Copilărie 3

După ce a venit mamaia acasă am prins curaj și am început să mă joc. Eram o fire neastâmpărată când n-aveam griji. Așa că împreună cu o vecină, o fetiță de vârsta mea, ne-am urcat în pod. Florica"știa"de la părinții ei că grăunțele se strică dacă nu sunt întoarse și împrăștiate pe pod.

Așa că ne-am apucat de treabă să fim și noi în rând cu lumea și s-o mai ușurez pe mamaia de muncă. Nu știam eu ce făceam în realitate. După ce-am făcut trebușoara asta, am găsit o gaură prin stuful acoperișului și nici una, nici două m-am strecurat afară și cum nu aveam probleme cu cățăratul, ajung pe creasta casei să admir satul de la înălțime.

Totdeauna mi-a plăcut să fiu la înălțime. Nici prin cap nu-mi trecea că eu făceam o poznă atunci. Din această reverie mă trezește vocea mamaiei care cu glas tremurat mă ruga să cobor încet să nu alunec și să-mi frâng gâtul. Eu o asiguram că nu se va întâmpla nimic.

Când am ajuns în pod am simțit pericolul ce se desprindea din vocea categorică a mamaiei."/ Coboară, că de nu, vin eu la tine. - Nu vin că ma bați!", încercam eu s-o emoționez pe mamaia.

Ei, dar când mi-am amintit că mamaia era operată și nu avea voie să urce pe scară, am coborât. Eram în stare să stau să mă bată până obosea numai să știu că nu suferă ea. Bineînțeles că mi-am primit pedeapsa cu stoicism.

În timpul acesta, vecina mea asista ca la spectacol, satisfăcută că a scăpat de așa binefacere. Dar mamaia regretând c-a fost așa aspră cu mine și văzând zâmbetul ironic al Floricăi, numai ce o înșfacă și pe ea dându-i câteva unde se dă, că de fapt ea mă încurajase la așa faptă.

Când am ieșit din tindă, mi-am dat seama de gravitatea faptelor mele. Grăunțele împrăștiate de mine, în loc să stea uminți pe teritoriul podului, s-au strecurat vrăjmașe pe sub streșini. Bucuria găinilor n-a fost proastă. S-au repezit și și-au umplut gușile, de-abia se mai mișcau, dar grăunțe tot au mai rămas că am mai avut și eu ce aduna vreo jumătate de sac.

Toate ca toate, dar acum mă gândeam ce voi păți când va veni tataia. Nu ne bătea, dar ne temeam de el. Seara la masă când credeam că toate sunt uitate și că tataia nu știe nimic de isprava mea, începe o discuție cu mamaia. Vezi bine, așa instantanee, din care am tras concluzia că tataia era în Valea Gardului, pe deal, când eu eram cocoțată pe casă și a observat ceva ca un cocostârc pe casa noastră apoi și-a dat seama că sunt eu.

Eram sigură că așa e, fiindcă eu o rugasem pe mamaia să nu mă spună și aveam încredere în ea. Eu atunci i-am răspuns:"- Eu știam că ești în Valea Gardului și m-am urcat să te văd, dar nu te-am văzut". Atunci amândoi au rămas tăcuți.

Powered by ScribeFire.

Copilărie 2

În anul 1951 avea să se întâmple multe evenimente în familia noastră. Acum mă întreb cum poate omul să treacă prin atâtea fără să-și piardă mințile. Era cu puțini ani după război și lumea era destul de necăjită. Nu aveau posibilități să-și facă haine, pânza se dădea pe cartelă, fiindcă era foarte puțină în magazine.

Dar oamenii găseau soluții ca să se îmbrace totuși. În fiecare an noi cultivam cânepă. Aveam un loc bun în grădina bunicilor de unde scoteam o cânepă bună. Deci aveam multă cânepă. Mamaia ca și alte femei din sat torceau mult, țeseau și făceau pânză, prosoape, țoale.

Când prelucrau cânepa alegeau firele mai lungi si o torceau mai subțire ca din ea să poată face pânză pentru cămăși. Din firele mai scurte, câlți, torceau fire mai groase și din ele făceau prosoape și țoale pe care le puneau pe pereți, pe paturi. Având mulți câlți părinții s-au gândt să organizeze o clacă.

