Pe 21 octombrie era ziua când în biserica "Sfântul Pantilimon" trebuia să se săvârşească slujba în limba română, dar spre dezamăgirea noastră, am găsit un afiş care anunţa că slujba se va ţine la ora 17.
Cu siguranţă nu se mai făcea Sfânta Liturghie.
Aşadar ne întorceam acasă dezamăgiţi, pentru că pierdusem şi Liturghia în limba greacă. Dar când ne pregăteam să stăm la masă, copiii au primit un telefon de la părintele Vasile, care ne-a invitat să mergem la o mânăstire din munţi.
Am pregătit în grabă ce se putea, mai ales pentru Teodora, şi am plecat. Părintele ne era ghid, deşi cunoştea doar o bucată de drum, pentru că el slujeşte şi la o biserică în munţi din acea direcţie.
Dar cu ajutorul lui Dumnezeu speram să ajungem unde ne-am propus. Pe drum ,Teodorei i s-a făcut rău, probabil că am plecat cu maşina imediat ce mâncase. L-am anunţat telefonic pe părintele despre ce se întâmplase, pentru că Ionuţ a tras maşina într-o margine.
După ce am rezolvat cu Teodora, am plecat, gândindu-ne că părintele era departe. Dar şi el a tras tot aşa şi ne aştepta. A spus că nu se cuvenea să plece, de moment ce eram tovarăşi de drum.
Am mers prin peisaje ce-mi erau acum mai familiare. Acelaşi pământ uscat, stânci lipsite de vegetaţie ce se rumeneau la soare. Am mai spus că aici pământul este arămiu.
La un moment dat am ajuns intr-un cătun cu străzile foarte înguste, că din maşină te puteai uita pe geam în casele oamenilor.Şi aici mi-a plăcut, că toate casele erau împodobite cu foarte multe flori. Dar ne rătăcisem puţin, aşa că părintele a coborât din maşină şi s-a interesat care e drumul spre mânăstire. Am părăsit după un timp şoseaua şi ne-am dus pe o potecă lăturalnică
Am văzut o plăcuţă pe care era scris "spre mânăstirea Makeras", dar n-a prea luat-o nimeni în seamă. Intram pe un fel de drum forestier. Şi Ionuţ era destul de încordat că megeam şi pe marginea unei prăpastii. Eu am avut destul răgaz să admir stâncile golaşe pe alocuri, dar acoperite cu vii sau cu grădini cu legume, şi mai ales roşii ridicate pe araci.
Mă miram cum pe vârful muntelui pot oamenii face recolte de legume, mai ales când apa este deficitară. Roşiile erau mari şi frumoase,fiindcă erau destule rostogolite pe stânci la vale până în drumul ce-l parcurgeam noi. Deşi secetă, copacii au frunzele vezi, dar uscate, adaptate la climă.
Am ajuns până într-un loc unde am oprit maşinile şi am tras concluzia că ne-am rătăcit. Părintele şi Ionuţ au încercat să urce puţin să vadă dacă apare un semn care să ne arate calea cea bună, dar au renunţat şi au hotărât să facem calea întoarsă.
La întoarcere, drumul parcă a fost mai scurt, pentru că acum ne era cunoscut. Dar am întâlnit iar plăcuţa cu săgeata ce ne trimitea spre Mânăstirea Makeras . Am declarat că ar fi păcat să renunţăm acum, când, probabil, nu eram prea departe de mânastire. Am parcurs drumul înapoi, am depăşit locul de unde ne întorsesem şi nu după mult timp am ajuns la şosea.
Părintele a coborât din nou din maşină şi a aflat care e drumul ce-l căutam. În scurt timp am ajuns la mânăstire. O mânăstire mare în curtea căreia intrai printr-o poartă din care descopereai o mulţime de clădiri. Aproape de intrare era şi magazinul, dar părintele a spus că se cuvine să ne închinăm mai întâi în biserică.
Deci am luat-o pe o alee în care erau mulţi măslini şi multe flori. Mânăstirea poartă numele icoanei Maicii Domnului care a fost descoperită pe locul unde azi se ridică mânăstirea Makeras care în limba greacă înseamnă "cuţit". Şi icoana s-a numit aşa, fiindcă lângă ea s-a descoperit un cuţit. Biserica este mare şi frumos împodobită cu icoane deosebite. Icoanele sunt expuse şi în interiorul bisericii pe lângă marile coloane din dreapta şi din stânga. Ne-am închinat la toate icoanele de pe iconostas şi la cele din interiorul bisericii. Era lume puţină şi ne-am rugat în tihnă.
Am luat niste lumânări şi am aprins pentru toată familia. Lumânările se iau cu autoservire, pui banii şi iei lumânări care n-au preţuri. Pune fiecare cât vrea şi biserica nu iese în pagubă. Am citit că la aceasta biserică a slujit patriarhul de mai târziu Petros. El a slujit aici ca diacon, dar după ce a crescut în ranguri bisericeşti a ajutat mult această mânăstire să se dezvolte.
