A doua biserică grecească

În duminica următoare am mers la altă biserică cu hramul Sfânta Treime. Aici bisericile au o altă arhitectură decât în România. În jurul acestei biserici se plimba Dana cu fata când o scotea la aer. Acum curtea era plină de maşini. Abia a avut Ionuţ loc unde să parcheze. Această biserică e mai mare, e ca o catedrală. Pe lateral se poate intra cu căruţul. Sunt acolo multe familii tinere cu copii. Şi aici sunt scaune şi cred că încap 2-300 de oameni, dar lumea mai stă şi la etaj şi urmăreşte slujba ca pe un spectacol. Când scot Sfânta Evanghelie ies pe o uşa laterală din Altar, trec prin faţa scaunelor şi o duc în Altar. Iar când citesc Sfânta Evanghelie se urcă pe o scară prin mijlocul bisericii. Şi aici biserica e plină. Nu m-am mai dus să aprind lumânări, dar m-am închinat pe la icoane. Icoane sunt şi în spate şi pe mijlocul bisericii. Am observat că din loc în loc erau nişte sobe mici încălzite cu butelii. Sus pe stâlpi erau montate ventilatoare pentru vremea calduroasă. Fiindcă vara e foarte cald se fac slujbele aşa de dimineaţă. Pe la 9,30 slujba e gata. Slujba e aceeaşi ca la noi recunosc multe cântări, dar sunt şi multe lucruri care diferă de ceea ce e în biserica la noi. Nici o femeie nu are capul acoperit. N-am prea văzut să stea cineva în genunchi. În anumite momente se ridică în picioare şi stau cu capul aplecat. Când ies cu Sfintele daruri nu ating cu ele nici un enoriaş, fiind scaune nici n-ar fi posibil. Dar preotul trece cu Sfintele Daruri prin biserica pe un anumit traseu. În faţă e cineva cu cadelniţa si mai mulţi copii cu un fel de steaguri pe care eu nu le-am vazut pe la noi. La împărtăşanie se pregătesc nişte culoare cu un fel de gărduleţ din stâlpi şi şnururi groase special pregatite, pe unde vor merge oamenii să se împărtăşească. Pentru că sunt mulţi oameni, împărtăşeşte şi preotul şi diaconul. La fel lumânarea nu se ţine în mână când se ia Sfânta Împartăşanie, ci se aprinde la intrarea în biserică. Mi-a plăcut că aici erau foarte multe familii tinere cu copiii la împărtăşit. După ce s-a terminat slujba, cine n-a apucat să ia anafură din coşuri mergea şi lua de la preot. Aşa că am trecut şi eu şi am luat si m-am şi închinat pe le icoanele de la Altar, m-am cam ciocnit de unii că ei aveau altă ordine de a merge prin faţa icoanelor şi eu am ezitat să trec prin faţa altarului cum făceau ei. Altarul fiind foarte mare erau şi foarte multe icoane. În faţa scaunelor şi lateral era altă serie de icoane. Biserica e mare şi frumos pictată şi mă simt bine când urmăresc Sfânta Liturghie, având în faţă o carte de rugăciuni care are Sf. Liturghie în româneşte. Îmi pare rău că nu înţeleg predicile care sunt destul de lungi şi bănuiesc că sunt destul de interesante, de lumea ascultă cu atenţie. Dar dacă ştiu ce Evanghelie s-a citit îmi mai amintesc de predicile de la biserica din România.