Era obiceiul acesta în sat. Erau anunțate multe fete, dar veneau și flăcăi. Fetele torceau pe întrecute, iar băieții făceau atmosferă. Din când în când tataia le cânta din fluier și tinerii dansau. Mi-amintesc cum ai mei au făcut de data asta rost de un patefon de la Vasile Florean și niște plăci. Se mai modernizaseră. Au făcut spor fetele atunci și părinții s-au bucurat.

Cine putea ști ce necazuri vom avea după asta? Cine și-ar fi imaginat că în timp ce fetele și băieții se distrau, alții ne cotrobăiau prin casă, își făceau planuri să ne prade? Mamaia născuse al treilea copil și ajutorul fetelor din sat era de mare folos. Reușiseră iarna asta să-și cumpere și ei câte un costum cu care să mai meargă la câte o petrecere la care erau invitați.

Dar nenorocirile pe care le are omul de tras le trage. Afară ningea abundent și bătea vântul. Noi dormeam ca în fiecare seară, noi pe pat cu mamaia și tataia pe vatră. Cine și-ar fi imaginat că prin geamul fără perdea ne pândesc mișcările niște hoți? Doamne, ce săraci eram! N-aveam perdele la geamuri și feciorii lui Păduraru ne-au putut supraveghea în voie.

Tataia a auzit ceva zgomot, dar s-a gândit că se mișcă oile în paravan. Și dimineață ...nenorocire! Toată agoniseala noastră ne fusese furată. Ne-au luat covoare, țoale, haine, tot... Tataia bănuia cine e autorul, dar urmele erau acoperite de zăpadă. "La omul sărac nici boii nu trag".

Au anunțat miliția, dar aceștia n-au făcut nici un gest că i-ar interesa problema. Rămăsesem numai cu hainele de pe noi. Dar cum o nenorocire nu vine niciodată singură, mamaia face o criză de apendicită și pleacă cu Florica la Iași, iar noi rămânem în grija tataiei.

Tataia începuse lucrările câmpului, că venise primăvara. Așa că eu și Maria rămâneam singure acasă ( eu aveam patru ani și jumătate, iar Maria doi și jumătate). Mai venea din când în când nașu Ghiță, fratele mamaiei. Tataia ne lăsa mâncare, iar noi rămâneam în grija lui Dumnezeu.

De mamaia nu mai știam nimic și noi ne consideram orfane, de aceea ieșeam pe prispă, ne ghemuiam una lângă alta și boceam, Știam niște bocete auzite pe la înmormântări și le cântam cu tot sufletul. Am aflat mai târziu că auzind, plângeau și vecinii. Bunica și mătușile nu se prea oboseau să treacă pe la noi de aceea ne consideram niște copii părăsiți.

Mamaia ne învățase rugăciuni și noi când eram prea speriate ne rugam și Dumnezeu ne dădea curaj. Mi-amintesc de ziua când am auzit că se întoarce mamaia. Mi s-a părut că e sărbătoare. Era sau nu, nu știu, dar eu am simțit deja că satul este foarte luminat de soare și eram extraordinar de fericită.

Mamaia o adusese și pe Florica înfășată într-o plăpumioară roz. Aș fi dorit s-o țin în brațe, dar pachetul era prea mare pentru mine. Mă bucuram că am din nou mamă, deși se vedea că ea nu se simte totuși bine, dar era între noi. Eram fericită că am o mamă așa de tânără de doar 25 de ani, dar despre care auzisem că fusese la un pas de moarte. Aceste momente când eu aveam responsabilitatea de a avea grijă de surorile mele mai mici m-au maturizat foarte repede.

Powered by ScribeFire.

Copilărie

Mă gândesc adesea la anii copilăriei care mi se par când foarte îndepărtați, când foarte apropiați. Anii copilăriei îmi vin adeseori în minte însoțiți de o senzație olfactivă. Acum mă gândesc la o zi de toamnă. Eram copil de 7-8 ani, era vremea culesului de struguri. Cum scoteai nasul din casă te gâdila mirosul dulceag de struguri și must. Lumea se organiza. Vedeai femei și copii adunând găleți și coșuri pe care apoi le încărcau îi căruțe.

Așa am făcut și noi. Am înjugat vacile, apoi cu mic cu mare ne-am cățărat de căruță sau am mers pe jos. Via nu era departe, așa că puteam merge pe jos fără să obosim. Urcam cu căruța până la peticul de iarbă ce-l aveam în mijlocul ogorului. Acolo lăsam căruța și vitele. Căram coșurile în vie. Fiecare își lua în primire găleata.

