Alte biserici

A doua biserică cipriotă la care am mers la slujbă a fost cea cu hramul Sfânta Treime. Biserica e foarte mare. Noi intram prin lateral stânga, unde între stranele de la perete şi scaunele din mijlocul bisericii e un spaţiu destul de mare unde pot intra părinţii cu copiii în cărucioare. Sunt multe icoane şi aici în acest spaţiu şi în faţa scaunelor, în mijlocul bisericii, dar şi lateral în pronaos. La intrarea în biserică, în dreapta, este un loc unde se pot aprinde lumânări. Acolo sunt iarăşi icoane şi o Sfântă Evanghelie la care se închină oamenii când intră pe uşa principală. Şi această biserică are un balcon mare unde intră mulţi credincioşi. Am citit despre părţile componente ale bisericii şi am observat cum sunt dispuse acestea în această biserică. Pronaosul e destul de mare, nu are pridvor, dar are o parte acoperită înainte de intrarea în biserică. De o parte şi de alta a scaunelor sunt coloane masive pe care se sprijină balconul.

Naosul (gr. navă) cuprinde soleea, o parte mai înaltă decât restul bisericii pe care se află Altarul, catapeteasma (iconostasul). În partea de urcare, soleea are câteva trepte. Lăţimea soleei e destul de mare, încât să încapă strănile cântăreţilor în dreapta şi stânga Altarului şi strana episcopului.Tot aici credincioşii primesc Sfânta Împărtăşanie.

Se spune că acest spaţiu este închipuirea râului de foc ce desparte pe cei credincioşi de cei necredincioşi, dar care azi şi-a pierdut din semnificaţie. În biserică este rânduială ca în dreapta ( cum intri în biserică) să stea bărbaţii, iar în stânga femeile mai ales în rândurile din faţă. Şi în această biserică se află amvonul, un loc mai înalt la nivelul balcoanelor la care se ajunge prin urcarea unor trepte şi care are şi un analog de unde se citeşte Apostolul şi Evanghelia. Am aflat că acestea se păstrează mai ales în bisericile construite în stil bizantin care se găsesc în Grecia, Cipru, Athos, dar şi în unele biserici din România. Predicile se ţin pe treptele semirotunde din faţa Altarului, care sunt o prelungire a soleei în faţa Sfintelor Uşi.

Amvonul simbolizează piatra de la uşa Mormântului Domnului, de unde îngerul a vestit Învierea Domnului. Treptele amvonului sunt şi o închipuire a scării lui Iacov care leagă cerul cu pământul. În acelaşi spaţiu, aproape de srtănile cântăreţilor se află praporii sau steagurile bisericeşti pe care sunt pictate chipurile sfinte ale Mântuitorului, Maicii Domnului, şi sfinţilor. Originea acestor steaguri se trage de la steagul cu Sfânta Cruce ce l-a călăuzit pe Constantin cel Mare în lupta biruitoare împotriva lui Maxenţiu. Aceste steaguri sunt folosite alături de alte insemne când se iese cu Sfintele Daruri, dar şi când se înconjoară biserica cu anumite icoane care corespund sfinţilor zilei. Biserica e frumos pictată în culori vii, luminoase.

Catapeteasma este înaltă şi cuprinde multe rânduri de icoane. Am observat în partea de jos multe icoane ale unor sfinţi pe care noi nu-i prea cunoaştem. Policandrele sunt foarte mari şi prinse cu lanţuri de cupola bisericii. Ele simbolizează lumina lui Hristos care în timpul slujbelor se coboară din cer şi luminează tuturor. În unele biserici acestea se rotesc în anumite momente ale unor slujbe.

În timpul slujbelor credincioşii stau pe scaune şi în strane şi se ridică smeriţi în picioare în anumite momente ale slujbei, nu stau în genunchi şi femeile nu au capetele acoperite. Între partea unde sunt scaunele şi solee este un gărduţ. Acolo sunt icoane, dar şi nişte mese pe care credincioşii pun jertfe pentru vii şi pentru morţi. Pe aceste mese se pun la sfârşitul slujbei coşuri cu anafură. Anafura se poate lua şi de la preot, dar fiind multă lume, unii iau direct din coşuri. La sfârşitul slujbelor mergeam şi eu şi mă închinam pe la icoanele de la Altar cum mergeau mulţi. Aici am găsit în pronaos icoane cu Sf. Rafaiel, Nicolae şi Irina, despre care citisem în cărţi. În această biserică am fost la multe slujbe în Postul Mare. În mijlocul bisericii pe un suport unde se pun icoanele zilei la care lumea se închină în timpul slujbei şi trec pe sub ea, dar mai trec şi când aceasta este scoasă afară şi se înconjură biserica cu ea. În Duminica Crucii am sărutat crucea pe care la noi o sărutăm în Saptămâna Patimilor.

