În anul 1951 avea să se întâmple multe evenimente în familia noastră. Acum mă întreb cum poate omul să treacă prin atâtea fără să-și piardă mințile. Era cu puțini ani după război și lumea era destul de necăjită. Nu aveau posibilități să-și facă haine, pânza se dădea pe cartelă, fiindcă era foarte puțină în magazine.
Dar oamenii găseau soluții ca să se îmbrace totuși. În fiecare an noi cultivam cânepă. Aveam un loc bun în grădina bunicilor de unde scoteam o cânepă bună. Deci aveam multă cânepă. Mamaia ca și alte femei din sat torceau mult, țeseau și făceau pânză, prosoape, țoale.
Când prelucrau cânepa alegeau firele mai lungi si o torceau mai subțire ca din ea să poată face pânză pentru cămăși. Din firele mai scurte, câlți, torceau fire mai groase și din ele făceau prosoape și țoale pe care le puneau pe pereți, pe paturi. Având mulți câlți părinții s-au gândt să organizeze o clacă.
Era obiceiul acesta în sat. Erau anunțate multe fete, dar veneau și flăcăi. Fetele torceau pe întrecute, iar băieții făceau atmosferă. Din când în când tataia le cânta din fluier și tinerii dansau. Mi-amintesc cum ai mei au făcut de data asta rost de un patefon de la Vasile Florean și niște plăci. Se mai modernizaseră. Au făcut spor fetele atunci și părinții s-au bucurat.
Cine putea ști ce necazuri vom avea după asta? Cine și-ar fi imaginat că în timp ce fetele și băieții se distrau, alții ne cotrobăiau prin casă, își făceau planuri să ne prade? Mamaia născuse al treilea copil și ajutorul fetelor din sat era de mare folos. Reușiseră iarna asta să-și cumpere și ei câte un costum cu care să mai meargă la câte o petrecere la care erau invitați.
Dar nenorocirile pe care le are omul de tras le trage. Afară ningea abundent și bătea vântul. Noi dormeam ca în fiecare seară, noi pe pat cu mamaia și tataia pe vatră. Cine și-ar fi imaginat că prin geamul fără perdea ne pândesc mișcările niște hoți? Doamne, ce săraci eram! N-aveam perdele la geamuri și feciorii lui Păduraru ne-au putut supraveghea în voie.
Tataia a auzit ceva zgomot, dar s-a gândit că se mișcă oile în paravan. Și dimineață ...nenorocire! Toată agoniseala noastră ne fusese furată. Ne-au luat covoare, țoale, haine, tot... Tataia bănuia cine e autorul, dar urmele erau acoperite de zăpadă. "La omul sărac nici boii nu trag".
Au anunțat miliția, dar aceștia n-au făcut nici un gest că i-ar interesa problema. Rămăsesem numai cu hainele de pe noi. Dar cum o nenorocire nu vine niciodată singură, mamaia face o criză de apendicită și pleacă cu Florica la Iași, iar noi rămânem în grija tataiei.
Tataia începuse lucrările câmpului, că venise primăvara. Așa că eu și Maria rămâneam singure acasă ( eu aveam patru ani și jumătate, iar Maria doi și jumătate). Mai venea din când în când nașu Ghiță, fratele mamaiei. Tataia ne lăsa mâncare, iar noi rămâneam în grija lui Dumnezeu.
De mamaia nu mai știam nimic și noi ne consideram orfane, de aceea ieșeam pe prispă, ne ghemuiam una lângă alta și boceam, Știam niște bocete auzite pe la înmormântări și le cântam cu tot sufletul. Am aflat mai târziu că auzind, plângeau și vecinii. Bunica și mătușile nu se prea oboseau să treacă pe la noi de aceea ne consideram niște copii părăsiți.
Mamaia ne învățase rugăciuni și noi când eram prea speriate ne rugam și Dumnezeu ne dădea curaj. Mi-amintesc de ziua când am auzit că se întoarce mamaia. Mi s-a părut că e sărbătoare. Era sau nu, nu știu, dar eu am simțit deja că satul este foarte luminat de soare și eram extraordinar de fericită.
Mamaia o adusese și pe Florica înfășată într-o plăpumioară roz. Aș fi dorit s-o țin în brațe, dar pachetul era prea mare pentru mine. Mă bucuram că am din nou mamă, deși se vedea că ea nu se simte totuși bine, dar era între noi. Eram fericită că am o mamă așa de tânără de doar 25 de ani, dar despre care auzisem că fusese la un pas de moarte. Aceste momente când eu aveam responsabilitatea de a avea grijă de surorile mele mai mici m-au maturizat foarte repede.