Note

De când a început Dana servicul, programul meu e acelaşi. Dau de mâncare Teodorei, o schimb şi o scot la aer pe terasă. Aria mea de acţiune e limitată. Nu mă mai sună nimeni pe telefon( în afară de copii care întreabă de Teodora), nu-mi sună nimeni la uşă pentru diferite probleme de asociaţie sau pur şi simplu să ceară pentru un maslu, o înmormântare sau să ceară de mâncare. Nu avem televizor şi la radio nu aud decât greceşte. Când mă uit pe geam sau pe terasă mi se pare că oraşul e pustiu. Când şi când vezi câte un om trecând pe jos. De altfel lumea se mişcă, dar cu maşinile. Ionuţ mi-a spus că bătrânii merg cu scutere. Sunt locuri unde pensionarii se adună şi îţi dai seama de asta că acolo sunt parcate multe scutere. Dar şi în conducerea maşinilor este o curiozitate, că se văd conducând mai mult femeile. Mulţi bărbaţi preferă să conducă motociclete. Un lucru iarăşi curios e că toţi tinerii şi-au modificat scuterele că fac aşa un zgomot când trec, de te scot din casă. Am văzut şi multe femei pe scutere. Odată eram cu maşina cu copiii şi am văzut cum o femeie în vârstă pe scuter încerca să depăşească un bărbat şi pentru moment a reuşit, dar după aceea iar a fost depăşită.

Confort

Luni Ionuţ s-a dus la serviciu, iar eu am rămas acasă cu fetele: cu Dana şi Teodora. Dana mi-a împărtăşit din tainele creşterii copilului: cum se schimbă, cum se pregăteşte laptele, cum se sterilizează biberoanele. Eu am fost foarte ascultătoare. M-am rugat lui Dumnezeu să-mi dea înţelepciune de a uita toată experienţa mea în a creşte copiii ( Când am deschis ochii m-am trezit cu o soră în braţe. Ştiu cum se îngrijesc copiii si la sat şi la oraş, dar ”am uitat”) Nepoata mea creşte după reguli noi şi eu trebuie să le învăţ. Dupa -amiază a venit Ionuţ de la serviciu şi ne-a dus în apartamentul nou în care urmau să se mute. Acum faceam cunoştinţă cu altă parte de oraş, seara. Oraşul era foarte luminos cu multe magazine cu vitrine foarte mari şi puternic iluminate. M-a impresionat dorinţa lui Ionuţ şi a Danielei de confort. Apartamentul e cu adevărat foarte mare în comparaţie cu ce am văzut în România.

Un apartament cu sufrageria foarte mare care are uşi spre bucătărie şi terasă. Pe terasă se poate ieşi şi din bucătărie, dar din bucătărie se mai iese şi într-un balconaş unde se ţin de obicei obiecte folosite la curăţenie. Apoi de-a lungul unui hol sunt dormitoarele şi băile. Două dormitoare mai mici şi unul foarte mare. Dormitorul mare are baie cu duş, În dreptul celorlalte dormitoare sunt alte două băi una care are cadă, alta care are doar chiuvetă şi wc. Ce mi-a plăcut, e că sunt foarte multe dulapuri în perete unde poţi pune orice şi nu te mai împiedici prin casă de fel de fel de lucruri. Bucătăria e dotată cu aragaz reşou care are butelia în balconaş. Cuptorul electric, maşina de spălat, combina frigorifică sunt toate încadrate în dulapuri cu multe compartimente până la plafon. Mi-ar plăcea ca un astfel de apartament să aibă copiii mei în Iasi. Casele noi se fac aici cu mult confort şi cu parcări şi cu toate astea trotuarele sunt pline de maşini parcate, astfel că oamenii sunt obligaţi să circule pe carosabil. Ce-i drept, puţini oameni vezi mergând pe jos. În România sunt multe maşini pe trotuar, dar şi multă lume, ceea ce înseamnă că mulţi oameni n-au de lucru şi merg pe străzi aiurea.