În Duminica Ortodoxiei am văzut multi credincioşi cu icoane în mâini, iar la sfârşitul slujbei a coborât preotul în mijlocul bisericii şi cei cu icoane s-au apropiat de el, probabil ca s-a facut o slujbă de sfinţire.

În Duminica Floriilor, toată lumea purta buchete de flori în mâini. După terminarea Liturghiei am luat anafură şi am ieşit în curte. Bătea tare vântul şi Ionuţ cu Dana s-au retras undeva la soare. Toată lumea a ieşit din biserică cu steaguri şi cu icoana Intrarea în Ierusalim a Mântuitorului, se înconjura biserica şi lumea se îngrămădea să treacă pe sub icoană . Am trecut şi eu, deşi mai trecusem o dată în biserică. După ce a ajuns din nou în faţa bisericii preotul a continuat slujba, când deodată toată lumea a aruncat cu flori spre icoana Mântuitorului. A fost un moment emoţionant, mi-am imaginat cum a fost Mântuitorul la intrarea în Ierusalim. Am cules şi eu nişte flori şi le-am luat acasă.

În Săptămâna Patimilor oraşul răsuna de clopote şi de slujbele care se auzeau la difuzoare. Se simţea că se apropie Paştele, un eveniment foarte cinstit de ciprioţi. Slujbe se făceau în fiecare zi dimineaţa şi seara.

În Vinerea Mare am mers la aceeaşi biserică la Slujba Prohodului Domnului. N-am ştiut la ce oră începe slujba, aşa că am plecat când am auzit clopotele bătând. Am ajuns cam târziu şi biserica era arhiplină, acum stăteau mulţi în picioare sau pe scaune pliante aduse de acasă. Deci Ionuţ şi Dana neavând unde intra au urcat la balcon. Eu m-am strecurat şi mi-am găsit un loc. Era o atmosferă emoţionantă, cânta toată biserica, apoi a cântat numai un cor tânăr la balcon într-o armonie îngerească. În biserică era o linişte plină de smerenie. M-a impresionat că în faţa Altarului pe acea solee, Sfântul Epitaf şi două Evanghelii erau puse pe un catafalc împodobit cu mii de trandafiri albi. Cei patru stâlpi şi acoperişul erau acoperiţi cu mii de trandafiri. Alături era un fel de năsălie( targă) cu două arcade deasupra la fel împodobite cu trandafiri. Pe epitaf erau presărate petale de trandafiri. Când am văzut că lumea trece şi sărută Epitaful şi Evanghelia, m-am strecurat şi eu şi m-am închinat. Copiii n-au putut face acest lucru că erau sus. Am luat câteva petale de pe Sfântul Epitaf. După ce am revenit la locul meu, am văzut cum preoţii au ridicat Sfântul Epitaf de pe catafalc şi l-au pus pe acea năsălie şi cu steaguri ca de obicei, au ieşit din biserică. Lumea se îngrămădea să treacă pe dedesupt. Am trecut şi eu şi au reuşit şi copiii cu Teodora, apoi ne-am retras în biserică. A durat cam mult până au revenit, probabil că au mers pe multe străzi. În acest timp am dat mâncare Teodorei şi am aşteptat. Au ajuns cu Epitaful înapoi şi l-au dus în Altar. Ionuţ spunea că anul trecut au venit doi soldaţi care s-au aşezat de o parte şi de alta a Uşilor Împărăteşti şi au păzit Altarul până a doua zi. Asta prefigura paza romanilor la Mormântul Mântuitorului. Pentru că lumea lua din trandafirii de pe năsălie a mers şi Dana şi a luat un trandafir pentru Teodora. Slujba a continuat, dar noi ne-am dus acasă, fiindcă Teodora nu mai avea răbdare.

Aveam sufletul încărcat emoţional de o împlinire. Văzusem o slujbă deosebită într-o ţară străină.

Prin bisericile din Limassol

Nici n-am visat vreodată că voi ajunge într-o ţară străină, şi acum iată-mă în Cipru. N-aş fi ajuns poate niciodată dacă Teodora n-ar fi avut nevoie de mine. Am stat cu ea, dar am avut şi bucuria de a vedea câteva biserici ortodoxe. Prima biserică pe care am văzut-o a fost un paraclis în care se face slujba în limba română o dată pe lună. Biserica e foarte mică şi e organizată cu scaune ca toate bisericile din Cipru, de aceea nu intră prea multă lume. Slujba începe la ora 10, fiindcă dimineaţa este o altă slujbă. Aici se întâlnesc mulţi români tineri care mi s-au părut trişti, preocupaţi. Aici vin să mai schimbe opinii despre problemele care îi frământă. Aici am fost de trei ori. Am plătit liturghii ca la noi, dar cu pomelnic. Isonul este ţinut de un cântăteţ tânăr şi câteva femei care formează un cor mic. Liturghia e aceeaşi şi toţi îşi împărtăşesc copiii. Depărtarea de casă i-a apropiat mai mult de biserică. Preotul Petre Matei are predici foarte frumoase şi în acelaşi timp aduce informaţii pentru români, de la Ambasadă. El slujeşte în mai multe oraşe. În Miercurea Mare a făcut Sf. Maslu şi a şi spovedit. Aici românii se spovedesc la un preot ca după aceea să se împărtăşească la biserica la care participă la Liturghie.

