Dar Dumnezeu mi-a ascultat rugăciunile şi m-a ajutat să mă împlinesc ca bunică prin Ionuţ. Acum aveau nevoie de ajutor şi m-am oferit să merg la ei, că-mi era tare dor. Nu i-am mai văzut de după nuntă, iar nepoata n-o văzusem decât în poze. Nunta parcă a fost o poveste care s-a pierdut în zare. Iar acum a aparut o situatie nouă. Ionuţ tătic, iar eu bunică. După Anul Nou am intensificat pregătirile pentru plecare. Erau multe de rezolvat. Trebuia să dau în primire ceea ce aveam eu ca sarcini. Mi-am făcut valiza, am luat binecuvântare de la preot şi pe 20 ianuarie la ora 12 am plecat cu taxiul spre aeroport. Simţeam că merg fără nici o emoţie. Mi-am amintit că acum vreo 38 de ani eu eram la Sulina şi mamaia nu mă văzuse de la nuntă şi a pornit să vie la mine. Erau inundaţii, ea nu mai mersese cu vaporul şi lumea încerca s-o oprească să plece. Ea a spus atunci că simte că dacă se lasă în voia apelor, deşi nu ştie să înoate apele ar duce-o la Sulina. Aşa am păţit eu. Simţeam că dacă aş fi întins mâinile aş fi luată de vânt şi aş ajunge la Limassol.
Deci la ora 12 am plecat spre aeroport cu taxiul. Am ajuns cam devreme, dar mergeam pentru prima dată cu avionul. Nu aveam emoţii. Nelu era cu mine. Am pus bagajul pe bandă şi după ce am fost verificată, mi-am dat seama că nu mi-am luat rămas bun de la Nelu. Ne-am făcut nişte semne si am mers în sala de aşteptare. Am mai coborât să iau locurile de avion şi dupa ce am urcat iar în sala de aşteptare m-am trezit cu Nelu. Îi dăduse drumul unchiul lui Marian soţul Angelicăi. Acolo ne-am luat rămas bun şi am mers spre avion. Aveam locul 6B. Alături s-a aşezat un tânăr care, cred, că a fost îngerul meu păzitor. Mi-a explicat ceea ce se întâmplă, pe unde trecem, şi ce fenomene se simt în timpul zborului cu avioane mici. Probabil că se vedea pe figura mea că n-am mai călătorit cu avionul. În Bucureşti am ajuns în 50 minute. Un autobuz ne-a dus până în clădirea aeroportului Otopeni. Acolo am aşteptat să ne vină bagajele. M-am întâlnit din nou cu tânărul, apoi ne-am despărţit. Am recuperat valiza şi am pornit spre ieşire.
Trebuia să merg acolo unde merg avioanele peste hotare. Am fost îndrumată spre un lift ce ducea la etaj. Liftul nu venea şi nişte oameni ”de bine” mi-au spus să merg la scara rulantă. Am ezitat, dar am pornit totuşi. Însă abia am pus piciorul si m-am dezechilibrat, mi-a cazut valiza şi eu m-am lovit la picioare. A sărit în ajutorul meu un individ care m-a ajutat până la etaj, unde m-am întâlnit iar cu acel tânăr care m-a luat în primire şi m-a ajutat la bagaje şi m-a dus în sala de aşteptare pentru călătoriile internaţionale. Tot timpul m-am rugat să-mi trimită Dumnezeu inger păzitor. Şi toată perioada pregătirilor, dar şi în călătorie am simţit că cineva parcă mă lua de mână şi-mi arăta pe unde să merg. Am aşteptat mult, dar am primit telefoane din Iaşi şi a trecut mai uşor timpul. Cand s-a afişat Larnaka, am dat valiza in primire. Nu mi-a cerut decât paşaportul şi biletul. Apoi am mai trecut printr-un punct unde mi-a verificat paşaportul, am luat-o pe nişte săgeţi şi am ajuns în alt punct de control, ultimul înainte de îmbarcare. Acolo am pus pe bandă bagajul, pardesiul, pălăria şi pantofii, am trecut de cealaltă parte, m-am îmbrăcat şi mi-am continuat drumul. Am ajuns într-un magazin cu produse artizanale foarte luminos, şi după ce m-am învârtit putin am ajuns în altă sală de aşteptare de unde urma sa mă îmbarc. Pe bilet era trecută poarta 4, dar am observat că lumea stătea la poarta 5 şi am mers şi eu acolo. Aveam locul 11 A. Acum trebuia să stau lângă geam, deasupra aripei. Alături stăteau doi soti greci. Am auzit in difuzoare vorbindu-ne despre călătorie, ne-au făcut un instructaj cum să folosim uşile în caz de avarie, masca cu oxigen şi vesta de sub scaun. Ne-am închis telefoanele, am pus centurile de siguranţă (pe care n-am învăţat s-o deschid). A început zborul. Am mers un timp pe pistă, după care a început să se ridice în trepte. Am văzut Bucureştiul iluminat, apoi n-am mai văzut nimic. Intre timp ne-a servit masa şi băutură. Eu am luat numai apa plată. La 22,40 a anunţat că începe coborârea şi am văzut pământul. Era plin de constelaţii viu colorate. M-a surprins cât de luminate sunt oraşele. La ora 23 am ajuns în Larnaka. Domnul de lângă mine m-a ajutat să-mi desfac centura. Am coborât din avion şi am urcat într-un autobuz de unde am sunat pe Ionuţ. La bagaje am aşteptat mai mult, dar nu mi-a plăcut sala aceea care era cam dezolantă. Am trecut apoi printr-un punct de control, unde s-a uitat la paşaport şi am ajuns la Ionuţ. Ne-am urcat în maşina. Drumul a fost lin şi interesant că toată şoseaua avea luminiţe in asfalt care marcau benzile de circulaţie. Am ajuns acasă, am desfăcut valiza, am dat ce aveam de dat, mi-am văzut nepoata care dormea şi ne-am culcat. Eu de fapt trăiam un vis.