Acum puteam intra fără restricții în vie. Tataia avea obiceiul, când începeau a se coace strugurii, să grebleze printre butucii de vie ca pe fâșia de la graniță, să poată prinde eventualii hoți. Nouă ne lăsa câteva rânduri la margine ca să nu ne pedepsim așteptând până la cules. Deci s-a început culesul. Cei cu mai puțină experiență primeau mereu îndrumări sau erau luați ajutoare de cei mari. Culesul nu dura mult pentru că oamenii se ajutau.

Cum ajungeam acasă, casa devenea un adevărat laborator de vinificație. Tataia făcea vin bun și curat. Butoaiele erau opărite, văruite ca vinul sa nu aibă nici cel mai nesemnicativ iz străin. Îmi plăcea să urmăresc cum gâlgâie mustul pe ulucul de la teasc ca la robinet. Beam pe săturate și era așa de sățios că nu ne mai trebuia mâncare, beam acum, pentru că după ce începea să fermenteze nu mai aveam acces. Atunci degustau cei mari.

După ce fierbea mustul, în sat nu auzeai decât cântece și chiuituri. Bărbații se invitau unii pe alții să-și prezinte valoarea producției. Unii oameni, cei mai mulți, gospodarii puneau vinul bine și-și continuau muncile de toamnă. Aduceau porumbul, răsărita, sfecla de pe dealuri.

Între transporturi luau câte o cană de tulburel, dar nu uitau că e tot atât de important să-și adune rodul muncii lor întâi. Să-și pună mâncarea la adăpost, iar la iarnă vor avea destul timp să guste și din vin. De momentele acestea mă leagă amintiri ce-mi înfioară și acum sufletul.

Tataia, Dumnezeu să-l ierte, făcea vin bun, ceea ce-l făcea "iubit" de săteni . De aceea o ținea într-o petrecere până la terminarea ultimei picături de vin din butoi. În timpul ăsta, mamaia se zbătea să aducă acasă din recolta ce-o avea pe câmp. Eu fiind mai mare aveam grijă de surorile mai mici. Știam să le hrănesc, să le supraveghez și să le culc.

De multe ori seara, după ce culcam fetele, ieșeam în poartă. Răceala toamnei se simțea. Eu mă ghemuiam în poartă cu genunchii la gură protejându-mă cu poalele rochiei sau capotului de molton. Scrutam întunericul. Fiecare voce de femeie îmi dădea fiori de speranță.

Fiecare scârțâit de roată sau îndemn pentru vite mă încuraja. Număram secundele până când simțeam că mamaia se apropia de casă. Mi-era tare milă de ea. Deși eram fricoasă, niciodată n-am refuzat să stau cu surorile ca ea să poată rezolva probleme vitale pentru casă, pentru noi. Și acum parcă o văd, că era o mână de femeie, care reușea să fie și tată și mamă. Făcea mâncare, spăla, țesea, cosea, dar și căra, desfăca, secera.

Era parcă o sursă inepuizabilă de energie. Când o știam pe mamaia acasă mă duceam să mă culc alături de surori fără grijă. Acum îmi explic de ce am avut un comportament aparte față de alți copii când am crescut mai mare. Când am început să pricep ce se întâmplă în familia noastră, m-am considerat obligată s-o ajut pe mamaia și să-i preiau din sarcini și așa am făcut toată viața. Când am avut familia mea mi-a fost foarte greu, dar tot am ajutat-o să-și crească copiii mai mici, apoi nepoții care erau în grija ei. Așa am simțit eu și nici nu știu dacă a fost bine.

Powered by ScribeFire.

Istorie

În primii ani de viaţă am asistat la nişte evenimente stresante. Mi-amintesc când s-au înfiinţat primele gospodării colective. Mai întâi s-au înscris cei cu pământ puţin şi le-au dat utilaje. Au comasat pământul şi îl lucrau mecanizat. Erau mulţumiţi la început că tot ce produceau era al lor.

Nu plăteau nici o dare către stat. Aveau grâu, porumb, cât le trebuia. Cu aceste exemple căutau să-i lămurească pe ceilalţi să se înscrie la colectiv, iar dacă n-o făceau, primeau dări de nu le puteau plăti. Cei mai gospodari erau persecutaţi şi dacă nu plăteau darile erau luaţi la închisoare. Circula mult numele de" chiabur " ca nume de ocară, dar şi cuvântul "a lămuri" mă stresa.