Prima biserică cipriotă a fost cea cu hramul Sf. Ioan cel Milostiv. Aici a fost botezată Teodora şi slujesc un preot şi un diacon român. Biserica e mare. Aici toate bisericile sunt cât niste catedrale din România şi sunt pline la toate slujbele. Biserica nu are pridvor, ci se intră direct în pronaus. Dar este acces si prin două uşi laterale. Lumea stă pe scaune ca în bisericile catolice. Şi la balcon sunt montate scaune si este suficient de multă lume care stă şi acolo. Iar când nu mai ajung scaunele fixe se aduc scaune şi se pun pe interval. Unii vin cu scaune pliante de acasă. Aşa am primit şi eu un scaun când încercam să-mi găsesc un loc pe intervale. Această biserică am văzut-o în mai multe momente. În această biserică m-am spovedit într-o vinere. Când am intrat, biserica răsuna de glasuri de copii, ce fuseseră aduşi de educatoare la împărtăşit. După ce au plecat ei, m-am închinat în linişte pe la icoane. Am putut zăbovi mai mult la icoane. Catapetesma e mare şi are multe icoane cu sfinţi pe care nu i-am văzut pe la noi.

Icoanele sunt expuse şi în faţa scaunelor, pe lateral şi chiar pe intervale. Patronul acestei biserici este un sfânt cipriot ce a trăit prin sec. al-XVi-lea şi de care se spune că într-adevăr era foarte milostiv. În această biserică am văzut cum anafura se aduce în coşuri mari la intrarea în biserică şi oamenii iau singuri în nişte punguţe de hârtie. Aici am observat pentru prima dată cum cei ce se împărtăşesc nu merg cu lumânarea la Altar, ci o aprind la intrarea în biserică în locul special amenajat pentru aprinderea lumânărilor. M-a impresionat numărul mare de copii ce erau duşi de părinţi la împărtăşanie. Apoi am văzut cum împărtăşeau preotul dar şi diaconul. Un ritual ce nu l-am văzut la noi e şi acela că aproape la fiecare slujbă mai importantă se ieşea cu steaguri şi cu icoana zilei, se înconjura biserica şi lumea trecea pe sub icoană, cum trecem noi pe sub Epitaf la Prohodul Domnului. La Buna Vestire am fost tot la această biserică. Urma să ne împărtăşim. Biserica era neîncăpătoare multă lume stătea şi în picioare. Biserica era foarte frumos împodobită cu flori fără zgârcenie. Ionuţ şi cu Dana n-au răzbit să intre, dar eu m-am strecurat până în spatele scaunelor unde am găsit un loc bun. Luasem eu lumânări să aprind pentru împărtăşanie şi când a început, am aprins lumânările, l-am anunţat pe Ionuţ şi am început să caut să ajung şi eu la Altar. Era foarte multă lume, dar încet-încet am ajuns în faţă unde diaconul mi-a spus în româneşte " Se împărtăşeşte....", apoi m-am dus să caut copiii. Curtea era plină de lume. Mulţi au avut pe o masă din faţa Altarului un fel de colivă, care după ce a binecuvântat-o preotul au ieşit în curte să dea de pomană. Coliva nu e ca pe la noi, e un amestec de seminţe, cele mai multe de grâu numai umflat, dar şi alte seminţe: de rodii, alune, nuci şi altele. Erau puse în nişte platouri adânci sau coşuleţe şi de acolo luau cu un căuş şi puneau în punguţe de hârtie şi le ofereau oamenilor alături de o felie de pâine. Am luat şi eu de la cineva de curiozitate, dar parcă e mai bună coliva noastră. M-am simţit bine în această biserică, fiindcă ştiam că diaconul era român. Preotul român slujeşte numai în timpul săptămânii, iar duminica e trimis la o biserică din provincie..Din această cauză, masa aceea de oameni cărora nu le cunoşteam limba mi se păreau apropiaţi. Şi de data asta s-a înconjurat biserica cu icoana Maicii Domnului pe care eu am sărutat-o în timpul slujbei, fiindcă a stat în mijlocul bisericii până la sfârşitul Liturghiei. Când am fost la spovedanie părintele diacon ne-a spus că sâmbătă este o slujbă deosebită care nu se face în România. Aşa că sâmbătă dimineaţă ne-am pornit şi noi spre biserică. Abia a găsit un loc unde să parcheze; bura şi ne-am adăpostit la intrarea în biserică. Nu se putea intra, fiindcă biserica era arhiplină. I-am lăsat pe ei în faţă şi eu m-am dus la o uşă laterală şi m-am strecurat să văd ce se petrece înăuntru. Când m-am uitat în sus am ameţit, fiindcă toate candelabrele se clătinau ca la cutremur şi nimeni nu era speriat. Atunci mi-am dat seama că asta se întâmpla cu bună intenţie. Am observat apoi că biserica era încă împodobită din ajun când a fost Prohodul Domnului. M-a impresionat aranjamentul floral: pe catafalcul unde fusese Epitaful dar şi de pe acea năsălie pe are a fost purtat Epitaful în jurul bisericii. Erau mii de flori albe şi roşii: trandafiri albi şi roşii, cale şi alte flori scumpe. La sfârşitul slujbei lumea a plecat cu câte o floare din acest aranjament floral. Copiii n-au mai reuşit sa ajungă s-o împărtăşească pe Teodora, fiindcă era prea multă lume şi mai ales că trebuia să scoată maşina ca să dea drumul şi celorlalte maşini să iasă. Era aşa de aglomerat că a fost nevoit să meargă destul de mult numai cu spatele. Şi alţii îl urmau. Mi-au plăcut foarte mult slujbele la această biserică, pentru că ştiam momentele slujbei şi unde ştiam îmi spuneam rugăciunile în româneşte. Am câştigat mult că am văzut şi altfel de slujbă decât la noi.