Dar oamenii găseau soluții ca să se îmbrace totuși. În fiecare an noi cultivam cânepă. Aveam un loc bun în grădina bunicilor de unde scoteam o cânepă bună. Deci aveam multă cânepă. Mamaia ca și alte femei din sat torceau mult, țeseau și făceau pânză, prosoape, țoale.
Când prelucrau cânepa alegeau firele mai lungi si o torceau mai subțire ca din ea să poată face pânză pentru cămăși. Din firele mai scurte, câlți, torceau fire mai groase și din ele făceau prosoape și țoale pe care le puneau pe pereți, pe paturi. Având mulți câlți părinții s-au gândt să organizeze o clacă.
Era obiceiul acesta în sat. Erau anunțate multe fete, dar veneau și flăcăi. Fetele torceau pe întrecute, iar băieții făceau atmosferă. Din când în când tataia le cânta din fluier și tinerii dansau. Mi-amintesc cum ai mei au făcut de data asta rost de un patefon de la Vasile Florean și niște plăci. Se mai modernizaseră. Au făcut spor fetele atunci și părinții s-au bucurat.
Cine putea ști ce necazuri vom avea după asta? Cine și-ar fi imaginat că în timp ce fetele și băieții se distrau, alții ne cotrobăiau prin casă, își făceau planuri să ne prade? Mamaia născuse al treilea copil și ajutorul fetelor din sat era de mare folos. Reușiseră iarna asta să-și cumpere și ei câte un costum cu care să mai meargă la câte o petrecere la care erau invitați.
Dar nenorocirile pe care le are omul de tras le trage. Afară ningea abundent și bătea vântul. Noi dormeam ca în fiecare seară, noi pe pat cu mamaia și tataia pe vatră. Cine și-ar fi imaginat că prin geamul fără perdea ne pândesc mișcările niște hoți? Doamne, ce săraci eram! N-aveam perdele la geamuri și feciorii lui Păduraru ne-au putut supraveghea în voie.
Tataia a auzit ceva zgomot, dar s-a gândit că se mișcă oile în paravan. Și dimineață ...nenorocire! Toată agoniseala noastră ne fusese furată. Ne-au luat covoare, țoale, haine, tot... Tataia bănuia cine e autorul, dar urmele erau acoperite de zăpadă. "La omul sărac nici boii nu trag".
Au anunțat miliția, dar aceștia n-au făcut nici un gest că i-ar interesa problema. Rămăsesem numai cu hainele de pe noi. Dar cum o nenorocire nu vine niciodată singură, mamaia face o criză de apendicită și pleacă cu Florica la Iași, iar noi rămânem în grija tataiei.
Tataia începuse lucrările câmpului, că venise primăvara. Așa că eu și Maria rămâneam singure acasă ( eu aveam patru ani și jumătate, iar Maria doi și jumătate). Mai venea din când în când nașu Ghiță, fratele mamaiei. Tataia ne lăsa mâncare, iar noi rămâneam în grija lui Dumnezeu.
De mamaia nu mai știam nimic și noi ne consideram orfane, de aceea ieșeam pe prispă, ne ghemuiam una lângă alta și boceam, Știam niște bocete auzite pe la înmormântări și le cântam cu tot sufletul. Am aflat mai târziu că auzind, plângeau și vecinii. Bunica și mătușile nu se prea oboseau să treacă pe la noi de aceea ne consideram niște copii părăsiți.
Mamaia ne învățase rugăciuni și noi când eram prea speriate ne rugam și Dumnezeu ne dădea curaj. Mi-amintesc de ziua când am auzit că se întoarce mamaia. Mi s-a părut că e sărbătoare. Era sau nu, nu știu, dar eu am simțit deja că satul este foarte luminat de soare și eram extraordinar de fericită.
Mamaia o adusese și pe Florica înfășată într-o plăpumioară roz. Aș fi dorit s-o țin în brațe, dar pachetul era prea mare pentru mine. Mă bucuram că am din nou mamă, deși se vedea că ea nu se simte totuși bine, dar era între noi. Eram fericită că am o mamă așa de tânără de doar 25 de ani, dar despre care auzisem că fusese la un pas de moarte. Aceste momente când eu aveam responsabilitatea de a avea grijă de surorile mele mai mici m-au maturizat foarte repede.
Powered by ScribeFire.
