Nici n-am visat vreodată că voi ajunge într-o ţară străină, şi acum iată-mă în Cipru. N-aş fi ajuns poate niciodată dacă Teodora n-ar fi avut nevoie de mine. Am stat cu ea, dar am avut şi bucuria de a vedea câteva biserici ortodoxe. Prima biserică pe care am văzut-o a fost un paraclis în care se face slujba în limba română o dată pe lună. Biserica e foarte mică şi e organizată cu scaune ca toate bisericile din Cipru, de aceea nu intră prea multă lume. Slujba începe la ora 10, fiindcă dimineaţa este o altă slujbă. Aici se întâlnesc mulţi români tineri care mi s-au părut trişti, preocupaţi. Aici vin să mai schimbe opinii despre problemele care îi frământă. Aici am fost de trei ori. Am plătit liturghii ca la noi, dar cu pomelnic. Isonul este ţinut de un cântăteţ tânăr şi câteva femei care formează un cor mic. Liturghia e aceeaşi şi toţi îşi împărtăşesc copiii. Depărtarea de casă i-a apropiat mai mult de biserică. Preotul Petre Matei are predici foarte frumoase şi în acelaşi timp aduce informaţii pentru români, de la Ambasadă. El slujeşte în mai multe oraşe. În Miercurea Mare a făcut Sf. Maslu şi a şi spovedit. Aici românii se spovedesc la un preot ca după aceea să se împărtăşească la biserica la care participă la Liturghie.
Prima biserică cipriotă a fost cea cu hramul Sf. Ioan cel Milostiv. Aici a fost botezată Teodora şi slujesc un preot şi un diacon român. Biserica e mare. Aici toate bisericile sunt cât niste catedrale din România şi sunt pline la toate slujbele. Biserica nu are pridvor, ci se intră direct în pronaus. Dar este acces si prin două uşi laterale. Lumea stă pe scaune ca în bisericile catolice. Şi la balcon sunt montate scaune si este suficient de multă lume care stă şi acolo. Iar când nu mai ajung scaunele fixe se aduc scaune şi se pun pe interval. Unii vin cu scaune pliante de acasă. Aşa am primit şi eu un scaun când încercam să-mi găsesc un loc pe intervale. Această biserică am văzut-o în mai multe momente. În această biserică m-am spovedit într-o vinere. Când am intrat, biserica răsuna de glasuri de copii, ce fuseseră aduşi de educatoare la împărtăşit. După ce au plecat ei, m-am închinat în linişte pe la icoane. Am putut zăbovi mai mult la icoane. Catapetesma e mare şi are multe icoane cu sfinţi pe care nu i-am văzut pe la noi.
Icoanele sunt expuse şi în faţa scaunelor, pe lateral şi chiar pe intervale. Patronul acestei biserici este un sfânt cipriot ce a trăit prin sec. al-XVi-lea şi de care se spune că într-adevăr era foarte milostiv. În această biserică am văzut cum anafura se aduce în coşuri mari la intrarea în biserică şi oamenii iau singuri în nişte punguţe de hârtie. Aici am observat pentru prima dată cum cei ce se împărtăşesc nu merg cu lumânarea la Altar, ci o aprind la intrarea în biserică în locul special amenajat pentru aprinderea lumânărilor. M-a impresionat numărul mare de copii ce erau duşi de părinţi la împărtăşanie. Apoi am văzut cum împărtăşeau preotul dar şi diaconul. Un ritual ce nu l-am văzut la noi e şi acela că aproape la fiecare slujbă mai importantă se ieşea cu steaguri şi cu icoana zilei, se înconjura biserica şi lumea trecea pe sub icoană, cum trecem noi pe sub Epitaf la Prohodul Domnului. La Buna Vestire am fost tot la această biserică. Urma să ne împărtăşim. Biserica era neîncăpătoare multă lume stătea şi în picioare. Biserica era foarte frumos împodobită cu flori fără zgârcenie. Ionuţ şi cu Dana n-au răzbit să intre, dar eu m-am strecurat până în spatele scaunelor unde am găsit un loc bun. Luasem eu lumânări să aprind pentru împărtăşanie şi când a început, am aprins lumânările, l-am anunţat pe Ionuţ şi am început să caut să ajung şi eu la Altar. Era