Deci la ora 12 am plecat spre aeroport cu taxiul. Am ajuns cam devreme, dar mergeam pentru prima dată cu avionul. Nu aveam emoţii. Nelu era cu mine. Am pus bagajul pe bandă şi după ce am fost verificată, mi-am dat seama că nu mi-am luat rămas bun de la Nelu. Ne-am făcut nişte semne si am mers în sala de aşteptare. Am mai coborât să iau locurile de avion şi dupa ce am urcat iar în sala de aşteptare m-am trezit cu Nelu. Îi dăduse drumul unchiul lui Marian soţul Angelicăi. Acolo ne-am luat rămas bun şi am mers spre avion. Aveam locul 6B. Alături s-a aşezat un tânăr care, cred, că a fost îngerul meu păzitor. Mi-a explicat ceea ce se întâmplă, pe unde trecem, şi ce fenomene se simt în timpul zborului cu avioane mici. Probabil că se vedea pe figura mea că n-am mai călătorit cu avionul. În Bucureşti am ajuns în 50 minute. Un autobuz ne-a dus până în clădirea aeroportului Otopeni. Acolo am aşteptat să ne vină bagajele. M-am întâlnit din nou cu tânărul, apoi ne-am despărţit. Am recuperat valiza şi am pornit spre ieşire.
Trebuia să merg acolo unde merg avioanele peste hotare. Am fost îndrumată spre un lift ce ducea la etaj. Liftul nu venea şi nişte oameni ”de bine” mi-au spus să merg la scara rulantă. Am ezitat, dar am pornit totuşi. Însă abia am pus piciorul si m-am dezechilibrat, mi-a cazut valiza şi eu m-am lovit la picioare. A sărit în ajutorul meu un individ care m-a ajutat până la etaj, unde m-am întâlnit iar cu acel tânăr care m-a luat în primire şi m-a ajutat la bagaje şi m-a dus în sala de aşteptare pentru călătoriile internaţionale. Tot timpul m-am rugat să-mi trimită Dumnezeu inger păzitor. Şi toată perioada pregătirilor, dar şi în călătorie am simţit că cineva parcă mă lua de mână şi-mi arăta pe unde să merg. Am aşteptat mult, dar am primit telefoane din Iaşi şi a trecut mai uşor timpul. Cand s-a afişat Larnaka, am dat valiza in primire. Nu mi-a cerut decât paşaportul şi biletul. Apoi am mai trecut printr-un punct unde mi-a verificat paşaportul, am luat-o pe nişte săgeţi şi am ajuns în alt punct de control, ultimul înainte de îmbarcare. Acolo am pus pe bandă bagajul, pardesiul, pălăria şi pantofii, am trecut de cealaltă parte, m-am îmbrăcat şi mi-am continuat drumul. Am ajuns într-un magazin cu produse artizanale foarte luminos, şi după ce m-am învârtit putin am ajuns în altă sală de aşteptare de unde urma sa mă îmbarc. Pe bilet era trecută poarta 4, dar am observat că lumea stătea la poarta 5 şi am mers şi eu acolo. Aveam locul 11 A. Acum trebuia să stau lângă geam, deasupra aripei. Alături stăteau doi soti greci. Am auzit in difuzoare vorbindu-ne despre călătorie, ne-au făcut un instructaj cum să folosim uşile în caz de avarie, masca cu oxigen şi vesta de sub scaun. Ne-am închis telefoanele, am pus centurile de siguranţă (pe care n-am învăţat s-o deschid). A început zborul. Am mers un timp pe pistă, după care a început să se ridice în trepte. Am văzut Bucureştiul iluminat, apoi n-am mai văzut nimic. Intre timp ne-a servit masa şi băutură. Eu am luat numai apa plată. La 22,40 a anunţat că începe coborârea şi am văzut pământul. Era plin de constelaţii viu colorate. M-a surprins cât de luminate sunt oraşele. La ora 23 am ajuns în Larnaka. Domnul de lângă mine m-a ajutat să-mi desfac centura. Am coborât din avion şi am urcat într-un autobuz de unde am sunat pe Ionuţ. La bagaje am aşteptat mai mult, dar nu mi-a plăcut sala aceea care era cam dezolantă. Am trecut apoi printr-un punct de control, unde s-a uitat la paşaport şi am ajuns la Ionuţ. Ne-am urcat în maşina. Drumul a fost lin şi interesant că toată şoseaua avea luminiţe in asfalt care marcau benzile de circulaţie. Am ajuns acasă, am desfăcut valiza, am dat ce aveam de dat, mi-am văzut nepoata care dormea şi ne-am culcat. Eu de fapt trăiam un vis.