El se asocia cu o persoană ce purta o geantă şi când apărea în sat oamenii se ascundeau, încuiau uşile şi nu ieşeau până persoana dispărea. Erau fel de fel de presiuni mai ales asupra acelora care cereau diferite adeverinţe de la primărie pentru copiii de la şcolile din oraş. Mulţi din cei înscrişi la început la colectiv nu aveau nici un dumnezeu şi făceau şi propagandă ateistă.

Când ne-am mutat în casa noastră eu eram foarte mică, aveam cam un an. Mi-amintesc detalii din casă. Casa era cu două odăi, cu tindă la mijloc şi un paravan în spate, era facută din nuiele. Acoperişul era de stuf. Mi-amintesc că soba era cumva în mijlocul casei, iar între sobă şi peretele de la uşă era o vatră pe care dormea tataia.

Vatra era scurtă şi totdeauna el dormea cu picioarele atârnate, fiindcă nu voia să facă nimic "la casa Dorţei". În familia lor fierbeau mărgica să schimbe casa, să vie sora lui la vale şi noi să ne mutăm pe deal. Mamaia însă a ţinut cu dinţii să nu plece şi să nu le facă lor hatârul. Până la moartea bunicii această tensiune era continuă.

Pe partea cealaltă a sobei, pe peretele de la nord era plantat un pat pe patru pari bătuţi în pământ peste care erau puse paie acoperite cu ţoale. La început eu am dormit cu mamaia. Când s-a născut Maria, eu am trecut la picioare. Casa avea geamuri mici, iar iarna se punea al doilea rând de geamuri ca să mai oprească vântul.

Uşa era cu clanţă şi trecea binişor vântul prin ea. Ca mobilă mai aveam un dulăpior, în care mamaia punea blidele şi oalele cu lapte, iar mai târziu a apărut şi o laiţă. În curte era o şură în care au construit un cuptor de pâine unde coceau toţi vecinii. Pe jos aveam pământ. Când lucrurile au început să meargă mai bine, au cumparat o rogojină şi au pus-o peste ţoale.

Cu timpul acea jogojină era pusă pe jos în loc de covor. Am fost săraci, dar totdeauna am avut câte o vacă de lapte şi uneori două. Cum am început a creşte am primit sarcini ca să hrănim vitele şi să paştem găştele. Cele mari mergeau cu vitele la păscut, iar cele mai mici păzeau gâstele. Aşa am reuşit să facem foarte multe perne de puf.

Cât am fost copil n-am avut niciodată gard la casă, fiindcă nu aveam din ce face nici ce ascunde. Uneori tataia punea câte o sârmă ghimpată ca să nu intre vitele în curte când veneau de la cireadă. La nouă ani am plecat de acasă şi am cunoscut mai puţin din viaţa de la ţară.

Rădăcini II

Se spune că pe vremea când mamaia era copil, iernile erau grele cu multă zăpadă, iar oamenii nu duceau lipsă de muncă iarna. Râneau zăpada, îngrijeau animalele.

La tătuţa au fost totdeauna animale multe, pentru că le vindea şi cumpăra pământ. O pasiune deosebită a fost aceea de a ridica o livadă cum nu s-a mai văzut pe valea aceea. Tătuţa a plantat tot felul de pomi pe care i-a altoit. Cât copacii erau mici, copiii erau chinuiţi, pentru că odată cu lăsarea frigului tulpinele erau înfăşurate cu alte tulpini sau materiale ca să nu fie roase de iepuri. Le îngheţau mâinile, dar nu aveau voie să se plângă.

Eu îmi amintesc de această livadă ce avea multe soiuri de meri, peri, caişi, vişini, cireşi, gutui, de toate felurile. În acelaşi copac vedeai fructe de diferite culori şi arome. De primăvara până toamna aveai ce culege. N-am auzit vreodată ca ei să vândă fructe. Tot satul mânca de acolo. Livada a rezistat până s-a căsătorit fratele mamaiei din sat, iar soţia lui încet- încet a distrus-o punând-o pe foc, iarna. Bunicii sufereau, dar şi mamaia, când îşi amintea cu cât sacrificiu se ridicase acea livadă.

