În primii ani de viaţă am asistat la nişte evenimente stresante. Mi-amintesc când s-au înfiinţat primele gospodării colective. Mai întâi s-au înscris cei cu pământ puţin şi le-au dat utilaje. Au comasat pământul şi îl lucrau mecanizat. Erau mulţumiţi la început că tot ce produceau era al lor.
Nu plăteau nici o dare către stat. Aveau grâu, porumb, cât le trebuia. Cu aceste exemple căutau să-i lămurească pe ceilalţi să se înscrie la colectiv, iar dacă n-o făceau, primeau dări de nu le puteau plăti. Cei mai gospodari erau persecutaţi şi dacă nu plăteau darile erau luaţi la închisoare. Circula mult numele de" chiabur " ca nume de ocară, dar şi cuvântul "a lămuri" mă stresa.
El se asocia cu o persoană ce purta o geantă şi când apărea în sat oamenii se ascundeau, încuiau uşile şi nu ieşeau până persoana dispărea. Erau fel de fel de presiuni mai ales asupra acelora care cereau diferite adeverinţe de la primărie pentru copiii de la şcolile din oraş. Mulţi din cei înscrişi la început la colectiv nu aveau nici un dumnezeu şi făceau şi propagandă ateistă.
Când ne-am mutat în casa noastră eu eram foarte mică, aveam cam un an. Mi-amintesc detalii din casă. Casa era cu două odăi, cu tindă la mijloc şi un paravan în spate, era facută din nuiele. Acoperişul era de stuf. Mi-amintesc că soba era cumva în mijlocul casei, iar între sobă şi peretele de la uşă era o vatră pe care dormea tataia.
Vatra era scurtă şi totdeauna el dormea cu picioarele atârnate, fiindcă nu voia să facă nimic "la casa Dorţei". În familia lor fierbeau mărgica să schimbe casa, să vie sora lui la vale şi noi să ne mutăm pe deal. Mamaia însă a ţinut cu dinţii să nu plece şi să nu le facă lor hatârul. Până la moartea bunicii această tensiune era continuă.
Pe partea cealaltă a sobei, pe peretele de la nord era plantat un pat pe patru pari bătuţi în pământ peste care erau puse paie acoperite cu ţoale. La început eu am dormit cu mamaia. Când s-a născut Maria, eu am trecut la picioare. Casa avea geamuri mici, iar iarna se punea al doilea rând de geamuri ca să mai oprească vântul.
Uşa era cu clanţă şi trecea binişor vântul prin ea. Ca mobilă mai aveam un dulăpior, în care mamaia punea blidele şi oalele cu lapte, iar mai târziu a apărut şi o laiţă. În curte era o şură în care au construit un cuptor de pâine unde coceau toţi vecinii. Pe jos aveam pământ. Când lucrurile au început să meargă mai bine, au cumparat o rogojină şi au pus-o peste ţoale.
Cu timpul acea jogojină era pusă pe jos în loc de covor. Am fost săraci, dar totdeauna am avut câte o vacă de lapte şi uneori două. Cum am început a creşte am primit sarcini ca să hrănim vitele şi să paştem găştele. Cele mari mergeau cu vitele la păscut, iar cele mai mici păzeau gâstele. Aşa am reuşit să facem foarte multe perne de puf.
Cât am fost copil n-am avut niciodată gard la casă, fiindcă nu aveam din ce face nici ce ascunde. Uneori tataia punea câte o sârmă ghimpată ca să nu intre vitele în curte când veneau de la cireadă. La nouă ani am plecat de acasă şi am cunoscut mai puţin din viaţa de la ţară.
Nu plăteau nici o dare către stat. Aveau grâu, porumb, cât le trebuia. Cu aceste exemple căutau să-i lămurească pe ceilalţi să se înscrie la colectiv, iar dacă n-o făceau, primeau dări de nu le puteau plăti. Cei mai gospodari erau persecutaţi şi dacă nu plăteau darile erau luaţi la închisoare. Circula mult numele de" chiabur " ca nume de ocară, dar şi cuvântul "a lămuri" mă stresa.
El se asocia cu o persoană ce purta o geantă şi când apărea în sat oamenii se ascundeau, încuiau uşile şi nu ieşeau până persoana dispărea. Erau fel de fel de presiuni mai ales asupra acelora care cereau diferite adeverinţe de la primărie pentru copiii de la şcolile din oraş. Mulţi din cei înscrişi la început la colectiv nu aveau nici un dumnezeu şi făceau şi propagandă ateistă.
Când ne-am mutat în casa noastră eu eram foarte mică, aveam cam un an. Mi-amintesc detalii din casă. Casa era cu două odăi, cu tindă la mijloc şi un paravan în spate, era facută din nuiele. Acoperişul era de stuf. Mi-amintesc că soba era cumva în mijlocul casei, iar între sobă şi peretele de la uşă era o vatră pe care dormea tataia.
Vatra era scurtă şi totdeauna el dormea cu picioarele atârnate, fiindcă nu voia să facă nimic "la casa Dorţei". În familia lor fierbeau mărgica să schimbe casa, să vie sora lui la vale şi noi să ne mutăm pe deal. Mamaia însă a ţinut cu dinţii să nu plece şi să nu le facă lor hatârul. Până la moartea bunicii această tensiune era continuă.
Pe partea cealaltă a sobei, pe peretele de la nord era plantat un pat pe patru pari bătuţi în pământ peste care erau puse paie acoperite cu ţoale. La început eu am dormit cu mamaia. Când s-a născut Maria, eu am trecut la picioare. Casa avea geamuri mici, iar iarna se punea al doilea rând de geamuri ca să mai oprească vântul.
Uşa era cu clanţă şi trecea binişor vântul prin ea. Ca mobilă mai aveam un dulăpior, în care mamaia punea blidele şi oalele cu lapte, iar mai târziu a apărut şi o laiţă. În curte era o şură în care au construit un cuptor de pâine unde coceau toţi vecinii. Pe jos aveam pământ. Când lucrurile au început să meargă mai bine, au cumparat o rogojină şi au pus-o peste ţoale.
Cu timpul acea jogojină era pusă pe jos în loc de covor. Am fost săraci, dar totdeauna am avut câte o vacă de lapte şi uneori două. Cum am început a creşte am primit sarcini ca să hrănim vitele şi să paştem găştele. Cele mari mergeau cu vitele la păscut, iar cele mai mici păzeau gâstele. Aşa am reuşit să facem foarte multe perne de puf.
Cât am fost copil n-am avut niciodată gard la casă, fiindcă nu aveam din ce face nici ce ascunde. Uneori tataia punea câte o sârmă ghimpată ca să nu intre vitele în curte când veneau de la cireadă. La nouă ani am plecat de acasă şi am cunoscut mai puţin din viaţa de la ţară.