Mânastirea Kykkos III

În mânastire am intrat printr-o poartă destul de mică făcută în zid. Într-o primă curte interioară ne-am interesat de biserică şi de muzeu. Am mers la muzeu mai întâi, dar nu ştiam cum vom intra. Jos era un birou de unde am luat biletele şi ne-a oprit aparatul de fotografiat. Am zis că mai întâi vom merge eu şi Ionuţ, apoi să vină Dana. Nu ştiam că poate intra cu căriciorul cu Teodora. Afară era destul de frig şi Dana nu prea era îmbrăcată bine. S-a aşezat undeva la soare şi eu cu Ionuţ am intrat. Dar muzeul era mare şi nu puteam pierde ocazia de a vedea în tihnă exponatele, de aceea Ionuţ a adus-o şi pe Dana cu Teodora, care dormea în caruţ. Teodora a dormit un timp după aceea a admirat şi ea cu noi. Muzeul este foarte mare.
Obiectele sunt expuse pe lateral, dar şi prin mijloc în vitrine mari. E într-adevăr mult de văzut. Sunt expuse icoane vechi din diferite epoci şi în reprezentări diferite. Icoane pe lemn şi pe alte materiale. Unele arătau că au trecut prin intemperii, erau lovite, despicate, ciobite, altele parţial şterse, erau şi unele recondiţionate. Am văzut multe reprezentări ale Mântuitorului şi pe Iisus copil. Am văzut şi icoane cu Fecioara singură fară prunc în braţe. Am văzut, pentru prima dată, icoane cu taina Spovedaniei şi a Botezului, icoană cu Zaheu, vameşul, cel urcat în dud pentru a-l vedea pe Iisus şi care din acel moment s-a mântuit. Sunt expuse, de asemenea, multe reprezentări ale Arhanghelului Mihail, Ioan Teologul, Ioan Botezătorul, ale Maicii Domnului cu Pruncul. În multe icoane Pruncul e mult mai mare în comparaţie cu braţele Maicii şi cu aspect ascetic, altele o reprezintă pe Maica Domnului mai rotundă şi cu Pruncul mai rotofei. Multe erau pictate după modelul icoanelor pictate de Apostolul Luca, în care Pruncul este ţinut pe braţul drept. Într-un colţ sunt expuse icoanele apostolilor. ceea ce pe la noi n-am văzut. Cel mai mult apare icoana cu Sfântul Apostol Andrei. În vitrinele din mijlocul sălii sunt expuse obiecte de cult din Sfântul Altar: obiecte de argint sau aurite, cusute, filiganate, de o frumuseţe nemaipomenită, fel de fel de cadelniţe de toate mărimile şi care mai de care mai meşteşugit lucrate. În multe vitrine sunt expuse multe lădiţe ferecate în argint sau aurite în care fuseseră cândva moaşte ale sfinţilor. În vitrine mari din prima sală sunt expuse straie de diaconi şi preoţi de diferite ranguri care mai de care mai împodobite cu multă artă. Într-o sală mai mică am văzut manuscrise vechi ale cărţilor bisericeşti şi o cruce de înălţimea unui om, frumos lucrată care era pusă în mijlocul camerei. În vitrinele de pe un perete din sala mare erau expuse Evanghelii mai mari sau mai mici, ferecate în argint şi aur pe ale căror coperţi sunt reprezentate scene biblice cu Iisus, Maica Domnului şi alţi sfinţi. Câteva au pe coperţi prinse aceste scene şi icoane pictate pe porţelan (dar foarte viu colorate). Printre aceste Evanghelii se află şi o Evanghelie românească, ferecată în aur şi argint, o ediţie bilingvă ( greco-slavă) tipărită în 1693 şi dăruită acestei mânăstiri de către un domnitor român. Aceasta este una dintre cele mai frumoase şi de preţ exponate.
Lângă straiele preoţeşti se află şi o cristelniţă mare şi o icoană ce reprezintă taina Botezului, a botezului persoanelor adulte, probabil din perioada de început a creştinismului. Păcat că n-am putut fotografia, dar nici n-am prea putut citi, că nu cunosc limba greacă şi nici engleză. Noroc de Ionuţ că-mi mai traducea. Aici am aflat şi legenda aducerii icoanei Maicii Domnului, pictată de Sfântul Apostol Luca. Într-o sală mai mică sunt obiecte de ceramică ce dăinuiau de prin anul 2100 îH şi sunt în bună stare. Sunt roşiatice, ceea ce arată că sunt făcute din pământul din Cipru, bogat în cupru. Sunt ulcioare în care se ţinea ulei sau apă, mai mici sau mai mari, dar foarte vechi. Sunt sigură că mi-au scăpat multe, dar ce am văzut acolo confirmă că în Cipru, creştinismul a început din primii ani ai secolului I dH. Când am ieşit din muzeu, am trecut prin magazinul din hol de unde am cumpărat iconiţe cu Maica Domnului: două iconiţe pe lemn, şi 7 pe carton în folie. La plecare vânzătorul ne-a mulţumit româneşte şi ne-a urat Drum bun! M-a impresionat. Am crezut că e român, dar ne-a spus că ştie puţin româneşte, ştie de Suceava şi părintele Cleopa.