Biserica e foarte veche de prin sec. al-XI-lea -al XII-lea şi a avut ca şi alte biserici ortodoxe din aceste ţinuturi de suferit mult din cauza invaziilor turceşti ce distrugeau mai ales lăcaşuri de cult. A fost arsă şi dărâmată de mai multe ori, dar şi reclădită. Se spune că şi această icoană a Maicii Domnului este făcătoare de minuni. Icoana este deosebită, fiindcă este fără prunc.
Păcat că n-am avut un ghid care să ne spună mai multe. Când am ieşit din biserică un călugăr ne-a condus într-o cămăruţă împodobită cu icoane deosebite, ce nu le-am văzut niciodată în bisericile din România. Acolo am fost invitaţi să ne odihnim puţin, să bem câte un pahar de suc şi cine poate să roadă niste pesmeţi ce erau puşi în nişte coşuleţe pe masă. Când am terminat am făcut ordine şi am plecat. Copiii mai făcuseră fărimituri.
Biserica e aşezată într-un complex de clădiri cu curte interioară. Am mai văzut aşa şi la alte mânăstiri. Am pornit-o spre poartă. Am admirat numeroasele vase de ceramică foarte mari care, se pare că erau bune pentru păstrarea uleiului de măsline. De peste gardul mânastirii se vedea o prapastie.
Se vede ca toate mânăstirile sunt făcute pe stânci, care sunt din abundenţă. Spre ieşire am primit binecuvântare să intrăm şi în magazin. Am luat doar niste iconiţe cu sfinţii Rafail,Nicolae şi Irina. Apoi am ieşit în faţa magazinului şi am avut grijă de Rafail, băiatul preotului, până au făcut şi ei cumpărături. Se apropia seara şi ne-am grăbit să plecăm spre casă. Am plecat, de data asta pe şosea,fără să mai rătăcim.
Din fiecare lucru văzut am câştigat câte ceva. Am văzut cât de mare e lumea în comparaţie cu puterea noastră de a cunoaşte. Drumul a fost bun şi neavând altă grijă, am continuat să admir peisajele mai puţin primitoare, dar interesante. Localitaţile sunt destul de rare şi mă întrebam: oare cu ce trăiesc aceşti oameni?
Din loc în loc mai vezi solarii în care probabil au grădini de zarzavat. Şi bănuiesc, că mulţi lucrează în turism. Am aflat, de asemenea că se lucrează mult broderia şi alte lucruri de mână pe care le valorifică în zonele turistice. Am ajuns acasă mulţumită că mi-a oferit Dumnezeu calea de a mai cunoaşte o părticică din aceste meleaguri care sunt mult diferite de meleagurile natale, dar nu mai frumoase.
Cu siguranţă nu se mai făcea Sfânta Liturghie.
Aşadar ne întorceam acasă dezamăgiţi, pentru că pierdusem şi Liturghia în limba greacă. Dar când ne pregăteam să stăm la masă, copiii au primit un telefon de la părintele Vasile, care ne-a invitat să mergem la o mânăstire din munţi.
Am pregătit în grabă ce se putea, mai ales pentru Teodora, şi am plecat. Părintele ne era ghid, deşi cunoştea doar o bucată de drum, pentru că el slujeşte şi la o biserică în munţi din acea direcţie.
Dar cu ajutorul lui Dumnezeu speram să ajungem unde ne-am propus. Pe drum ,Teodorei i s-a făcut rău, probabil că am plecat cu maşina imediat ce mâncase. L-am anunţat telefonic pe părintele despre ce se întâmplase, pentru că Ionuţ a tras maşina într-o margine.
După ce am rezolvat cu Teodora, am plecat, gândindu-ne că părintele era departe. Dar şi el a tras tot aşa şi ne aştepta. A spus că nu se cuvenea să plece, de moment ce eram tovarăşi de drum.
Am mers prin peisaje ce-mi erau acum mai familiare. Acelaşi pământ uscat, stânci lipsite de vegetaţie ce se rumeneau la soare. Am mai spus că aici pământul este arămiu.
La un moment dat am ajuns intr-un cătun cu străzile foarte înguste, că din maşină te puteai uita pe geam în casele oamenilor.Şi aici mi-a plăcut, că toate casele erau împodobite cu foarte multe flori. Dar ne rătăcisem puţin, aşa că părintele a coborât din maşină şi s-a interesat care e drumul spre mânăstire. Am părăsit după un timp şoseaua şi ne-am dus pe o potecă lăturalnică
Am văzut o plăcuţă pe care era scris "spre mânăstirea Makeras", dar n-a prea luat-o nimeni în seamă. Intram pe un fel de drum forestier. Şi Ionuţ era destul de încordat că megeam şi pe marginea unei prăpastii. Eu am avut destul răgaz să admir stâncile golaşe pe alocuri, dar acoperite cu vii sau cu grădini cu legume, şi mai ales roşii ridicate pe araci.
Mă miram cum pe vârful muntelui pot oamenii face recolte de legume, mai ales când apa este deficitară. Roşiile erau mari şi frumoase,fiindcă erau destule rostogolite pe stânci la vale până în drumul ce-l parcurgeam noi. Deşi secetă, copacii au frunzele vezi, dar uscate, adaptate la climă.
