Marturisiri II

Ciprian a ascultat de mine cu încapăţinare, probabil de multe ori împotriva voinţei lui. Încet-încet s-a îndepărtat de mine. Viaţa lui este ermetică. Nu ştiu când îi este bine şi când nu. Nu ştiu ce planuri are cu viaţa lui, dacă este fericit sau nu. Răbufnesc câteodată şi-i mai spun câte ceva ce nu-i place, dar nu rezolv nimic. Am greşit odată şi s-a ridicat acest zid. Nu am putere să-l dărâm. Mi-ar fi plăcut să fie mai deschis, să-mi spună câte ceva din viaţa lui, să-mi ceară sfatul, dar n-o face niciodată. E foarte atent cu mine îmi face cadouri costisitoare, dar nu-mi deschide sufletul. Mă mustră conştiinţa că n-am făcut ce trebuie în educaţia copiilor mei, dar nu ştiu ce şi de acum tot nu mai pot interveni cu nimic.

I-am necăjit mult ocupându-mă, poate, mai puţin de ei aducându-i la Iaşi pe copiii Sarmizei. Nu i-am protejat cum au facut surorile mele. Ele n-au implicat copiii în problemele surorilor. Eu am făcut-o. Voiam s-o ajut pe mamaia şi eram convinsă că făceam bine. Dar copiii mei cuminţi nu mi-au reproşat niciodată, dar s-au îndepărtat tot mai mult de mine. Ciprian şi-a luat casă şi aproape nu mai ştiu nimic de viaţa lui. Abia ştiu unde stă. Îl mai văd când vine duminica, dar e preocupat, discută puţin. Eu nu ştiu ce subiecte să abordez ca să nu-l deranjez şi comunicarea se blochează. Asta mă doare, fiindcă, undeva această atitudine se datorează mie, a comprtamentului exigent, dur.

Ei cred că atitudinea lor e normală şi că aşa trebuie să fie relaţia între părinţi şi copii. Eu aş vrea mai mult, poate sunt exagerată. Ştiu doar că relaţia dintre copii şi parinţi trebuie să fie aceeasi , de dragoste, de sprijin la nevoie. Trecerea timpului nu poate schimba legile unei familii.