Când mamaia a fost căsătorită, surorile şi fraţii ei erau mici. Mamaia, după nuntă, s-a mutat în casa socrilor şi după o săptămână a rămas doar ea, fiindcă tataia a plecat pe front. Îmi imaginez ce simţea mamaia care nu avea decât 17 ani rămânând cu socrii şi cumnatele, care nu semănau în nici un fel cu părinţii adevăraţi.

Era război şi acum trebuia să aibă şi emoţiile soţiei ce aştepta veşti de la soţul care era plecat pe front. Ruşii erau stăpâni pe sat. Femeile din sat erau obligate să meargă la săpat tranşee. Mamaia a scăpat. A apărat-o Dumnezeu pentru că n-a fost găsită niciodată ca să poată fi mobilizată.

A fost o perioadă grea, când bărbaţii tineri erau plecaţi pe front, iar cei în vârstă îi slujeau pe ruşi. În casa lui Olaru era spital. Erau vecinii bunicilor unde stătea mamaia. Acolo vedeau lucruri care o înspăimântau. Se spunea că atunci când tătuţa a plecat pe front a chemat toţi bărbaţii ce urmau să rămână în sat şi le-a spus că va fi o perioadă grea, dar toate vor fi mai uşoare dacă nu vor fi turnători.

Ei au promis cu mâna pe inimă că nu vor pârî pe nimeni la ruşi. Dar nu bine a plecat şi codoşii s-au văzut. Încerc să-mi imaginez atmosfera de atunci: de frică şi nesiguranţă. Fiecare trebuia să-şi păzească ce avea prin jurul casei, pentru că rusul intra în ogradă şi lua fără să-şi mai ceară voie: păsări, făină, porci, vite, cai, căruţe.

Nimeni nu se putea împotrivi, mai ales femeile şi copiii. Ba uneori erau zvonuri că s-ar lua băieţii. Atunci să fi văzut disperare pe bietele mame. Mămuţa ţinea mult la băieţi şi era disperată să nu-i ia.

Fiind război, oamenii se luptau şi cu mizeria, păduchii şi bolile. O molimă de tifos a secerat multe vieţi. Abia dovedea preotul să-i îngroape. Mamaia a fost şi ea bolnavă, dar n-a avut parte s-o îngrijească cineva. Ea însă a avut grijă de toţi.

Tataia plecase la război şi nu mult după ce a ajuns pe câmpul de luptă, a fost rănit. Lui îi era frică ca nu cumva să ia viaţa cuiva. Dumnezeu i-a ascultat ruga şi i-a dat o suferinţă pentru a-l scăpa de altele. A stat un an în spital departe de linia frontului, după care a fost pus ordonanţă la un neamţ.

Tataia era prezentabil şi fricos, de aceea respecta ordinele şi nu avea probleme cu neamţul şi cu familia lui. După întoarcerea armelor împotriva nemţilor a fost pus ordonanţă la un ofiţer român. Aici avea o misiune foarte serioasă: de a păzi cucoana, de a servi cafeaua. După terminarea războiului tataia s-a întors acasă şi au început alte greutăţi.

Nu aveau unde locui. Au stat cu chirie. În casa lui Florean m-am născut eu. M-am născut în sărbătoare mare la Înalţarea Domnului, când lumea era la slujbă la biserică. M-am născut la o răscruce de istorie.

Abia se terminase războiul, oamenii mai aveau proaspete imaginile de pe front şi din sat. Îi mai plângeau pe cei pierduţi, dar a mai dat Dumnezeu şi secetă. Pământul era uscat şi abia creşteau buruienile. Pe plan politic se făceau schimbări radicale. Atunci au hotărât părinţii să cumpere casa de la mătuşa Dorţa.

Au fost în stare să ia şi pielea de pe ei. Au plătit în natură. Au dat vaca cu lapte, covoare şi tot ce se putea da. Rămăseseră doar cu o găină. Făceau eforturi mari ca să mă poată hrăni. Casa cumpărată aducea cu ea multă tensiune pentru că era luată de la o soră de-a tataiei şi ea mereu ridica pretenţii, pe care mamaia nu le accepta.

În anul următor lumea o ducea şi mai greu, pentru că a venit un an de foamete. Seceta şi foametea s-au simţit mai mult în Moldova, de aceea foarte mulţi au plecat pe alte meleaguri. Unii s-au dus în Oltenia, iar alţii au plecat în Cehoslovacia.

