Acum am mai mult timp şi vrând-nevrând evaluez propria-mi viata. Îmi dau seama ca viaţa mea e ca un vârtej în care am intrat cu mulţi ani în urmă. De când mă ştiu am fost antrenată în problemele şi responsabilitaţile familiei. De când am deschis ochii m-am implicat în creşterea surorilor. Am fost ascultatoare şi am rezolvat cu responsabilitate tot ce primeam de la mamaia. Nu mi-amintesc să mă fi trezit vreodată târziu şi sătulă de somn. Când eram mica eram sculată de mamaia să supraveghez pe surorile mele mai mici, mai ales când ea pleca la munca câmpului, înainte de răsăritul soarelui, adica orele 4-5. Apoi a început şcoala şi mă trezeam dimineaţa să merg la şcoala, iar intr-o perioada mă trezea tătuţa la ora 5 pentru a-mi repeta lecţiile, apoi la facultate tot aşa orele începeau la 7.Iar când am început serviciul şi au început să apară copiii, ce să mai zic?
Nu mi-amintesc să fi avut vreodată timp liber în care să nu fi avut ceva de facut. Am învăţat toată viaţa, deci n-a existat nici o clipă în care să neglijez cartea. Mi-a plăcut să lucrez pentru surorile mele, apoi pentru copiii mei lucruşoare frumoase. Viaţa m-a facut să fiu responsabilă, exigentă cu mine şi cu alţii. Asta poate mi-a prins bine în munca de la şcoală şi în educarea copiilor mei. Mi s-a spus că eu cu tonul şi atitudinea mea intimidez. Niciodată n-am avut intenţia asta.
M-am străduit cât ce am putut ca să le fie bine copiilor mei, să nu le lipsească nimic şi mai ales să nu-i scap din mână şi să o ia pe căi greşite. Vedeam astfel de situaţii la şcoală. Dădeam meditaţii ca să mai suplimentez venitul familiei, dar nu neglijam problemele gospodăreşti. Toate le-am facut cu cât se poate de mare responsabilitate. Anii au trecut, copiii au crescut, iar eu am descoperit că mi-a scăpat un lucru foarte important în relaţia cu copiii mei. N-am comunicat suficient. Îi ţineam sub observaţie, interveneam când aveau nevoie de mine, dar n-am avut timp să discut mai mult cu ei. Am început să am mai mult timp, dar nu mai pot comunica. Simt cum copiii mei se îndepartează de mine, se înstrăinează, şi eu stau in faţa unui ecran pe care văd chipuri dar nu le disting expresia. Mi-aş fi dorit să ştiu mai multe despre copiii mei: cum gândesc, cum îşi organizează viaţa, ce bucurii şi ce probleme mai au. Dar nu mai pot. Mi se refuză aceste lucruri. De ce? Să mă protejeze? Dar eu mai mult mă frământ neştiind despre ei. Atunci îmi fac fel de fel de scenarii care mă tulbură. Nu se mai poate face nimic. Nu mai pot întoarce timpul ca să mai repar ceva. Cum ar fi trebuit să procedez? ce treaba ar fi trebuit să las deoparte ca să discut mai mult cu ei?