Prima zi în Limassol

Am dormit prima noapte în Limassol. Călătoria mă obosise. Ca de obicei m-am trezit mai devreme, am mers la geam şi am admirat oraşul. De la etajul II vedeam o terasă şi partea de sus a caselor. Aici nu prea sunt clădiri înalte. Cam 3-4 etaje au toate casele, bineînteles că altele sunt şi mai joase. Am privit cu interes recipientele ce le vezi pe toate clădirile. Aici toţi oamenii au instalaţii ce încălzesc apa din apartamente folosind energia solară. Dacă te uiţi pe clădiri vezi cam câte apartamente au casele. Într-o curte vecină am văzut nişte lămâi şi mandarini încărcaţi cu fructe. Multe mandarine erau căzute pe jos si nu le ridica nimeni. Aici e ţara lor. În balcoane şi pe terase erau flori în ghivece înflorite. Oraşul arată ca primăvara cu multă verdeaţă şi copacii încărcaţi cu fructe. Am observat ca pe multe case sunt nişte sârme groase rămase de la fier-betoane de parcă aşteaptă să continue construcţia. Am auzit că asta e o şmecherie. Deşi casa e terminată, oamenii nu finisează acoperişul şi aşa, dacă nu e terminată construcţia nu plătesc impozite pentru casă, evident.Interesant!

În duminica asta era slujbă în limba română. O dată pe lună vine un preot ce slujeşte româneşte. Ne-am pregătit cu toţii şi am plecat. Am ajuns la o bisericuţă mică cât un paraclis. În jurul ei curtea era plină de maşini. Oamenii circulă mai mult cu maşinile personale. Erau mulţi tineri şi câte o persoană mai în vârstă aşa ca mine. Mulţi erau veniţi cu copiii, mulţi copii. Tinerii însă mi s-au părut trişti şi preocupaţi. Mulţi se cunosc. Fiecare are grijă de copil să nu deranjeze slujba. Unii nu mai intră în biserică şi ascultă slujba de afară. Am primit de la Ionuţ nişte bani şi m-am dus să plătesc liturghie ca la noi. Lumânările erau cu autoservire şi fiecare se prezenta la Altar cu un pomelnic. Era un cor improvizat şi părintele de multe ori intervenea şi cânta şi el. Toţi copiii au fost împărtăşiţi. N-am stat la predică pentru că Teodora era neliniştită că-i era foame. Aşa că am plecat acasă. Pe masă erau puse platouri pentru cei vii şi cei morţi şi urma ca preotul să le binecuvinteze. Aş fi fost interesată să văd cum se face aici, dar Teodora face programul şi nu ţine cont de ce vrem noi. Am pornit spre casă. Se vede că şi aici oraşul are o parte veche şi una nouă. Se pare că doar de vreo 10 ani a fost o explozie de construcţii. Până atunci era un fel de târguleţ. Acum e extins pe mai multe cartiere.Slujba la această biserică începe la ora 10, fiindcă dimineaţa este deja altă slujbă. Românii nu au o biserică a lor, dar se speră să aibă, mai ales că după cum spune preotul la acelaşi altar nu se pot face slujbe pentru două Liturghii, în aceeaşi zi, nu e permis. Dar din lipsă de biserică de vreo 12 ani se slujeşte aşa. Nişte doamne au promis că se vor duce în audienţă la Episcopul locului să amintească de promisiunea ce a făcut-o acesta parintelui român.

Vis înplinit

Dar Dumnezeu mi-a ascultat rugăciunile şi m-a ajutat să mă împlinesc ca bunică prin Ionuţ. Acum aveau nevoie de ajutor şi m-am oferit să merg la ei, că-mi era tare dor. Nu i-am mai văzut de după nuntă, iar nepoata n-o văzusem decât în poze. Nunta parcă a fost o poveste care s-a pierdut în zare. Iar acum a aparut o situatie nouă. Ionuţ tătic, iar eu bunică. După Anul Nou am intensificat pregătirile pentru plecare. Erau multe de rezolvat. Trebuia să dau în primire ceea ce aveam eu ca sarcini. Mi-am făcut valiza, am luat binecuvântare de la preot şi pe 20 ianuarie la ora 12 am plecat cu taxiul spre aeroport. Simţeam că merg fără nici o emoţie. Mi-am amintit că acum vreo 38 de ani eu eram la Sulina şi mamaia nu mă văzuse de la nuntă şi a pornit să vie la mine. Erau inundaţii, ea nu mai mersese cu vaporul şi lumea încerca s-o oprească să plece. Ea a spus atunci că simte că dacă se lasă în voia apelor, deşi nu ştie să înoate apele ar duce-o la Sulina. Aşa am păţit eu. Simţeam că dacă aş fi întins mâinile aş fi luată de vânt şi aş ajunge la Limassol.