Am ajuns până într-un loc unde am oprit maşinile şi am tras concluzia că ne-am rătăcit. Părintele şi Ionuţ au încercat să urce puţin să vadă dacă apare un semn care să ne arate calea cea bună, dar au renunţat şi au hotărât să facem calea întoarsă.
La întoarcere, drumul parcă a fost mai scurt, pentru că acum ne era cunoscut. Dar am întâlnit iar plăcuţa cu săgeata ce ne trimitea spre Mânăstirea Makeras . Am declarat că ar fi păcat să renunţăm acum, când, probabil, nu eram prea departe de mânastire. Am parcurs drumul înapoi, am depăşit locul de unde ne întorsesem şi nu după mult timp am ajuns la şosea.
Părintele a coborât din nou din maşină şi a aflat care e drumul ce-l căutam. În scurt timp am ajuns la mânăstire. O mânăstire mare în curtea căreia intrai printr-o poartă din care descopereai o mulţime de clădiri. Aproape de intrare era şi magazinul, dar părintele a spus că se cuvine să ne închinăm mai întâi în biserică.
Deci am luat-o pe o alee în care erau mulţi măslini şi multe flori. Mânăstirea poartă numele icoanei Maicii Domnului care a fost descoperită pe locul unde azi se ridică mânăstirea Makeras care în limba greacă înseamnă "cuţit". Şi icoana s-a numit aşa, fiindcă lângă ea s-a descoperit un cuţit. Biserica este mare şi frumos împodobită cu icoane deosebite. Icoanele sunt expuse şi în interiorul bisericii pe lângă marile coloane din dreapta şi din stânga. Ne-am închinat la toate icoanele de pe iconostas şi la cele din interiorul bisericii. Era lume puţină şi ne-am rugat în tihnă.
Am luat niste lumânări şi am aprins pentru toată familia. Lumânările se iau cu autoservire, pui banii şi iei lumânări care n-au preţuri. Pune fiecare cât vrea şi biserica nu iese în pagubă. Am citit că la aceasta biserică a slujit patriarhul de mai târziu Petros. El a slujit aici ca diacon, dar după ce a crescut în ranguri bisericeşti a ajutat mult această mânăstire să se dezvolte.
Biserica e foarte veche de prin sec. al-XI-lea -al XII-lea şi a avut ca şi alte biserici ortodoxe din aceste ţinuturi de suferit mult din cauza invaziilor turceşti ce distrugeau mai ales lăcaşuri de cult. A fost arsă şi dărâmată de mai multe ori, dar şi reclădită. Se spune că şi această icoană a Maicii Domnului este făcătoare de minuni. Icoana este deosebită, fiindcă este fără prunc.
Păcat că n-am avut un ghid care să ne spună mai multe. Când am ieşit din biserică un călugăr ne-a condus într-o cămăruţă împodobită cu icoane deosebite, ce nu le-am văzut niciodată în bisericile din România. Acolo am fost invitaţi să ne odihnim puţin, să bem câte un pahar de suc şi cine poate să roadă niste pesmeţi ce erau puşi în nişte coşuleţe pe masă. Când am terminat am făcut ordine şi am plecat. Copiii mai făcuseră fărimituri.
Biserica e aşezată într-un complex de clădiri cu curte interioară. Am mai văzut aşa şi la alte mânăstiri. Am pornit-o spre poartă. Am admirat numeroasele vase de ceramică foarte mari care, se pare că erau bune pentru păstrarea uleiului de măsline. De peste gardul mânastirii se vedea o prapastie.
Se vede ca toate mânăstirile sunt făcute pe stânci, care sunt din abundenţă. Spre ieşire am primit binecuvântare să intrăm şi în magazin. Am luat doar niste iconiţe cu sfinţii Rafail,Nicolae şi Irina. Apoi am ieşit în faţa magazinului şi am avut grijă de Rafail, băiatul preotului, până au făcut şi ei cumpărături. Se apropia seara şi ne-am grăbit să plecăm spre casă. Am plecat, de data asta pe şosea,fără să mai rătăcim.
Din fiecare lucru văzut am câştigat câte ceva. Am văzut cât de mare e lumea în comparaţie cu puterea noastră de a cunoaşte. Drumul a fost bun şi neavând altă grijă, am continuat să admir peisajele mai puţin primitoare, dar interesante. Localitaţile sunt destul de rare şi mă întrebam: oare cu ce trăiesc aceşti oameni?
Din loc în loc mai vezi solarii în care probabil au grădini de zarzavat. Şi bănuiesc, că mulţi lucrează în turism. Am aflat, de asemenea că se lucrează mult broderia şi alte lucruri de mână pe care le valorifică în zonele turistice. Am ajuns acasă mulţumită că mi-a oferit Dumnezeu calea de a mai cunoaşte o părticică din aceste meleaguri care sunt mult diferite de meleagurile natale, dar nu mai frumoase.