Imediat după terminarea războiului a început propaganda comunistă adusă de ruşi. Totul era după modelul ruşilor. Au început să promoveze săracii în funcţii de partid. Dar mulţi din cei săraci erau nişte gunoaie, nişte puturoşi care nu voiau să muncească, care nu ştiau nici să aprecieze munca altora. Unii au fost făcuţi activişti, alţii miliţieni, dar toate au început să se clarifice după un timp când cât de cât s-a văzut non-valoarea lor. Unii au mai continuat studiile şi au continuat munca, alţii s-au întors de unde au plecat.

Mi-amintesc cum se făcea propagandă. Toate gardurile erau văruite cu fel de fel de lozinci. Unii permiteau să le scrie lozinci pe pereţi. La noi nu aveau unde scrie, fiindcă nu aveam gard, iar pe pereţi n-a permis mamaia să scrie. De frica, tataia se mai ducea la întrunirile lor, dar nu făcea ceea ce îi trasau ei, adică să vândă ziare.

El le lua, le ducea la neamuri şi acasă şi le platea vânzând ouăle din cuibar, până i-a interzis mamaia să mai facă aşa ceva. Mamaia era apreciată pentru felul cum gândea, de aceea s-a încercat mult s-o atragă şi pe ea spre munca politică, dar mamaia a fugit cât a putut.

Rădăcini

Satul în care m-am născut are o istorie ca toate celelalte, bănuiesc. Despre rudele din partea mamaiei ştiu mai multe. Ştiu că tătuţa a rămas orfan de tată în timpul Primului Război mondial. Avea 9-10 ani şi că bunica avea mai puţin de 30 de ani, a crescut 3 copii, dar nu s-a mai căsătorit.

Toţi cei care au pierdut pe cineva în război au fost împroprietăriţi cu o bucată de pământ. Şi cum acolo la Osoi, Valea Glodului nu era suficient pământ i-au împroprietărit pe bucovineni în judeţul Botoşani, pe locul unde fusese moşia celui ce era şi stăpânul Spitalului Sf. Spiridon din Iaşi.

Satul ce l-au ridicat s-a numit mai întâi Satul Nou, apoi Ceir pentru că aici era un ceair cu păşune. Mai întâi au venit câteva familii şi au luat pământul în primire. Au trăit mai întâi în bordeie, apoi au început să-şi aducă familiile şi să-şi construiască case. Cei dintâi au fost: Vizitiu, Gontaru, Chichiri, Bolocan, Gheorghiu, Ciobanu, Olaru, Asurdoaie, Alexa.

O parte din aceştia sunt strămoşii mei. Din familia Gheorghiu şi Ciobanu se trăgea tataia, iar din familiile Bolocan şi Onuţu se trage mamaia. Ceilalţi erau veri şi rude apropiate cu străbunicii mei. Tătuţa (bunicul de pe mama), fiind singurul băiat la bunica, a devenit de la 11 ani susţinătorul familiei.

A venit şi el primăvara să-şi lucreze pământul. Avea cal şi căruţă, muncea pământul lui dar şi pe al altora şi câştiga bani. Dormea la un Vizitiu în grajd pentru că nu voia că cheltuiască nimic din ce câştiga. Ajunsese că se rupseseră hainele de pe el, dar banii îi păstra. După ce a terminat treaba la câmp, s-a dus acasă.

Când l-a văzut bunica aşa de rupt şi muncit dar cu bani, l-a luat şi l-a dus la târg şi l-a îmbracat din cap până în picioare cu haine bune şi era mândră că are un băiat atât e vrednic. Acum simţea că are un bărbat la casă şi că se poartă cu toată răspunderea ce apăsa pe umerii lui.

După asta a hotătât şi bunica să se mute cu cele două fete: Aristiţa şi Maria în Ceir. Cei ce s-au mutat aici şi-au adus limba şi obiceiurile. Între cei din Todireni şi cei din Ceir n-a fost niciodată bună înţelegere. La primul Crăciun bucovinenii s-au pregătit ca pe la ei cu colaci şi colinde şi s-au dus pe la cei din Todireni şi i-au colindat.