Deci la ora 12 am plecat spre aeroport cu taxiul. Am ajuns cam devreme, dar mergeam pentru prima dată cu avionul. Nu aveam emoţii. Nelu era cu mine. Am pus bagajul pe bandă şi după ce am fost verificată, mi-am dat seama că nu mi-am luat rămas bun de la Nelu. Ne-am făcut nişte semne si am mers în sala de aşteptare. Am mai coborât să iau locurile de avion şi dupa ce am urcat iar în sala de aşteptare m-am trezit cu Nelu. Îi dăduse drumul unchiul lui Marian soţul Angelicăi. Acolo ne-am luat rămas bun şi am mers spre avion. Aveam locul 6B. Alături s-a aşezat un tânăr care, cred, că a fost îngerul meu păzitor. Mi-a explicat ceea ce se întâmplă, pe unde trecem, şi ce fenomene se simt în timpul zborului cu avioane mici. Probabil că se vedea pe figura mea că n-am mai călătorit cu avionul. În Bucureşti am ajuns în 50 minute. Un autobuz ne-a dus până în clădirea aeroportului Otopeni. Acolo am aşteptat să ne vină bagajele. M-am întâlnit din nou cu tânărul, apoi ne-am despărţit. Am recuperat valiza şi am pornit spre ieşire.

Trebuia să merg acolo unde merg avioanele peste hotare. Am fost îndrumată spre un lift ce ducea la etaj. Liftul nu venea şi nişte oameni ”de bine” mi-au spus să merg la scara rulantă. Am ezitat, dar am pornit totuşi. Însă abia am pus piciorul si m-am dezechilibrat, mi-a cazut valiza şi eu m-am lovit la picioare. A sărit în ajutorul meu un individ care m-a ajutat până la etaj, unde m-am întâlnit iar cu acel tânăr care m-a luat în primire şi m-a ajutat la bagaje şi m-a dus în sala de aşteptare pentru călătoriile internaţionale. Tot timpul m-am rugat să-mi trimită Dumnezeu inger păzitor. Şi toată perioada pregătirilor, dar şi în călătorie am simţit că cineva parcă mă lua de mână şi-mi arăta pe unde să merg. Am aşteptat mult, dar am primit telefoane din Iaşi şi a trecut mai uşor timpul. Cand s-a afişat Larnaka, am dat valiza in primire. Nu mi-a cerut decât paşaportul şi biletul. Apoi am mai trecut printr-un punct unde mi-a verificat paşaportul, am luat-o pe nişte săgeţi şi am ajuns în alt punct de control, ultimul înainte de îmbarcare. Acolo am pus pe bandă bagajul, pardesiul, pălăria şi pantofii, am trecut de cealaltă parte, m-am îmbrăcat şi mi-am continuat drumul. Am ajuns într-un magazin cu produse artizanale foarte luminos, şi după ce m-am învârtit putin am ajuns în altă sală de aşteptare de unde urma sa mă îmbarc. Pe bilet era trecută poarta 4, dar am observat că lumea stătea la poarta 5 şi am mers şi eu acolo. Aveam locul 11 A. Acum trebuia să stau lângă geam, deasupra aripei. Alături stăteau doi soti greci. Am auzit in difuzoare vorbindu-ne despre călătorie, ne-au făcut un instructaj cum să folosim uşile în caz de avarie, masca cu oxigen şi vesta de sub scaun. Ne-am închis telefoanele, am pus centurile de siguranţă (pe care n-am învăţat s-o deschid). A început zborul. Am mers un timp pe pistă, după care a început să se ridice în trepte. Am văzut Bucureştiul iluminat, apoi n-am mai văzut nimic. Intre timp ne-a servit masa şi băutură. Eu am luat numai apa plată. La 22,40 a anunţat că începe coborârea şi am văzut pământul. Era plin de constelaţii viu colorate. M-a surprins cât de luminate sunt oraşele. La ora 23 am ajuns în Larnaka. Domnul de lângă mine m-a ajutat să-mi desfac centura. Am coborât din avion şi am urcat într-un autobuz de unde am sunat pe Ionuţ. La bagaje am aşteptat mai mult, dar nu mi-a plăcut sala aceea care era cam dezolantă. Am trecut apoi printr-un punct de control, unde s-a uitat la paşaport şi am ajuns la Ionuţ. Ne-am urcat în maşina. Drumul a fost lin şi interesant că toată şoseaua avea luminiţe in asfalt care marcau benzile de circulaţie. Am ajuns acasă, am desfăcut valiza, am dat ce aveam de dat, mi-am văzut nepoata care dormea şi ne-am culcat. Eu de fapt trăiam un vis.

