La fel s-a întâmplat cu Ionuţ. Încet-încet s-a îndepărtat de mine, îmi spunea tot mai puţin din preocupările lui şi rareori aflam de proiectele lui. Tot nu-mi explic în totalitate de ce. Vina e tot a mea, cred, fiindcă am dat prea mare importanţă ajutorului dat familiei Ciuraru. M-am supărat de multe ori când aflam de preocuparile lui de la alte persoane. Mă simţeam trădată. Voiam să ştiu şi eu în mod direct de preocuparile lui, de pasiunile lui, dar el considera ca nu sunt importante pentru mine. M-am bucurat în fiecare moment din viaţa lui şi cand a început să gângurească, să meargă în picioare, să spună poezii. Mă interesa ce face la şcoala si mă bucuram de succesele lui. Îi urmaream evoluţia şi mă bucuram, poate nu zgomotos, dar toate le simţeam în inimă. Era răsplata muncii mele, pentru că eram destul de ocupată cu toate problemele familiei şi serviciului. Şi acum când nu-l mai însoţeam la anumite activitaţi nu trebuia să ştiu ce bucurii şi împliniri are? Am aflat că juca teatru şi m-am bucurat că ştiam că o face din pasiune. Am aflat apoi că scrie teatru şi m-am bucurat. Târziu a apelat puţin la ajutorul meu, când trebuia să plece cu trupa în Grecia. M-am bucurat şi l-am ajutat să-şi îndeplinească această dorinţă. M-am întristat când am constatat că eu am fost un fel de bau-bau pentru copiii mei. Asta s-a întâmplat când i-am spus sa-mi prezinte şi mie pe prietena lui. Atunci mi-a dat replica: ”Nu mata ne-ai impus să nu aducem persoane straine în casă?”
