Mă gândesc adesea la anii copilăriei care mi se par când foarte îndepărtați, când foarte apropiați. Anii copilăriei îmi vin adeseori în minte însoțiți de o senzație olfactivă. Acum mă gândesc la o zi de toamnă. Eram copil de 7-8 ani, era vremea culesului de struguri. Cum scoteai nasul din casă te gâdila mirosul dulceag de struguri și must. Lumea se organiza. Vedeai femei și copii adunând găleți și coșuri pe care apoi le încărcau îi căruțe.
Așa am făcut și noi. Am înjugat vacile, apoi cu mic cu mare ne-am cățărat de căruță sau am mers pe jos. Via nu era departe, așa că puteam merge pe jos fără să obosim. Urcam cu căruța până la peticul de iarbă ce-l aveam în mijlocul ogorului. Acolo lăsam căruța și vitele. Căram coșurile în vie. Fiecare își lua în primire găleata.
Acum puteam intra fără restricții în vie. Tataia avea obiceiul, când începeau a se coace strugurii, să grebleze printre butucii de vie ca pe fâșia de la graniță, să poată prinde eventualii hoți. Nouă ne lăsa câteva rânduri la margine ca să nu ne pedepsim așteptând până la cules. Deci s-a început culesul. Cei cu mai puțină experiență primeau mereu îndrumări sau erau luați ajutoare de cei mari. Culesul nu dura mult pentru că oamenii se ajutau.
Cum ajungeam acasă, casa devenea un adevărat laborator de vinificație. Tataia făcea vin bun și curat. Butoaiele erau opărite, văruite ca vinul sa nu aibă nici cel mai nesemnicativ iz străin. Îmi plăcea să urmăresc cum gâlgâie mustul pe ulucul de la teasc ca la robinet. Beam pe săturate și era așa de sățios că nu ne mai trebuia mâncare, beam acum, pentru că după ce începea să fermenteze nu mai aveam acces. Atunci degustau cei mari.
După ce fierbea mustul, în sat nu auzeai decât cântece și chiuituri. Bărbații se invitau unii pe alții să-și prezinte valoarea producției. Unii oameni, cei mai mulți, gospodarii puneau vinul bine și-și continuau muncile de toamnă. Aduceau porumbul, răsărita, sfecla de pe dealuri.
Între transporturi luau câte o cană de tulburel, dar nu uitau că e tot atât de important să-și adune rodul muncii lor întâi. Să-și pună mâncarea la adăpost, iar la iarnă vor avea destul timp să guste și din vin. De momentele acestea mă leagă amintiri ce-mi înfioară și acum sufletul.
Tataia, Dumnezeu să-l ierte, făcea vin bun, ceea ce-l făcea "iubit" de săteni . De aceea o ținea într-o petrecere până la terminarea ultimei picături de vin din butoi. În timpul ăsta, mamaia se zbătea să aducă acasă din recolta ce-o avea pe câmp. Eu fiind mai mare aveam grijă de surorile mai mici. Știam să le hrănesc, să le supraveghez și să le culc.
De multe ori seara, după ce culcam fetele, ieșeam în poartă. Răceala toamnei se simțea. Eu mă ghemuiam în poartă cu genunchii la gură protejându-mă cu poalele rochiei sau capotului de molton. Scrutam întunericul. Fiecare voce de femeie îmi dădea fiori de speranță.
Fiecare scârțâit de roată sau îndemn pentru vite mă încuraja. Număram secundele până când simțeam că mamaia se apropia de casă. Mi-era tare milă de ea. Deși eram fricoasă, niciodată n-am refuzat să stau cu surorile ca ea să poată rezolva probleme vitale pentru casă, pentru noi. Și acum parcă o văd, că era o mână de femeie, care reușea să fie și tată și mamă. Făcea mâncare, spăla, țesea, cosea, dar și căra, desfăca, secera.
Era parcă o sursă inepuizabilă de energie. Când o știam pe mamaia acasă mă duceam să mă culc alături de surori fără grijă. Acum îmi explic de ce am avut un comportament aparte față de alți copii când am crescut mai mare. Când am început să pricep ce se întâmplă în familia noastră, m-am considerat obligată s-o ajut pe mamaia și să-i preiau din sarcini și așa am făcut toată viața. Când am avut familia mea mi-a fost foarte greu, dar tot am ajutat-o să-și crească copiii mai mici, apoi nepoții care erau în grija ei. Așa am simțit eu și nici nu știu dacă a fost bine.