Mânăstirea Kykkos II

Creştinismul a pătruns în Cipru încă din zorii noii credinţe. În anul 45 d.H aici au propovăduit Apostolii Pavel şi Barnabas însoţiţi de nepotul acestuia din urmă, Ioan, cunoscut apoi în istoria ecleziastică sub numele de Evanghelistul Marcu. Aceştia au reuşit să-l convertească pe însuşi proconsulul Sergius Paulus, Ciprul devenind astfel primul teritoriu administrat de un creştin. Din păcate propovăduitorii au plătit scump misiunea lor. În oraşul Pafos există astăzi o coloană de care evreii l-au legat pe Apostolul Pavel şi l-au biciuit ”cu patruzeci de lovituri fără una”. Peste 12 ani în 57 d.H evreii l-au ucis prin lapidare pe Apostolul Barnabas ( pe care nepotul Ioan Marcu l-a înmormântat lângă oraş cu Sfânta Evanghelie a lui Matei pe piept).

Tot în Cipru la Larnaka a propovăduit Sfântul Lazăr. După ce Iisus Hristos l-a înviat din morţi, evreii căutau să-l omoare, drept pentru care Lazăr s-a refugiat la Larnaka. El a fost hirotonit aici episcop de către apostolul Barnabas. Mormântul său se află în biserica oraşului, ce-i poartă numele; de altfel, însăşi denumirea oraşului se trage de la acest eveniment, ”larnaka” însemnând ”sicriu”, ”mormânt”.

Firesc, deci ca pe aceste plaiuri cipriote creştinismul să se impună, să se aşeze ca o dominantă spirituală, întreţinută de numeroase mânăstiri. Unul din primele aşezăminte a fost ctitorit de Sfânta Impărăteasă Elena, mama lui Constantin cel Mare (cel care a oficializat prin Edictul de la Mediolanus-Milano în anul 313, creştinismul în întregul Imperiu Roman0. La întoarcerea din călătoria din Ierusalim, Împărăteasa Elena a făcut un popas în insula Cipru, în 325, întemeind ( pe un vârf de munte) Mânăstirea Stavrovouni- Crucea din Munte care interzice accesul femeilor. Mânăstirile Ciprului au păstrat peste timp, nu doar flacăra credinţei în Biserica lui Hristos, ci şi idealul naţional în lupta îndârjită pentru supravieţuire. Multe din aceste mânăstiri au devenit astăzi valoroase monumente de artă. O statistică din anul 2000 arată faptul că nu mai puţin de 31 de mânastiri din Cipru se bucură de protecţia UNESCO.