Preocupări

Fiindcă Dumnezeu mi-a dăruit copii, am considerat că e normal ca de acum să devin bunică, şi mi-am şi dorit asta cu tot sufletul. Şi acum mă frământă alte gânduri. Am căutat să găsesc ceva care să explice cu ce am greşit eu de Ciprian şi Mirela nu au o familie. E vina mea sau aşa a fost să fie? Cu Ciprian nici nu pot aborda această problemă. De ce? Ce s-a întâmplat de el e atât de pornit împotriva căsătoriei? De ce-i place să stea singur? E bine sau rău? Oare cu Mirela am greşit cu ceva? Când şi cu ce? Am întrebat preotul şi mi-a spus că eu nu am nici o vină că Dumnezeu are planurile lui cu fiecare. Sigur că aşa-i, dar eu tot caut răspunsuri la aceste întrebări. De ce Ciprian nu vrea să-şi întemeieze o familie? De ce Mirela vrea şi nu poate?

Îl rog pe Dumnezeu să-mi dea răspuns la aceste întrebări. Şi poate voi primi răspuns. Mă doare că Mirela e tristă din cauza singurătăţii şi sunt nedumerită cum Ciprian caută singurătatea. Cred că voi muri fără să mi se clarifice aceste probleme, care , de fapt, nu sunt singure.

Marturisiri IV

Poate am exagerat, dar din copilărie am trăit o frică să nu li se întâmple ceva rău celor dragi. Când stăteam cu surorile mele şi ele dormeau, eu le supravegheam somnul şi mă speriam când ele dormeau atât de profund, că aproape nu mai respirau. Uneori le clătinam ca să văd dacă respiră. Ştia mamaia cât de responsabilă sunt şi avea multă bază în mine să stau cu surorile mele când ea pleca de acasa la muncă.

Aceeaşi grijă am avut şi de copiii mei. Niciodată nu am dormit profund. Le auzeam respiraţia şi la orice oră din noapte simţeam dacă era ceva în neregulă cu ei. Mult timp şi după ce au dormit în camere separate ţineam uşile întredeschise ca să aud dacă apare vreo problemă. Şi acum mă preocupă viaţa copiilor mei, a mamaiei şi a surorilor mele.

Am părut exagerată când am cerut copiilor mei să mă informeze când întârzie undeva sau când pleacă la un drum lung, ca să stiu dacă sunt bine. Poate exagerez, dar aşa am fost totdeauna. Când au înţeles ei, că de fapt nu voiam să intru prea mult în viaţa lor, m-au ascultat şi-mi dădeau câte un telefon. Ciprian, când a plecat în Germania m-a ţinut la curent cu ceea ce face, adică dacă se simte bine. Ionuţ dădea telefon de câte ori mergea într-o calătorie, la fel şi Mirela.

Atunci stăteam şi eu liniştită, altfel făceam nopti albe. Ce fac eu acum? Încerc să-mi analizez atitudinea mea de părinte. Am procedat bine sau rău când mi-am crescut copiii?