foarte multă lume, dar încet-încet am ajuns în faţă unde diaconul mi-a spus în româneşte " Se împărtăşeşte....", apoi m-am dus să caut copiii. Curtea era plină de lume. Mulţi au avut pe o masă din faţa Altarului un fel de colivă, care după ce a binecuvântat-o preotul au ieşit în curte să dea de pomană. Coliva nu e ca pe la noi, e un amestec de seminţe, cele mai multe de grâu numai umflat, dar şi alte seminţe: de rodii, alune, nuci şi altele. Erau puse în nişte platouri adânci sau coşuleţe şi de acolo luau cu un căuş şi puneau în punguţe de hârtie şi le ofereau oamenilor alături de o felie de pâine. Am luat şi eu de la cineva de curiozitate, dar parcă e mai bună coliva noastră. M-am simţit bine în această biserică, fiindcă ştiam că diaconul era român. Preotul român slujeşte numai în timpul săptămânii, iar duminica e trimis la o biserică din provincie..Din această cauză, masa aceea de oameni cărora nu le cunoşteam limba mi se păreau apropiaţi. Şi de data asta s-a înconjurat biserica cu icoana Maicii Domnului pe care eu am sărutat-o în timpul slujbei, fiindcă a stat în mijlocul bisericii până la sfârşitul Liturghiei. Când am fost la spovedanie părintele diacon ne-a spus că sâmbătă este o slujbă deosebită care nu se face în România. Aşa că sâmbătă dimineaţă ne-am pornit şi noi spre biserică. Abia a găsit un loc unde să parcheze; bura şi ne-am adăpostit la intrarea în biserică. Nu se putea intra, fiindcă biserica era arhiplină. I-am lăsat pe ei în faţă şi eu m-am dus la o uşă laterală şi m-am strecurat să văd ce se petrece înăuntru. Când m-am uitat în sus am ameţit, fiindcă toate candelabrele se clătinau ca la cutremur şi nimeni nu era speriat. Atunci mi-am dat seama că asta se întâmpla cu bună intenţie. Am observat apoi că biserica era încă împodobită din ajun când a fost Prohodul Domnului. M-a impresionat aranjamentul floral: pe catafalcul unde fusese Epitaful dar şi de pe acea năsălie pe are a fost purtat Epitaful în jurul bisericii. Erau mii de flori albe şi roşii: trandafiri albi şi roşii, cale şi alte flori scumpe. La sfârşitul slujbei lumea a plecat cu câte o floare din acest aranjament floral. Copiii n-au mai reuşit sa ajungă s-o împărtăşească pe Teodora, fiindcă era prea multă lume şi mai ales că trebuia să scoată maşina ca să dea drumul şi celorlalte maşini să iasă. Era aşa de aglomerat că a fost nevoit să meargă destul de mult numai cu spatele. Şi alţii îl urmau. Mi-au plăcut foarte mult slujbele la această biserică, pentru că ştiam momentele slujbei şi unde ştiam îmi spuneam rugăciunile în româneşte. Am câştigat mult că am văzut şi altfel de slujbă decât la noi.
Prima biserică cipriotă a fost cea cu hramul Sf. Ioan cel Milostiv. Aici a fost botezată Teodora şi slujesc un preot şi un diacon român. Biserica e mare. Aici toate bisericile sunt cât niste catedrale din România şi sunt pline la toate slujbele. Biserica nu are pridvor, ci se intră direct în pronaus. Dar este acces si prin două uşi laterale. Lumea stă pe scaune ca în bisericile catolice. Şi la balcon sunt montate scaune si este suficient de multă lume care stă şi acolo. Iar când nu mai ajung scaunele fixe se aduc scaune şi se pun pe interval. Unii vin cu scaune pliante de acasă. Aşa am primit şi eu un scaun când încercam să-mi găsesc un loc pe intervale. Această biserică am văzut-o în mai multe momente. În această biserică m-am spovedit într-o vinere. Când am intrat, biserica răsuna de glasuri de copii, ce fuseseră aduşi de educatoare la împărtăşit. După ce au plecat ei, m-am închinat în linişte pe la icoane. Am putut zăbovi mai mult la icoane. Catapetesma e mare şi are multe icoane cu sfinţi pe care nu i-am văzut pe la noi.