Nu se ştie cu siguranţă de unde provine numele de kykkos, se pare că atunci ,în vechime, un crâng dintr-un vârf de munte s-ar fi numit astfel. Legenda asociază acest nume cu cântecul unei păsări care în urmă cu vreo 900 de ani ar fi zburat în munţii dimprejur cântând ”Muntele Kykkos/ Se va preface în mânastire/ O Maică strălucitoare va poposi aici/ Şi nu va mai pleca niciodată”

Mânăstirea a fost zidită chiar pe piscul Kykkos din lanţul muntos Trodos, la 8 km de Olimp, cel mai înalt munte din Cipru. Iniţial, biserica şi ansamblul monahal au fost construite din lemn. Două incendii, la 1365 şi 1541 au mistuit totul. Lemnul a fost înlocuit cu piatră, dar şi aceasta a suferit, ca urmare a incendiilor din 1751 şi 1813. Un miracol a salvat faimoasa icoană, precum şi pe cele încrustate în catapeteasmă.

Clopotniţa a apărut mai târziu, în anul 1882, după eliberarea de jugul turcesc. Campanila a fost aşezată pe un teren mai înalt, la câteva bune zeci de metri de mânăstire şi este alcătuită din 6 clopote, dintre care cel mai mare, turnat în Rusia, cântăreşte 1280 Kg. Aşezământul s-a dezvoltat puternic, s-au construit spaţii generoase pentru monahi, hoteluri moderne pentru pelerini, magazine pentru amintiri. Icoana Maicii Domnului este una dintre cele trei, pictate de Apostolul Luca în vremea când încă trăia Maica Domnului, care i-a slujit de model. Celelalte două se află: una în Grecia, alta în Rusia. Toate sunt pictate pe un material format din răşină şi ceară. Pe lângă acestea trei, Apostolul Luca a mai pictat 70 de icoane cu chipul Sfintei Fecioare, dar după urcarea la Cer a acesteia. Celelalte 70 de icoane împânzesc lumea creştină, de la Muntele Athos până la Mânăstirea Nămăieşti de lângă Câmpulung Muscel ( acolo a slujit şi mama poetului George Topârceanu)

Toate icoanele pictate de Apostolul Luca au un specific comun: Maica Domnului ţine pruncul în braţul drept şi toate sunt făcătoare de minuni. Aici în mânăstire sunt călugări români, iar unul din ei, Modest e meşter în sculptură şi a lucrat impunătoarele scaune şi strane din biserica mânastirii.

Mânastirea este una din cele mai bogate, bogăţie ce se răsfrânge în pilduitoare acte de caritate: construcţii de creşe, centre de tineret, azile pentru bătrâni, ateliere şcoală pentru copii cu dizabilităţi, centre culturale, burse pentru elevi şi studenţi. Două licee din Nicosia şi unul din Pafos se numesc ”Kykkos” şi au fost construite şi finanţate de această mânastire. Pereţii din curtea mânăstirii sunt împodobiţi cu fresce pictate de către foarte apreciaţii aici, fraţii Moroşanu. Dar prezenţa românilor se simte şi în muzeu.

Mânăstirea Kikkos

Mânăstirea Kikkos a fost ridicată în anul 1092 şi dedicată Fecioarei Maria de împăratul Alexios Camnen

Ulterior, timp de secole, mâmăstirea va constitui un centru cultural în care au fost realizate şi păstrate lucrări de artă creştine, manuscrise şi icoane unice. Icoana Maicii Domnului aflată aici constituie însă marea comoară a mâmăstirii, fiind după tradiţie una din cele trei icoane de acest fel pictate de Apostolul Luca, model adoptat ulterior şi de zugravii din Grecia, Egipt, Rusia sau din zona Balcanilor. Cu toate că a fost lovită de mai multe catastrofe, mânăstirea a fost permanent refăcută şi îmbogăţită chiar în timpul dominaţiei otomane, munca de strângere şi de copiere a manuscriselor continuând fără încetare. Influenţa ei culturală a fost, prin urmare, mare, atât în Răsărit cât şi în Apus. Aici şi-a început activitatea ca novice şi episcopul Makarios al III-lea, primul preşedinte al Ciprului, al cărui mormânt se află la 3 km de mânăstire constituind un loc de pelerinaj pentru creştinii ciprioţi.

