Rădăcini II

Se spune că pe vremea când mamaia era copil, iernile erau grele cu multă zăpadă, iar oamenii nu duceau lipsă de muncă iarna. Râneau zăpada, îngrijeau animalele.

La tătuţa au fost totdeauna animale multe, pentru că le vindea şi cumpăra pământ. O pasiune deosebită a fost aceea de a ridica o livadă cum nu s-a mai văzut pe valea aceea. Tătuţa a plantat tot felul de pomi pe care i-a altoit. Cât copacii erau mici, copiii erau chinuiţi, pentru că odată cu lăsarea frigului tulpinele erau înfăşurate cu alte tulpini sau materiale ca să nu fie roase de iepuri. Le îngheţau mâinile, dar nu aveau voie să se plângă.

Eu îmi amintesc de această livadă ce avea multe soiuri de meri, peri, caişi, vişini, cireşi, gutui, de toate felurile. În acelaşi copac vedeai fructe de diferite culori şi arome. De primăvara până toamna aveai ce culege. N-am auzit vreodată ca ei să vândă fructe. Tot satul mânca de acolo. Livada a rezistat până s-a căsătorit fratele mamaiei din sat, iar soţia lui încet- încet a distrus-o punând-o pe foc, iarna. Bunicii sufereau, dar şi mamaia, când îşi amintea cu cât sacrificiu se ridicase acea livadă.

Când mamaia a fost căsătorită, surorile şi fraţii ei erau mici. Mamaia, după nuntă, s-a mutat în casa socrilor şi după o săptămână a rămas doar ea, fiindcă tataia a plecat pe front. Îmi imaginez ce simţea mamaia care nu avea decât 17 ani rămânând cu socrii şi cumnatele, care nu semănau în nici un fel cu părinţii adevăraţi.

Era război şi acum trebuia să aibă şi emoţiile soţiei ce aştepta veşti de la soţul care era plecat pe front. Ruşii erau stăpâni pe sat. Femeile din sat erau obligate să meargă la săpat tranşee. Mamaia a scăpat. A apărat-o Dumnezeu pentru că n-a fost găsită niciodată ca să poată fi mobilizată.

A fost o perioadă grea, când bărbaţii tineri erau plecaţi pe front, iar cei în vârstă îi slujeau pe ruşi. În casa lui Olaru era spital. Erau vecinii bunicilor unde stătea mamaia. Acolo vedeau lucruri care o înspăimântau. Se spunea că atunci când tătuţa a plecat pe front a chemat toţi bărbaţii ce urmau să rămână în sat şi le-a spus că va fi o perioadă grea, dar toate vor fi mai uşoare dacă nu vor fi turnători.

Ei au promis cu mâna pe inimă că nu vor pârî pe nimeni la ruşi. Dar nu bine a plecat şi codoşii s-au văzut. Încerc să-mi imaginez atmosfera de atunci: de frică şi nesiguranţă. Fiecare trebuia să-şi păzească ce avea prin jurul casei, pentru că rusul intra în ogradă şi lua fără să-şi mai ceară voie: păsări, făină, porci, vite, cai, căruţe.

Nimeni nu se putea împotrivi, mai ales femeile şi copiii. Ba uneori erau zvonuri că s-ar lua băieţii. Atunci să fi văzut disperare pe bietele mame. Mămuţa ţinea mult la băieţi şi era disperată să nu-i ia.

Fiind război, oamenii se luptau şi cu mizeria, păduchii şi bolile. O molimă de tifos a secerat multe vieţi. Abia dovedea preotul să-i îngroape. Mamaia a fost şi ea bolnavă, dar n-a avut parte s-o îngrijească cineva. Ea însă a avut grijă de toţi.

Tataia plecase la război şi nu mult după ce a ajuns pe câmpul de luptă, a fost rănit. Lui îi era frică ca nu cumva să ia viaţa cuiva. Dumnezeu i-a ascultat ruga şi i-a dat o suferinţă pentru a-l scăpa de altele. A stat un an în spital departe de linia frontului, după care a fost pus ordonanţă la un neamţ.

Tataia era prezentabil şi fricos, de aceea respecta ordinele şi nu avea probleme cu neamţul şi cu familia lui. După întoarcerea armelor împotriva nemţilor a fost pus ordonanţă la un ofiţer român. Aici avea o misiune foarte serioasă: de a păzi cucoana, de a servi cafeaua. După terminarea războiului tataia s-a întors acasă şi au început alte greutăţi.

Nu aveau unde locui. Au stat cu chirie. În casa lui Florean m-am născut eu. M-am născut în sărbătoare mare la Înalţarea Domnului, când lumea era la slujbă la biserică. M-am născut la o răscruce de istorie.

Abia se terminase războiul, oamenii mai aveau proaspete imaginile de pe front şi din sat. Îi mai plângeau pe cei pierduţi, dar a mai dat Dumnezeu şi secetă. Pământul era uscat şi abia creşteau buruienile. Pe plan politic se făceau schimbări radicale. Atunci au hotărât părinţii să cumpere casa de la mătuşa Dorţa.

Au fost în stare să ia şi pielea de pe ei. Au plătit în natură. Au dat vaca cu lapte, covoare şi tot ce se putea da. Rămăseseră doar cu o găină. Făceau eforturi mari ca să mă poată hrăni. Casa cumpărată aducea cu ea multă tensiune pentru că era luată de la o soră de-a tataiei şi ea mereu ridica pretenţii, pe care mamaia nu le accepta.

În anul următor lumea o ducea şi mai greu, pentru că a venit un an de foamete. Seceta şi foametea s-au simţit mai mult în Moldova, de aceea foarte mulţi au plecat pe alte meleaguri. Unii s-au dus în Oltenia, iar alţii au plecat în Cehoslovacia.

Imediat după terminarea războiului a început propaganda comunistă adusă de ruşi. Totul era după modelul ruşilor. Au început să promoveze săracii în funcţii de partid. Dar mulţi din cei săraci erau nişte gunoaie, nişte puturoşi care nu voiau să muncească, care nu ştiau nici să aprecieze munca altora. Unii au fost făcuţi activişti, alţii miliţieni, dar toate au început să se clarifice după un timp când cât de cât s-a văzut non-valoarea lor. Unii au mai continuat studiile şi au continuat munca, alţii s-au întors de unde au plecat.

Mi-amintesc cum se făcea propagandă. Toate gardurile erau văruite cu fel de fel de lozinci. Unii permiteau să le scrie lozinci pe pereţi. La noi nu aveau unde scrie, fiindcă nu aveam gard, iar pe pereţi n-a permis mamaia să scrie. De frica, tataia se mai ducea la întrunirile lor, dar nu făcea ceea ce îi trasau ei, adică să vândă ziare.

El le lua, le ducea la neamuri şi acasă şi le platea vânzând ouăle din cuibar, până i-a interzis mamaia să mai facă aşa ceva. Mamaia era apreciată pentru felul cum gândea, de aceea s-a încercat mult s-o atragă şi pe ea spre munca politică, dar mamaia a fugit cât a putut.