Satul în care m-am născut are o istorie ca toate celelalte, bănuiesc. Despre rudele din partea mamaiei ştiu mai multe. Ştiu că tătuţa a rămas orfan de tată în timpul Primului Război mondial. Avea 9-10 ani şi că bunica avea mai puţin de 30 de ani, a crescut 3 copii, dar nu s-a mai căsătorit.
Toţi cei care au pierdut pe cineva în război au fost împroprietăriţi cu o bucată de pământ. Şi cum acolo la Osoi, Valea Glodului nu era suficient pământ i-au împroprietărit pe bucovineni în judeţul Botoşani, pe locul unde fusese moşia celui ce era şi stăpânul Spitalului Sf. Spiridon din Iaşi.
Satul ce l-au ridicat s-a numit mai întâi Satul Nou, apoi Ceir pentru că aici era un ceair cu păşune. Mai întâi au venit câteva familii şi au luat pământul în primire. Au trăit mai întâi în bordeie, apoi au început să-şi aducă familiile şi să-şi construiască case. Cei dintâi au fost: Vizitiu, Gontaru, Chichiri, Bolocan, Gheorghiu, Ciobanu, Olaru, Asurdoaie, Alexa.
O parte din aceştia sunt strămoşii mei. Din familia Gheorghiu şi Ciobanu se trăgea tataia, iar din familiile Bolocan şi Onuţu se trage mamaia. Ceilalţi erau veri şi rude apropiate cu străbunicii mei. Tătuţa (bunicul de pe mama), fiind singurul băiat la bunica, a devenit de la 11 ani susţinătorul familiei.
A venit şi el primăvara să-şi lucreze pământul. Avea cal şi căruţă, muncea pământul lui dar şi pe al altora şi câştiga bani. Dormea la un Vizitiu în grajd pentru că nu voia că cheltuiască nimic din ce câştiga. Ajunsese că se rupseseră hainele de pe el, dar banii îi păstra. După ce a terminat treaba la câmp, s-a dus acasă.
Când l-a văzut bunica aşa de rupt şi muncit dar cu bani, l-a luat şi l-a dus la târg şi l-a îmbracat din cap până în picioare cu haine bune şi era mândră că are un băiat atât e vrednic. Acum simţea că are un bărbat la casă şi că se poartă cu toată răspunderea ce apăsa pe umerii lui.
După asta a hotătât şi bunica să se mute cu cele două fete: Aristiţa şi Maria în Ceir. Cei ce s-au mutat aici şi-au adus limba şi obiceiurile. Între cei din Todireni şi cei din Ceir n-a fost niciodată bună înţelegere. La primul Crăciun bucovinenii s-au pregătit ca pe la ei cu colaci şi colinde şi s-au dus pe la cei din Todireni şi i-au colindat.
Ei au rămas surprinşi că nu erau pregătiţi, atunci bucovinenii s-au arătat toleranţi învăţându-i cum să facă în anul următor. Todirenarilor le-a plăcut şi încet-încet au învăţat şi ei obiceiurile. Locuitorii din Satul Nou şi-au păstrat graiul până acum, deşi au trecut atâtea generaţii. Mult timp nu se accepta să se căsătorească tineri din satul nostru ce cei din Todireni.
Satul Nou era o familie, erau respectaţi bătrânii satului şi ei aveau dreptul şi puterea de decizie când se întemeia o familie. Era suficient ca în faţa a doi-trei bătrâni din sat să se facă o înţelegere privind căsătoria unor tineri şi era un legământ mai puternic decât toate actele de la primărie.
Bătrânii erau aceia care judecau starea de conflict dintr-o familie şi mustrarea bătrânilor era suficientă pentru îndreptarea celui ce a greşit. Când un fecior voia să se căsătorească mergea "cu oameni" la mireasă şi se "împăcau" discutau până se înţelegeau asupra zestrei şi a altor cerinţe din partea tinerilor şi părinţilor.
E drept că de multe ori hotărârea o luau părinţii fără încuviinţarea copiilor. Aşa s-a întâmplat cu mamaia, nimeni n-a întrebat-o dacă vrea să se căsătorească iar când a încercat să-şi spună şi ea părerea, mămuţa a ameninţat-o să accepte că altfel va strica şi viitorul celorlalte surori.
Mai târziu bunicii şi-au dat seama ce greşeală au facut dar era prea târziu. Apăruseră copiii şi era mai complicat să se despartă. Şi aşa au dus o viaţă care nu pot spune că a fost fericită. Tataia s-a născut la Valea Glodului şi a venit în Satul Nou când avea 2 ani.
Nu ne-a spus prea multe despre familia lui. Ştiam doar că bunica a născut 16 copii şi că au trăit patru, cei mai rezistenţi, ceilalţi au murit. Tataia era astfel singurul băiat şi mai avea 3 surori. Asta i-a dăunat mult, pentru că fiind singurul băiat, bunica l-a răsfăţat prea mult şi nu l-a învăţat cum să se descurce în viaţă.