Se spune că pe locurile acestea era un pusnic pe nume Isaia, care nu răspunde la întrebările unui guvernator ce l-a întâlnit, motiv pentru care este pedepsit. Dar guvernatorul se îmbolnăveşte şi jură că, dacă se va face bine va cere iertare ascetului. S-a tămăduit. Isaia are o viziune şi cere guvernatorului să aducă în Cipru icoana Maicii Domnului pictată de Apostolul Luca. Icoana era în palatul imperial din Constantinopol şi după o serie de întâmplări miraculoase ce culminează cu îmbolnăvirea şi vindecarea fiicei împăratului şi o viziune a bazileului, icoana pleacă spre Cipru. Legenda spune că păsările conduceau în procesiune corabia care ducea icoana şi copacii se înclinau până la pământ. Aici a fost aşezată într-o mânărtire ce a fost construită sub patronajul împăratului bizantin, motiv pentru care titulatura ei este de mânăstire imperială. Mânastirea e destul de mare. Intri mai întâi printr-o poarta într-o curte din care se poate vizita muzeul. De acolo este o altă uşă prin care intri în altă curte cu scări interioare ce duc la chilii, bănuiesc. Peste tot picturi cu scene biblice. Din aceasta curte se intră în biserică. Biserica e mare la fel cu scaune ca la toate bisericile din Cipru,dar mult spaţiu şi fară scaune. Am citit undeva că la această biserică vin foarte multi români care vin să se închine la Maica Domnului şi fiindcă rucăciunile lor se împlinesc, mulţi vin să mulţumească. Se spune ca scaunele din biserică sunt făcute de români. Sunt într-adevăr niste scaune deosebite. În biserică erau mulţi turişti englezi. Am mers şi ne-am închinat şi am trecut prin faţa uşilor împărateşti.Fiindcă noi evitam ne-au făcut semn nişte călugări să trecem. Icoana Maicii Domnului, făcătoare de minuni e ferecată în argint şi nu ştiu din ce motiv avea o perdeluţă ce-i acoperea capul. Eu m-am închinat de două ori , poate va lua aminte la rugăciunea mea, pentru că ştiu că sunt păcătoasă, dar cred că Maica Domnului va duce rugăciunea mea la fiul ei şi Dumnezeul nostru. Dana s-a închinat cu Teodora. Biserica are un altar foarte mare, la fel o catapetesmă împodobită cu foarte multe icoane mai puţin întâlnite pe la noi. Când am ieşit în curte am mai făcut câteva poze şi un călugăr i-a dat Teodorei nişte ulei de la maslu într-o punguţă. Icoana Maicii Domnului am văzut-o doar pe iconiţele cumparate de la magazinul din incinta muzeului. E într-adevăr deosebită de alte icoane vazute până acum. Mergând la această mânăstire simt că m-am mai îmbogăţit sufleteşte. Am auzit nişte călugări vorbind româneşte. Am observat că sunt mulţi preoţi şi diaconi români ce slujesc în bisericile cipriote. La fel am constatat că ciprioţii cinstesc în mod deosebit sfinţii, sunt adevarate sărbători naţionale cu serbări, slujbe deosebite şi jocuri de artificii.