Așa am făcut și noi. Am înjugat vacile, apoi cu mic cu mare ne-am cățărat de căruță sau am mers pe jos. Via nu era departe, așa că puteam merge pe jos fără să obosim. Urcam cu căruța până la peticul de iarbă ce-l aveam în mijlocul ogorului. Acolo lăsam căruța și vitele. Căram coșurile în vie. Fiecare își lua în primire găleata.
Acum puteam intra fără restricții în vie. Tataia avea obiceiul, când începeau a se coace strugurii, să grebleze printre butucii de vie ca pe fâșia de la graniță, să poată prinde eventualii hoți. Nouă ne lăsa câteva rânduri la margine ca să nu ne pedepsim așteptând până la cules. Deci s-a început culesul. Cei cu mai puțină experiență primeau mereu îndrumări sau erau luați ajutoare de cei mari. Culesul nu dura mult pentru că oamenii se ajutau.
Cum ajungeam acasă, casa devenea un adevărat laborator de vinificație. Tataia făcea vin bun și curat. Butoaiele erau opărite, văruite ca vinul sa nu aibă nici cel mai nesemnicativ iz străin. Îmi plăcea să urmăresc cum gâlgâie mustul pe ulucul de la teasc ca la robinet. Beam pe săturate și era așa de sățios că nu ne mai trebuia mâncare, beam acum, pentru că după ce începea să fermenteze nu mai aveam acces. Atunci degustau cei mari.
După ce fierbea mustul, în sat nu auzeai decât cântece și chiuituri. Bărbații se invitau unii pe alții să-și prezinte valoarea producției. Unii oameni, cei mai mulți, gospodarii puneau vinul bine și-și continuau muncile de toamnă. Aduceau porumbul, răsărita, sfecla de pe dealuri.
Între transporturi luau câte o cană de tulburel, dar nu uitau că e tot atât de important să-și adune rodul muncii lor întâi. Să-și pună mâncarea la adăpost, iar la iarnă vor avea destul timp să guste și din vin. De momentele acestea mă leagă amintiri ce-mi înfioară și acum sufletul.
Tataia, Dumnezeu să-l ierte, făcea vin bun, ceea ce-l făcea "iubit" de săteni . De aceea o ținea într-o petrecere până la terminarea ultimei picături de vin din butoi. În timpul ăsta, mamaia se zbătea să aducă acasă din recolta ce-o avea pe câmp. Eu fiind mai mare aveam grijă de surorile mai mici. Știam să le hrănesc, să le supraveghez și să le culc.
De multe ori seara, după ce culcam fetele, ieșeam în poartă. Răceala toamnei se simțea. Eu mă ghemuiam în poartă cu genunchii la gură protejându-mă cu poalele rochiei sau capotului de molton. Scrutam întunericul. Fiecare voce de femeie îmi dădea fiori de speranță.
Fiecare scârțâit de roată sau îndemn pentru vite mă încuraja. Număram secundele până când simțeam că mamaia se apropia de casă. Mi-era tare milă de ea. Deși eram fricoasă, niciodată n-am refuzat să stau cu surorile ca ea să poată rezolva probleme vitale pentru casă, pentru noi. Și acum parcă o văd, că era o mână de femeie, care reușea să fie și tată și mamă. Făcea mâncare, spăla, țesea, cosea, dar și căra, desfăca, secera.
Era parcă o sursă inepuizabilă de energie. Când o știam pe mamaia acasă mă duceam să mă culc alături de surori fără grijă. Acum îmi explic de ce am avut un comportament aparte față de alți copii când am crescut mai mare. Când am început să pricep ce se întâmplă în familia noastră, m-am considerat obligată s-o ajut pe mamaia și să-i preiau din sarcini și așa am făcut toată viața. Când am avut familia mea mi-a fost foarte greu, dar tot am ajutat-o să-și crească copiii mai mici, apoi nepoții care erau în grija ei. Așa am simțit eu și nici nu știu dacă a fost bine.
Powered by ScribeFire.