Ei au rămas surprinşi că nu erau pregătiţi, atunci bucovinenii s-au arătat toleranţi învăţându-i cum să facă în anul următor. Todirenarilor le-a plăcut şi încet-încet au învăţat şi ei obiceiurile. Locuitorii din Satul Nou şi-au păstrat graiul până acum, deşi au trecut atâtea generaţii. Mult timp nu se accepta să se căsătorească tineri din satul nostru ce cei din Todireni.

Satul Nou era o familie, erau respectaţi bătrânii satului şi ei aveau dreptul şi puterea de decizie când se întemeia o familie. Era suficient ca în faţa a doi-trei bătrâni din sat să se facă o înţelegere privind căsătoria unor tineri şi era un legământ mai puternic decât toate actele de la primărie.

Bătrânii erau aceia care judecau starea de conflict dintr-o familie şi mustrarea bătrânilor era suficientă pentru îndreptarea celui ce a greşit. Când un fecior voia să se căsătorească mergea "cu oameni" la mireasă şi se "împăcau" discutau până se înţelegeau asupra zestrei şi a altor cerinţe din partea tinerilor şi părinţilor.

E drept că de multe ori hotărârea o luau părinţii fără încuviinţarea copiilor. Aşa s-a întâmplat cu mamaia, nimeni n-a întrebat-o dacă vrea să se căsătorească iar când a încercat să-şi spună şi ea părerea, mămuţa a ameninţat-o să accepte că altfel va strica şi viitorul celorlalte surori.

Mai târziu bunicii şi-au dat seama ce greşeală au facut dar era prea târziu. Apăruseră copiii şi era mai complicat să se despartă. Şi aşa au dus o viaţă care nu pot spune că a fost fericită. Tataia s-a născut la Valea Glodului şi a venit în Satul Nou când avea 2 ani.

Nu ne-a spus prea multe despre familia lui. Ştiam doar că bunica a născut 16 copii şi că au trăit patru, cei mai rezistenţi, ceilalţi au murit. Tataia era astfel singurul băiat şi mai avea 3 surori. Asta i-a dăunat mult, pentru că fiind singurul băiat, bunica l-a răsfăţat prea mult şi nu l-a învăţat cum să se descurce în viaţă.

Când avea familie el îşi făcea capriciile şi toate greutăţile rămâneau pe umerii mamaiei. Asta am simţit-o noi din plin. Dar cică aşa e dat să se căsătorească " un bou şi o belea" Când au început să-şi facă locuinţe, ele cuprindeau o cameră mare, o tindă şi o cămăruţă pentru alimente.

Aşa am prins eu acele case. Alte case erau cu două odăi şi o tindă la mijloc şi uneori un paravan în spate, în loc de cămară. Casa bunicilor dinspre mamă mi-o amintesc bine: avea un stâlp în mijloc ce sprijinea podul să nu cadă. În stânga avea o sobă cu cuptor unde iarna dormeau copiii.

Dar în curte mai aveau o căsuţă mai mică şi un grajd. Pe atunci oamenii ţineau multe vite pe care le vindeau şi cumpărau pământ. Făceau multe sacrificii pentru pământ. Mare a fost durerea când au venit vremile când pământul a fost luat şi trecut la colectiv. Mi-am dat seama cât de legaţi sunt ţăranii de pământ din comportamentul mamaiei.

Ea spunea că atunci când ajungea pe pământul ei se simţea în siguranţă. Bunicul meu era un om practic. Când a văzut că pământul nu mai are căutare şi-a luat copiii mai mici şi s-a mutat la Iaşi să-i poarte în şcoală, iar pe cei doi mai mari i-a lăsat în sat. El lucra la CFR şi a primit până la urmă un apartament naţionalizat pe strada Gării.

Acolo fusese un han cu o curte interioară, cu restaurant , cu multe camere de închiriat pe două nivele. Au intrat în acea curte multe familii. Bunicii au nimerit în bucătăria hanului. Aveau şi un beci dedesupt unde puneau lemnele şi murăturile. Acolo au stat până în 1977 când casa a fost avariată puternic de cutremur şi au primit altă casă în Copou.

Prima era întunecoasă, cu igrasie şi friguroasă. Cealaltă era mai luminoasă, călduroasă, dar n-au avut noroc să stea mai mult în ea. În prima casă am locuit şi eu din 1955 când m-au luat şi pe mine si fac şcoala la Iaşi. Acolo eram aproape 20 de copii care eram ca fraţii.