Pelerinaj la Mânăstirea Kykkos

Cu o săptămână înainte mi-au spus copiii că e posibil să mergem într-un pelerinaj la Mânăstirea Kykkos. Era posibil să meargă şi naşii Teodorei, dar au renunţat. Vremea era destul de rece, iar la munte era şi mai şi. Aşteptam să vedem cum debutează ziua ca Ionuţ să hotărască dacă mergem sau nu. Ionuţ a dat semnalul: mergem! Am început pregătirile: eu am pus mancare nişte turte facute cu o zi în urmă şi o pizza de post, apă fierbinte într-un termos pentru a face laptele Teodorei pe drum, apă, şerveţele. Dana a pregătit fata, i-a luat haine groase, jucării, schimburi şi tot ce bănuia că i-ar trebui pe drum. Noi ne-am luat de asemeni haine groase. Eu mi-am luat tot ce aveam cu mine că nu mi-am luat haine groase de acasă. Ionuţ a montat în maşină scaunul Teodorei pe care abia îl cumpărase şi a dus căruţul în maşină. Cu ajutorul lui Dumnezeu am plecat. Ziua era frumoasă, cerul senin şi destul de cald. Dar Ionuţ nu prea ştia drumul decât cu aproximaţie, eu nu vedeam ce scria pe hartă, iar Dana era ocupată cu fata. Până la urmă Dana a descoperit că trebuie să mergem pe drumul 8 şi ne-am lăsat furaţi de pânza drumului. Supărător era că nu erau indicatoare decât la 10 Km, şi nu te puteai orienta unde te afli, pe hartă. Am avut timp să văd că localităţile sunt destul de rare, că pământul e destul de arid şi calcaros. Am citit undeva că numele Ciprului vine ce la cupru. Pamântul are intr-adevăr culoare roşiatică şi cred că e bogat în cupru. Acum natura e încă verde, fiindcă e anotimpul ploilor, dar cea mai mare parte din an nu plouă şi totul se usucă. Încet-încet ne-am apropiat de munte unde am văzut diferenţa de temperatură, fiindcă se abureau geamurile. Au început serpentinele care ne-au obosit pe toţi: Ionut nu mai condusese până acum pe un astfel de drum şi avea şi o mare răspundere că în spate era Teodora, Dana avea grijă de Teodora care era agitată că i se făcuse foame, iar eu mă gândeam la toţi. Apoi mergeam pe un drum fără semne de circulaţie şi te simţeai pierdut în spaţiu. Şoseaua era foarte îngustă că abia puteau trece două maşini, noroc că drumul nu era aglomerat, ba chiar ne-am întâlnit cu foarte puţine maşini. Deodată Ionuţ s-a bucurat că a observat că muntele era acoperit încă de zăpadă, nu mai văzuse zăpadă de cel puţin 2 ani. Eram la o altitudine de 1950 m. De o parte şi de alta erau stânci foarte abrupte de pe care se mai rostogoleau pietre. Drumul era din loc în loc acoperit cu pietre de diferite mărimi. Deşi mergea cu multă atenţie la un moment dat n-a putut ocoli o piatră si s-a auzit un zgomot puternic, dar spre bucuria noastră, nu s-a stricat nimic. Munţii sunt destul de golaşi cu puţină vegetaţie, ici colo era câte un pâlc de copaci. Serpentinele nu se mai terminau şi nu apărea nici un semn cam pe unde ne-am afla, dar deodată apare prima localitate Trodos, un fel de staţiune, unde lumea se plimba relaxată, fiindcă, deşi era frig, era foarte frumos afară. Aici am oprit şi Ionuţ a cobărât să afle cum să ne continuăm drumul, a venit înfigurat că el nu prea era îmbrăcat bine. Am pornit din nou şi dupa 500m am luat-o la stânga spre mânăstire, dar am mai urcat un munte cu multe serpentine. Teodora devenise din ce în ce mai agitată. Îi era foame şi nu aveam unde opri ca să-i pregătim laptele. Când eşti în aşa situaţie drumul se pare lung, dar am văzut indicatorul ce arăta drumul ce duce la mânăstire. Bineînţeles că am căutat repede un loc de parcare şi ne-am grăbit să facem laptele Teodorei. Apa din termos era foarte fierbinte aşa că Ionuţ a cautat metode să-i răcească biberonul. Abia mai târziu am văzut ca aproape era un robinet cu apă foarte rece. După ce i-am dat mâncare Teodorei am scos şi pachetele noastre şi am mâncat că era aproape prânzul şi noi nu mâncasem încă. Dana stătea în maşina şi noi zgribuleam pe afară. A pregătit-o apoi pe Teodora îmbăcând-o bine şi cu căruţul am plecat în descoperirea mânăstirei. A fost foarte interesant ce-am văzut timp de câteva ore, apoi am luat-o spre iesire. Am ajuns departe de poarta pe care intrasem, dar am văzut un magazin mai jos şi ne-am dus să vedem ce mai este. Am luat nişte vederi şi am căutat drumul spre maşină. Am dat Teodorei iar mâncare ca să reziste la drum şi cu ajutorul lui Dumnezeu am pornit spre casă. Am mers un timp pe acelaşi traseu si am facut multe poze cu peisajele care mi s-au părut mai interesante. Apoi am fost păcăliţi de un semn ce arăta câţi km sunt până la Limassol şi ne-am trezit că mergem pe alt drum decât cel pe care am venit. O localitate pe care am întâlnit-o ne-a lămurit că eram pe alt drum, mai puţin bun. Pe aici erau mai multe localităţi, dar tot rare. Am văzut în unele localităţi un fel de ateliere de olărit. Erau expuse la stradă multe obiecte din lut roşcat. Fata era în scăunel, dar a început să sughite şi Dana a luat-o în braţe, iar eu i-am făcut ceiuţul. Era foarte transpirată şi se temeau să nu răcească, pentru că Ionuţ mai deschidea geamul ca să nu se aburească parbrizul. Drumul a fost destul de greu şi Ionuţ a devenit puţin nervos, dar prudent. La un moment dat am început să recunoaştem drumul, deci revenisem la traseul pe care mersesem la dus. Drumul era acum mai bun, dar şi mai aglomerat, dar devierea pe care am facut-o fără voia noastră ne-a mai scurtat traseul. Teodora era din ce în ce mai agitată, dar în jurul orei 16 am ajuns acasă. Eram obosiţi, dar mulţumiţi că ne-a ajutat Dumnezeu să facem acest drum.