Le-am oferit tot ce aveau nevoie? Altceva nu ştiu, dar eu i-am iubit cu tot sufletul meu. Nu-mi mai trebuia nimic dacă stiam că ei sunt fericiţi şi au tot ce le trebuie. Bineînţeles că le-am oferit ,material, tot ce mi-am putut permite. I-am facut şi pe ei să înţeleagă că nu se poate mai mult. De aceea nu mi-au cerut să le dau imposibilul.

Dacă aş lua-o de la capăt cu educarea copiilor, nu ştiu dacă aş proceda altfel. Aşa am înţeles eu că trebuie să formez nişte oameni cărora să le placă munca şi să traiască indiferent ce surprize le-ar oferi viaţa. Poate am reuşit.

Marturisiri III

La fel s-a întâmplat cu Ionuţ. Încet-încet s-a îndepărtat de mine, îmi spunea tot mai puţin din preocupările lui şi rareori aflam de proiectele lui. Tot nu-mi explic în totalitate de ce. Vina e tot a mea, cred, fiindcă am dat prea mare importanţă ajutorului dat familiei Ciuraru. M-am supărat de multe ori când aflam de preocuparile lui de la alte persoane. Mă simţeam trădată. Voiam să ştiu şi eu în mod direct de preocuparile lui, de pasiunile lui, dar el considera ca nu sunt importante pentru mine. M-am bucurat în fiecare moment din viaţa lui şi cand a început să gângurească, să meargă în picioare, să spună poezii. Mă interesa ce face la şcoala si mă bucuram de succesele lui. Îi urmaream evoluţia şi mă bucuram, poate nu zgomotos, dar toate le simţeam în inimă. Era răsplata muncii mele, pentru că eram destul de ocupată cu toate problemele familiei şi serviciului. Şi acum când nu-l mai însoţeam la anumite activitaţi nu trebuia să ştiu ce bucurii şi împliniri are? Am aflat că juca teatru şi m-am bucurat că ştiam că o face din pasiune. Am aflat apoi că scrie teatru şi m-am bucurat. Târziu a apelat puţin la ajutorul meu, când trebuia să plece cu trupa în Grecia. M-am bucurat şi l-am ajutat să-şi îndeplinească această dorinţă. M-am întristat când am constatat că eu am fost un fel de bau-bau pentru copiii mei. Asta s-a întâmplat când i-am spus sa-mi prezinte şi mie pe prietena lui. Atunci mi-a dat replica: ”Nu mata ne-ai impus să nu aducem persoane straine în casă?”

Marturisiri II

Ciprian a ascultat de mine cu încapăţinare, probabil de multe ori împotriva voinţei lui. Încet-încet s-a îndepărtat de mine. Viaţa lui este ermetică. Nu ştiu când îi este bine şi când nu. Nu ştiu ce planuri are cu viaţa lui, dacă este fericit sau nu. Răbufnesc câteodată şi-i mai spun câte ceva ce nu-i place, dar nu rezolv nimic. Am greşit odată şi s-a ridicat acest zid. Nu am putere să-l dărâm. Mi-ar fi plăcut să fie mai deschis, să-mi spună câte ceva din viaţa lui, să-mi ceară sfatul, dar n-o face niciodată. E foarte atent cu mine îmi face cadouri costisitoare, dar nu-mi deschide sufletul. Mă mustră conştiinţa că n-am făcut ce trebuie în educaţia copiilor mei, dar nu ştiu ce şi de acum tot nu mai pot interveni cu nimic.

I-am necăjit mult ocupându-mă, poate, mai puţin de ei aducându-i la Iaşi pe copiii Sarmizei. Nu i-am protejat cum au facut surorile mele. Ele n-au implicat copiii în problemele surorilor. Eu am făcut-o. Voiam s-o ajut pe mamaia şi eram convinsă că făceam bine. Dar copiii mei cuminţi nu mi-au reproşat niciodată, dar s-au îndepărtat tot mai mult de mine. Ciprian şi-a luat casă şi aproape nu mai ştiu nimic de viaţa lui. Abia ştiu unde stă. Îl mai văd când vine duminica, dar e preocupat, discută puţin. Eu nu ştiu ce subiecte să abordez ca să nu-l deranjez şi comunicarea se blochează. Asta mă doare, fiindcă, undeva această atitudine se datorează mie, a comprtamentului exigent, dur.