Când avea familie el îşi făcea capriciile şi toate greutăţile rămâneau pe umerii mamaiei. Asta am simţit-o noi din plin. Dar cică aşa e dat să se căsătorească " un bou şi o belea" Când au început să-şi facă locuinţe, ele cuprindeau o cameră mare, o tindă şi o cămăruţă pentru alimente.
Aşa am prins eu acele case. Alte case erau cu două odăi şi o tindă la mijloc şi uneori un paravan în spate, în loc de cămară. Casa bunicilor dinspre mamă mi-o amintesc bine: avea un stâlp în mijloc ce sprijinea podul să nu cadă. În stânga avea o sobă cu cuptor unde iarna dormeau copiii.
Dar în curte mai aveau o căsuţă mai mică şi un grajd. Pe atunci oamenii ţineau multe vite pe care le vindeau şi cumpărau pământ. Făceau multe sacrificii pentru pământ. Mare a fost durerea când au venit vremile când pământul a fost luat şi trecut la colectiv. Mi-am dat seama cât de legaţi sunt ţăranii de pământ din comportamentul mamaiei.
Ea spunea că atunci când ajungea pe pământul ei se simţea în siguranţă. Bunicul meu era un om practic. Când a văzut că pământul nu mai are căutare şi-a luat copiii mai mici şi s-a mutat la Iaşi să-i poarte în şcoală, iar pe cei doi mai mari i-a lăsat în sat. El lucra la CFR şi a primit până la urmă un apartament naţionalizat pe strada Gării.
Acolo fusese un han cu o curte interioară, cu restaurant , cu multe camere de închiriat pe două nivele. Au intrat în acea curte multe familii. Bunicii au nimerit în bucătăria hanului. Aveau şi un beci dedesupt unde puneau lemnele şi murăturile. Acolo au stat până în 1977 când casa a fost avariată puternic de cutremur şi au primit altă casă în Copou.
Prima era întunecoasă, cu igrasie şi friguroasă. Cealaltă era mai luminoasă, călduroasă, dar n-au avut noroc să stea mai mult în ea. În prima casă am locuit şi eu din 1955 când m-au luat şi pe mine si fac şcoala la Iaşi. Acolo eram aproape 20 de copii care eram ca fraţii.
Când ieşeam la joacă se umplea curtea. Părinţii ne supravegheau de pe o terasă ce lega două părţi ale clădirii. Toţi copiii au învăţat bine şi majoritatea au facut facultate. Era o competiţie între noi. Ne jucam, ne sărbătoream zilele de naştere şi onomastice împreună.
Dar acum nu mai ştiu aproape nimic despre ei, s-au împrăştiat în toată lumea ca puii de la cloşcă când vine uliul. Am aşternut doar câteva gânduri ce mi-au venit acum în minte despre o rămurică din familia mea.
Toţi cei care au pierdut pe cineva în război au fost împroprietăriţi cu o bucată de pământ. Şi cum acolo la Osoi, Valea Glodului nu era suficient pământ i-au împroprietărit pe bucovineni în judeţul Botoşani, pe locul unde fusese moşia celui ce era şi stăpânul Spitalului Sf. Spiridon din Iaşi.
Satul ce l-au ridicat s-a numit mai întâi Satul Nou, apoi Ceir pentru că aici era un ceair cu păşune. Mai întâi au venit câteva familii şi au luat pământul în primire. Au trăit mai întâi în bordeie, apoi au început să-şi aducă familiile şi să-şi construiască case. Cei dintâi au fost: Vizitiu, Gontaru, Chichiri, Bolocan, Gheorghiu, Ciobanu, Olaru, Asurdoaie, Alexa.
O parte din aceştia sunt strămoşii mei. Din familia Gheorghiu şi Ciobanu se trăgea tataia, iar din familiile Bolocan şi Onuţu se trage mamaia. Ceilalţi erau veri şi rude apropiate cu străbunicii mei. Tătuţa (bunicul de pe mama), fiind singurul băiat la bunica, a devenit de la 11 ani susţinătorul familiei.
A venit şi el primăvara să-şi lucreze pământul. Avea cal şi căruţă, muncea pământul lui dar şi pe al altora şi câştiga bani. Dormea la un Vizitiu în grajd pentru că nu voia că cheltuiască nimic din ce câştiga. Ajunsese că se rupseseră hainele de pe el, dar banii îi păstra. După ce a terminat treaba la câmp, s-a dus acasă.
Când l-a văzut bunica aşa de rupt şi muncit dar cu bani, l-a luat şi l-a dus la târg şi l-a îmbracat din cap până în picioare cu haine bune şi era mândră că are un băiat atât e vrednic. Acum simţea că are un bărbat la casă şi că se poartă cu toată răspunderea ce apăsa pe umerii lui.
După asta a hotătât şi bunica să se mute cu cele două fete: Aristiţa şi Maria în Ceir. Cei ce s-au mutat aici şi-au adus limba şi obiceiurile. Între cei din Todireni şi cei din Ceir n-a fost niciodată bună înţelegere. La primul Crăciun bucovinenii s-au pregătit ca pe la ei cu colaci şi colinde şi s-au dus pe la cei din Todireni şi i-au colindat.