Icoanele sunt expuse şi în faţa scaunelor, pe lateral şi chiar pe intervale. Patronul acestei biserici este un sfânt cipriot ce a trăit prin sec. al-XVi-lea şi de care se spune că într-adevăr era foarte milostiv. În această biserică am văzut cum anafura se aduce în coşuri mari la intrarea în biserică şi oamenii iau singuri în nişte punguţe de hârtie. Aici am observat pentru prima dată cum cei ce se împărtăşesc nu merg cu lumânarea la Altar, ci o aprind la intrarea în biserică în locul special amenajat pentru aprinderea lumânărilor. M-a impresionat numărul mare de copii ce erau duşi de părinţi la împărtăşanie. Apoi am văzut cum împărtăşeau preotul dar şi diaconul. Un ritual ce nu l-am văzut la noi e şi acela că aproape la fiecare slujbă mai importantă se ieşea cu steaguri şi cu icoana zilei, se înconjura biserica şi lumea trecea pe sub icoană, cum trecem noi pe sub Epitaf la Prohodul Domnului. La Buna Vestire am fost tot la această biserică. Urma să ne împărtăşim. Biserica era neîncăpătoare multă lume stătea şi în picioare. Biserica era foarte frumos împodobită cu flori fără zgârcenie. Ionuţ şi cu Dana n-au răzbit să intre, dar eu m-am strecurat până în spatele scaunelor unde am găsit un loc bun. Luasem eu lumânări să aprind pentru împărtăşanie şi când a început, am aprins lumânările, l-am anunţat pe Ionuţ şi am început să caut să ajung şi eu la Altar. Era foarte multă lume, dar încet-încet am ajuns în faţă unde diaconul mi-a spus în româneşte " Se împărtăşeşte....", apoi m-am dus să caut copiii. Curtea era plină de lume. Mulţi au avut pe o masă din faţa Altarului un fel de colivă, care după ce a binecuvântat-o preotul au ieşit în curte să dea de pomană. Coliva nu e ca pe la noi, e un amestec de seminţe, cele mai multe de grâu numai umflat, dar şi alte seminţe: de rodii, alune, nuci şi altele. Erau puse în nişte platouri adânci sau coşuleţe şi de acolo luau cu un căuş şi puneau în punguţe de hârtie şi le ofereau oamenilor alături de o felie de pâine. Am luat şi eu de la cineva de curiozitate, dar parcă e mai bună coliva noastră. M-am simţit bine în această biserică, fiindcă ştiam că diaconul era român. Preotul român slujeşte numai în timpul săptămânii, iar duminica e trimis la o biserică din provincie..Din această cauză, masa aceea de oameni cărora nu le cunoşteam limba mi se păreau apropiaţi. Şi de data asta s-a înconjurat biserica cu icoana Maicii Domnului pe care eu am sărutat-o în timpul slujbei, fiindcă a stat în mijlocul bisericii până la sfârşitul Liturghiei. Când am fost la spovedanie părintele diacon ne-a spus că sâmbătă este o slujbă deosebită care nu se face în România. Aşa că sâmbătă dimineaţă ne-am pornit şi noi spre biserică. Abia a găsit un loc unde să parcheze; bura şi ne-am adăpostit la intrarea în biserică. Nu se putea intra, fiindcă biserica era arhiplină. I-am lăsat pe ei în faţă şi eu m-am dus la o uşă laterală şi m-am strecurat să văd ce se petrece înăuntru. Când m-am uitat în sus am ameţit, fiindcă toate candelabrele se clătinau ca la cutremur şi nimeni nu era speriat. Atunci mi-am dat seama că asta se întâmpla cu bună intenţie. Am observat apoi că biserica era încă împodobită din ajun când a fost Prohodul Domnului. M-a impresionat aranjamentul floral: pe catafalcul unde fusese Epitaful dar şi de pe acea năsălie pe are a fost purtat Epitaful în jurul bisericii. Erau mii de flori albe şi roşii: trandafiri albi şi roşii, cale şi alte flori scumpe. La sfârşitul slujbei lumea a plecat cu câte o floare din acest aranjament floral. Copiii n-au mai reuşit sa ajungă s-o împărtăşească pe Teodora, fiindcă era prea multă lume şi mai ales că trebuia să scoată maşina ca să dea drumul şi celorlalte maşini să iasă. Era aşa de aglomerat că a fost nevoit să meargă destul de mult numai cu spatele. Şi alţii îl urmau. Mi-au plăcut foarte mult slujbele la această biserică, pentru că ştiam momentele slujbei şi unde ştiam îmi spuneam rugăciunile în româneşte. Am câştigat mult că am văzut şi altfel de slujbă decât la noi.