Ei cred că atitudinea lor e normală şi că aşa trebuie să fie relaţia între părinţi şi copii. Eu aş vrea mai mult, poate sunt exagerată. Ştiu doar că relaţia dintre copii şi parinţi trebuie să fie aceeasi , de dragoste, de sprijin la nevoie. Trecerea timpului nu poate schimba legile unei familii.

Marturisiri I

Acum am mai mult timp şi vrând-nevrând evaluez propria-mi viata. Îmi dau seama ca viaţa mea e ca un vârtej în care am intrat cu mulţi ani în urmă. De când mă ştiu am fost antrenată în problemele şi responsabilitaţile familiei. De când am deschis ochii m-am implicat în creşterea surorilor. Am fost ascultatoare şi am rezolvat cu responsabilitate tot ce primeam de la mamaia. Nu mi-amintesc să mă fi trezit vreodată târziu şi sătulă de somn. Când eram mica eram sculată de mamaia să supraveghez pe surorile mele mai mici, mai ales când ea pleca la munca câmpului, înainte de răsăritul soarelui, adica orele 4-5. Apoi a început şcoala şi mă trezeam dimineaţa să merg la şcoala, iar intr-o perioada mă trezea tătuţa la ora 5 pentru a-mi repeta lecţiile, apoi la facultate tot aşa orele începeau la 7.Iar când am început serviciul şi au început să apară copiii, ce să mai zic?

Nu mi-amintesc să fi avut vreodată timp liber în care să nu fi avut ceva de facut. Am învăţat toată viaţa, deci n-a existat nici o clipă în care să neglijez cartea. Mi-a plăcut să lucrez pentru surorile mele, apoi pentru copiii mei lucruşoare frumoase. Viaţa m-a facut să fiu responsabilă, exigentă cu mine şi cu alţii. Asta poate mi-a prins bine în munca de la şcoală şi în educarea copiilor mei. Mi s-a spus că eu cu tonul şi atitudinea mea intimidez. Niciodată n-am avut intenţia asta.

M-am străduit cât ce am putut ca să le fie bine copiilor mei, să nu le lipsească nimic şi mai ales să nu-i scap din mână şi să o ia pe căi greşite. Vedeam astfel de situaţii la şcoală. Dădeam meditaţii ca să mai suplimentez venitul familiei, dar nu neglijam problemele gospodăreşti. Toate le-am facut cu cât se poate de mare responsabilitate. Anii au trecut, copiii au crescut, iar eu am descoperit că mi-a scăpat un lucru foarte important în relaţia cu copiii mei. N-am comunicat suficient. Îi ţineam sub observaţie, interveneam când aveau nevoie de mine, dar n-am avut timp să discut mai mult cu ei. Am început să am mai mult timp, dar nu mai pot comunica. Simt cum copiii mei se îndepartează de mine, se înstrăinează, şi eu stau in faţa unui ecran pe care văd chipuri dar nu le disting expresia. Mi-aş fi dorit să ştiu mai multe despre copiii mei: cum gândesc, cum îşi organizează viaţa, ce bucurii şi ce probleme mai au. Dar nu mai pot. Mi se refuză aceste lucruri. De ce? Să mă protejeze? Dar eu mai mult mă frământ neştiind despre ei. Atunci îmi fac fel de fel de scenarii care mă tulbură. Nu se mai poate face nimic. Nu mai pot întoarce timpul ca să mai repar ceva. Cum ar fi trebuit să procedez? ce treaba ar fi trebuit să las deoparte ca să discut mai mult cu ei?

Test

Primele notite.

Powered by ScribeFire.