Ei au rămas surprinşi că nu erau pregătiţi, atunci bucovinenii s-au arătat toleranţi învăţându-i cum să facă în anul următor. Todirenarilor le-a plăcut şi încet-încet au învăţat şi ei obiceiurile. Locuitorii din Satul Nou şi-au păstrat graiul până acum, deşi au trecut atâtea generaţii. Mult timp nu se accepta să se căsătorească tineri din satul nostru ce cei din Todireni.
Satul Nou era o familie, erau respectaţi bătrânii satului şi ei aveau dreptul şi puterea de decizie când se întemeia o familie. Era suficient ca în faţa a doi-trei bătrâni din sat să se facă o înţelegere privind căsătoria unor tineri şi era un legământ mai puternic decât toate actele de la primărie.
Bătrânii erau aceia care judecau starea de conflict dintr-o familie şi mustrarea bătrânilor era suficientă pentru îndreptarea celui ce a greşit. Când un fecior voia să se căsătorească mergea "cu oameni" la mireasă şi se "împăcau" discutau până se înţelegeau asupra zestrei şi a altor cerinţe din partea tinerilor şi părinţilor.
E drept că de multe ori hotărârea o luau părinţii fără încuviinţarea copiilor. Aşa s-a întâmplat cu mamaia, nimeni n-a întrebat-o dacă vrea să se căsătorească iar când a încercat să-şi spună şi ea părerea, mămuţa a ameninţat-o să accepte că altfel va strica şi viitorul celorlalte surori.
Mai târziu bunicii şi-au dat seama ce greşeală au facut dar era prea târziu. Apăruseră copiii şi era mai complicat să se despartă. Şi aşa au dus o viaţă care nu pot spune că a fost fericită. Tataia s-a născut la Valea Glodului şi a venit în Satul Nou când avea 2 ani.
Nu ne-a spus prea multe despre familia lui. Ştiam doar că bunica a născut 16 copii şi că au trăit patru, cei mai rezistenţi, ceilalţi au murit. Tataia era astfel singurul băiat şi mai avea 3 surori. Asta i-a dăunat mult, pentru că fiind singurul băiat, bunica l-a răsfăţat prea mult şi nu l-a învăţat cum să se descurce în viaţă.
Când avea familie el îşi făcea capriciile şi toate greutăţile rămâneau pe umerii mamaiei. Asta am simţit-o noi din plin. Dar cică aşa e dat să se căsătorească " un bou şi o belea" Când au început să-şi facă locuinţe, ele cuprindeau o cameră mare, o tindă şi o cămăruţă pentru alimente.
Aşa am prins eu acele case. Alte case erau cu două odăi şi o tindă la mijloc şi uneori un paravan în spate, în loc de cămară. Casa bunicilor dinspre mamă mi-o amintesc bine: avea un stâlp în mijloc ce sprijinea podul să nu cadă. În stânga avea o sobă cu cuptor unde iarna dormeau copiii.
Dar în curte mai aveau o căsuţă mai mică şi un grajd. Pe atunci oamenii ţineau multe vite pe care le vindeau şi cumpărau pământ. Făceau multe sacrificii pentru pământ. Mare a fost durerea când au venit vremile când pământul a fost luat şi trecut la colectiv. Mi-am dat seama cât de legaţi sunt ţăranii de pământ din comportamentul mamaiei.
Ea spunea că atunci când ajungea pe pământul ei se simţea în siguranţă. Bunicul meu era un om practic. Când a văzut că pământul nu mai are căutare şi-a luat copiii mai mici şi s-a mutat la Iaşi să-i poarte în şcoală, iar pe cei doi mai mari i-a lăsat în sat. El lucra la CFR şi a primit până la urmă un apartament naţionalizat pe strada Gării.
Acolo fusese un han cu o curte interioară, cu restaurant , cu multe camere de închiriat pe două nivele. Au intrat în acea curte multe familii. Bunicii au nimerit în bucătăria hanului. Aveau şi un beci dedesupt unde puneau lemnele şi murăturile. Acolo au stat până în 1977 când casa a fost avariată puternic de cutremur şi au primit altă casă în Copou.
Prima era întunecoasă, cu igrasie şi friguroasă. Cealaltă era mai luminoasă, călduroasă, dar n-au avut noroc să stea mai mult în ea. În prima casă am locuit şi eu din 1955 când m-au luat şi pe mine si fac şcoala la Iaşi. Acolo eram aproape 20 de copii care eram ca fraţii.
Când ieşeam la joacă se umplea curtea. Părinţii ne supravegheau de pe o terasă ce lega două părţi ale clădirii. Toţi copiii au învăţat bine şi majoritatea au facut facultate. Era o competiţie între noi. Ne jucam, ne sărbătoream zilele de naştere şi onomastice împreună.
Dar acum nu mai ştiu aproape nimic despre ei, s-au împrăştiat în toată lumea ca puii de la cloşcă când vine uliul. Am aşternut doar câteva gânduri ce mi-au venit acum în minte despre o rămurică din familia mea.
