Cu o săptămână înainte mi-au spus copiii că e posibil să mergem într-un pelerinaj la Mânăstirea Kykkos. Era posibil să meargă şi naşii Teodorei, dar au renunţat. Vremea era destul de rece, iar la munte era şi mai şi. Aşteptam să vedem cum debutează ziua ca Ionuţ să hotărască dacă mergem sau nu. Ionuţ a dat semnalul: mergem! Am început pregătirile: eu am pus mancare nişte turte facute cu o zi în urmă şi o pizza de post, apă fierbinte într-un termos pentru a face laptele Teodorei pe drum, apă, şerveţele. Dana a pregătit fata, i-a luat haine groase, jucării, schimburi şi tot ce bănuia că i-ar trebui pe drum. Noi ne-am luat de asemeni haine groase. Eu mi-am luat tot ce aveam cu mine că nu mi-am luat haine groase de acasă. Ionuţ a montat în maşină scaunul Teodorei pe care abia îl cumpărase şi a dus căruţul în maşină. Cu ajutorul lui Dumnezeu am plecat. Ziua era frumoasă, cerul senin şi destul de cald. Dar Ionuţ nu prea ştia drumul decât cu aproximaţie, eu nu vedeam ce scria pe hartă, iar Dana era ocupată cu fata. Până la urmă Dana a descoperit că trebuie să mergem pe drumul 8 şi ne-am lăsat furaţi de pânza drumului. Supărător era că nu erau indicatoare decât la 10 Km, şi nu te puteai orienta unde te afli, pe hartă. Am avut timp să văd că localităţile sunt destul de rare, că pământul e destul de arid şi calcaros. Am citit undeva că numele Ciprului vine ce la cupru. Pamântul are intr-adevăr culoare roşiatică şi cred că e bogat în cupru. Acum natura e încă verde, fiindcă e anotimpul ploilor, dar cea mai mare parte din an nu plouă şi totul se usucă. Încet-încet ne-am apropiat de munte unde am văzut diferenţa de temperatură, fiindcă se abureau geamurile. Au început serpentinele care ne-au obosit pe toţi: Ionut nu mai condusese până acum pe un astfel de drum şi avea şi o mare răspundere că în spate era Teodora, Dana avea grijă de Teodora care era agitată că i se făcuse foame, iar eu mă gândeam la toţi. Apoi mergeam pe un drum fără semne de circulaţie şi te simţeai pierdut în spaţiu. Şoseaua era foarte îngustă că abia puteau trece două maşini, noroc că drumul nu era aglomerat, ba chiar ne-am întâlnit cu foarte puţine maşini. Deodată Ionuţ s-a bucurat că a observat că muntele era acoperit încă de zăpadă, nu mai văzuse zăpadă de cel puţin 2 ani. Eram la o altitudine de 1950 m. De o parte şi de alta erau stânci foarte abrupte de pe care se mai rostogoleau pietre. Drumul era din loc în loc acoperit cu pietre de diferite mărimi. Deşi mergea cu multă atenţie la un moment dat n-a putut ocoli o piatră si s-a auzit un zgomot puternic, dar spre bucuria noastră, nu s-a stricat nimic. Munţii sunt destul de golaşi cu puţină vegetaţie, ici colo era câte un pâlc de copaci. Serpentinele nu se mai terminau şi nu apărea nici un semn cam pe unde ne-am afla, dar deodată apare prima localitate Trodos, un fel de staţiune, unde lumea se plimba relaxată, fiindcă, deşi era frig, era foarte frumos afară. Aici am oprit şi Ionuţ a cobărât să afle cum să ne continuăm drumul, a venit înfigurat că el nu prea era îmbrăcat bine. Am pornit din nou şi dupa 500m am luat-o la stânga spre mânăstire, dar am mai urcat un munte cu multe serpentine. Teodora devenise din ce în ce mai agitată. Îi era foame şi nu aveam unde opri ca să-i pregătim laptele. Când eşti în aşa situaţie drumul se pare lung, dar am văzut indicatorul ce arăta drumul ce duce la mânăstire. Bineînţeles că am căutat repede un loc de parcare şi ne-am grăbit să facem laptele Teodorei. Apa din termos era foarte fierbinte aşa că Ionuţ a cautat metode să-i răcească biberonul. Abia mai târziu am văzut ca aproape era un robinet cu apă foarte rece. După ce i-am dat mâncare Teodorei am scos şi pachetele noastre şi am mâncat că era aproape prânzul şi noi nu mâncasem încă. Dana stătea în maşina şi noi zgribuleam pe afară. A pregătit-o apoi pe Teodora îmbăcând-o bine şi cu căruţul am plecat în descoperirea mânăstirei. A fost foarte interesant ce-am văzut timp de câteva ore, apoi am luat-o spre iesire. Am ajuns departe de poarta pe care intrasem, dar am văzut un magazin mai jos şi ne-am dus să vedem ce mai este. Am luat nişte vederi şi am căutat drumul spre maşină. Am dat Teodorei iar mâncare ca să reziste la drum şi cu ajutorul lui Dumnezeu am pornit spre casă. Am mers un timp pe acelaşi traseu si am facut multe poze cu peisajele care mi s-au părut mai interesante. Apoi am fost păcăliţi de un semn ce arăta câţi km sunt până la Limassol şi ne-am trezit că mergem pe alt drum decât cel pe care am venit. O localitate pe care am întâlnit-o ne-a lămurit că eram pe alt drum, mai puţin bun. Pe aici erau mai multe localităţi, dar tot rare. Am văzut în unele localităţi un fel de ateliere de olărit. Erau expuse la stradă multe obiecte din lut roşcat. Fata era în scăunel, dar a început să sughite şi Dana a luat-o în braţe, iar eu i-am făcut ceiuţul. Era foarte transpirată şi se temeau să nu răcească, pentru că Ionuţ mai deschidea geamul ca să nu se aburească parbrizul. Drumul a fost destul de greu şi Ionuţ a devenit puţin nervos, dar prudent. La un moment dat am început să recunoaştem drumul, deci revenisem la traseul pe care mersesem la dus. Drumul era acum mai bun, dar şi mai aglomerat, dar devierea pe care am facut-o fără voia noastră ne-a mai scurtat traseul. Teodora era din ce în ce mai agitată, dar în jurul orei 16 am ajuns acasă. Eram obosiţi, dar mulţumiţi că ne-a ajutat Dumnezeu să facem acest drum.