Când ieşeam la joacă se umplea curtea. Părinţii ne supravegheau de pe o terasă ce lega două părţi ale clădirii. Toţi copiii au învăţat bine şi majoritatea au facut facultate. Era o competiţie între noi. Ne jucam, ne sărbătoream zilele de naştere şi onomastice împreună.

Dar acum nu mai ştiu aproape nimic despre ei, s-au împrăştiat în toată lumea ca puii de la cloşcă când vine uliul. Am aşternut doar câteva gânduri ce mi-au venit acum în minte despre o rămurică din familia mea.

Alte biserici II

A treia biserică în care am fost e cea cu hramul Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel. Ionuţ a descoperit că avem o biserică aproape de noua locuinţă, şi am hotărât să mergem pe jos cu Teodora în căruţ. Stilul bisericii e altul decât celelalte. Are o formă aproape dreptunghiulară. Şi această biserică e destul de mare şi are şi balcon. Nu mi-am prea dat seama cât e de frumoasă pentru că e în şantier. Am ajuns iar când biserica era plină. Slujbele sunt foarte devreme. Nişte bătrâne ne-au făcut semn să mergem la balcon, dar Teodora nu prea avea răbdare şi atunci au coborât şi au stat afară. După Tatăl nostru am coborât şi eu şi m-am închinat la icoanele ce erau în mijlocul bisericii. De la balcon nu am simţit că aş fi participat la slujbă, doar la un spectacol. Au împărtăşit-o pe Teodora şi am plecat acasă.

La Înviere am hotărât să mergem tot la această biserică. Dana ar fi vrut să meargă şi ea, dar nu s-a îndurat s-o trezească pe Teodora. Am zis că rămân eu cu fata şi Dana să meargă cu Ionuţ, dar au hotărât să merg eu cu Ionuţ să luăm lumină. Deşi i-am spus că putem merge pe jos, Ionuţ a luat maşina pe care a parcat-o pe o străduţă aproape de biserică. Se aduna lumea. În oraş se auzeau pocnituri de petarde şi artificii. Mulţi aşteptau în curtea bisericii şi pe stradă. Aveau lumânări albe şi colorate împodobite cu flori. A cumpărat şi Ionuţ două lumânări, deşi aveam nişte candeluţe-pahare. La un moment dat au început să bată clopotele şi s-au stins luminile.

După un timp au început să iasă oameni cu lumânări aprinse. N-au ieşit preoţii ca la noi cu lumânările. Am aprins şi noi lumânările, apoi candelele. Lumea a început să se îmbrăţişeze şi să se sărute. Încet-încet curtea bisericii s-a golit. Unii mergeau să admire focul uriaş ce ardea aproape de biserica ( aşa e obiceiul să se aprindă focuri uriaşe la Înviere) alţii cu lumina plecau acasă, dar intrau unii şi în biserică să participe în continuare la slujbă. Am intrat şi noi în biserică. Fiind mai puţină lume am văzut mai bine biserica. Am observat cum în partea dreaptă cum intrai în biserică era o anexă unde erau scaune şi puteau sta părinţii cu copii mici.Era si o deschidere spre Altar că se putea asculta slujba. M-am gândit că e o idee bună. Am văzut că lumea se închină la Evanghelie şi la icoane şi ne-am dus şi noi. Am sărutat Evanghelia, preotul a spus în greaca Hristos a înviat şi eu am răspuns în româneşte Adevărat a înviat. Desigur s-a uitat curios la mine. Apoi am plecat. Dana ne aştepta. I-am dus o candelă aprinsă şi i-am dat-o cu Hristos a înviat.

Ne-am culcat. Dimineaţa Ionuţ a bătut la uşă şi a întrebat dacă nu punem masa. Am ciocnit ouă roşii, a văzut şi Teodora primul Paşte cu primele ouă roşii. Am gustat câte puţin din cele pregătite. A doua zi de Paşte ne-am gândit să mergem la o biserică, dar nici una nu era deschisă. Cred că slujbele s-au facut foarte devreme. Noi am găsit curţile goale şi urmele focurilor ce au ars în noaptea Învierii. Se apropia plecarea în ţară şi cam atât am putut vedea cât am stat la Ionuţ. Nu ştiu dacă voi mai avea prilejul să mă mai duc la el, dar a fost o experienţă pentru mine.