul marii şi am văzut multele ambarcaţiuni care erau pregatite să plimbe pe eventualii amatori. Dar se apropia seara şi trebuia să ne întoarcem acasă cu speranţa că vom mai veni o data să vedem şi muzeul acesta şi nu numai.
