Întâlniri și despărțiri(2)

Întâlniri și despărțiri(2)
Am mai spus că venind acum la țară am trăit o experiență nouă. Biserica mi s-a părut altfel, dar și cimitirul. Apar tot mai multe morminte făcute frumos din piatră, între care se ascund cele ce aparțin unor familii cu mai puține posibilități materiale.
Dar și satul s-a schimbat mult de-a lungul anilor. Eu am urmărit această evoluție.
Am aflat de la părinți și bunici că primii bucovineni ce au fost împroprietăriți aici au săpat bordeie în pământ. Mulți erau rude, dar chiar dacă nu erau, formau o mare familie.
Povestea mamaia că era mult respect pe acea vreme. Bătrânii erau respectați. Cuvântul lor ținea loc de document. Nu era nevoie să semnezi un act ca o hotărâre să se respecte.
Părinții își căsătoreau copiii după cum ei considerau, și aceștia nu se împotriveau chiar dacă nu era după voința lor.
Dacă cineva avea o nevoie în sat, toți săreau să-l ajute.
Se spune că de multe ori oamenii erau obligați să taie vite, porci sau oi dacă se îmbolnăveau.Atunci bătrânii luau inițiativa și împărțeau carnea la săteni, iar aceștia urmau să aducă bani, pentru că cel cu necazul să-și mai recupereze din pagubă.
La toate evenimentele( nunți, botezuri, înmormântări) participau toți. În sat se făceau hore, unde oamenii mergeau cu mic cu mare.Acolo se cunoșteau tinerii.
La sărbătorile de iarnă, bucovinenii au adus obiceiuri de prin zona lor natală. Cu timpul aceste obiceiuri s-au încetățenit și în satele din împrejurimi.
Să mă întorc la case. Oamenii erau harnici și au început să-și construiască case. Ce-i drept la început cu o odaie mai mare, o tindă și o cămăruță care se foloseau mai mult ca magazii.
Casele erau acoperite cu stuf. Stuful ținea cald iarna șu răcoare vara.Coșul sobelor ieșeau în pod, deci fumul se oprea mai întâi în pod apoi ieșea prin stuf afară.
Era bine, fiindcă iarna, când tăiau porcii, puneau carnea la afumat. Era bună zama cu oase afumate în care mamaia , ca să nu fie prea limpede, arunca un pumn de crupe.Mâncam până curgea apa pe noi.
Oamenii erau necăjiți, nu prea aveau cu ce se îmbrăca. Totul făceau în casă. Prelucrau cânepa și făceau tot felul de lucruri:lăvicere, pânză de saci, pânză pentru cămăși, dar și prosoape. Din lână făceau sumani, covoare, fuste, flanele, ciorapi, ciupici.
Pânza țesută din lână era dată la piuă unde printr-un procedeu vechi apa zbătea stofa și se îndesea.. Din această stofă se făceau un fel de paltoane( sumane)
Femeile nu pridideau iarna să lucreze. Torceau, țeseau pe întrecute, uneori în clăci.
Când cineva avea mai multă lână și cânepă, mobiliza mai multe fete pricepute și le împărțea materialul de lucru: lână, câlți sau fuior.
Torceau pe întrecute. Băieții le țineau și ei companie și creau atmosferă cu cântece și glume.
Gazda îi mai servea cu câte ceva și din timp în timp dădeau o pauză de dans. Știu că tataia cânta la fluier și tinerii dansau.
Cu timpul au făcut rost de un gramofon pe care puneau plăci și astea dădeau un ritm dansatorilor.Gramofonul mergea după ce învârteai de o manivelă, fiindcă pe vremea aceea nici pomeneală de curent electric.
De la o lampă luau toți lumină. În casă era strâmt, dar bucuria era mare că în aceste ocazii tinerii munceau. dar se și distrau.Mai ales băieții observau care fete sunt mai harnice și le urmăreau apoi cu mai multă atenție.
Tinerii își găseau mirese  în sat. Nu se întâmpla decât rareori ca un copil să se căsătorească departe de casa părintească.
Nu prea erau posibilități de-a-și construi o casă, dar cu efort din partea tuturor membrilor familiei se ridica o casă
Se termina o odaie unde locuiau toți. Nimeni nu pretindea cameră separată. Când începeau copiii să se căsătorească se mai termina o cameră, apoi după posibilități prin jurul casei părintești se mai ridicau case.
Se păstra familia, se ajutau unii pe alții în caz de nevoie.
Acum copiii au plecat în lume, au acolo si copii, dar își cară părinții să-i ajute peste hotare.
Și în viața satului s-au produs multe schimbări. Tinerii au plecat și au trimis bani acasă,iar părinții le-au ridicat case și nu oricum,ci cu etaj.
Acum și casele celelalte sunt frumoase, fiindcă bătrânii de acum au lucrat pe șantierele patriei și și-au făcut case și le-au mobilat.
E drept că fiecare și-a mai făcut o bucătărioară în care locuiau în special vara, ca să nu facă dezordine în casă și să aibă unde să-și primească copiii când vor veni.
Dar copiii vin rar că ei s-au stabilit în alte părți ale țătii sau stau în străinătate. Și cei ce trimit bani pentru a li se ridica casă în țară nu prea au timp să locuiască în ea.
Ce vremuri!!
Mă uitam la satul nostru și în mintea mea se făceau paralele între drumul de acum 60 de ani și cel de acum; între casele acoperite cu stuf și fără gard cum era a noastră și casele de acum; între luminatul caselor cu lampă și felinarul ce-l foloseau părinții și bunicii și iluminatul de acum și bineînțeles toate beneficiile date de curentul electric
În ce condiții creșteau copiii atunci și cum cresc acum?
E o diferență foarte mare. Dar m-am gândit și la partea bună a lucrurilor.Atunci familiile erau mai unite, nu plecau tinerii în străinătate și nu rămâneau copiii pe mâna oricui.
Hrana era mai puțin poluată, apele mai curate și în general lumea mai sănătoasă.
Acum trăiesc mai bine ca acum 60 de ani, dar nu sunt mai fericită, fiindcă am copiii și nepoții împrăștiați prin lume și nu pot să le dăruiesc toată dragostea mea direct.

Intâlniri si despărțiri (1)

ÎNTÂLNIRI ȘI DESPĂRȚIRI(1)
Nu aduce anul ce aduce clipa.Un telefon și o veste neașteptată și timpul începe să-și schimbe dimensiunile.
Aflu de adormirea unei persoane apropiate și mult importantă pentru familia mea. Bădia Vasile s-a dus în veșnicie departe de locul unde a văzut lumina zilei cu 83 de ani în urmă. A fost ales momentul acesta când întreaga natură era împodobită cu culoarea albă a purității.
Parcă ar fi vrut să mai vadă odată cum arată  meleagul nostru drag îmbrăcat în alb.Au străbătut greu până la locul unde voia să odihnească alături de cei dragi plecați deja în veșnicie înaintea lui.
Cei născuți pe meleagul nostru, oriunde s-ar afla, doresc să fie aduși și înmormântați alături de strămoși.
Nu eram sigură că pot merge să-l văd pentru ultima oară pe bădia Vasile, dar Dumnezeu le aranjează pe toate.
Am aflat că înmormântarea se face luni și eu nu aveam nici un program urgent. Am pornit cu încrederea  că voi ajunge cu bine unde mi-am propus fără să îngheț sau să alunec pe zăpadă. La vârsta mea se pune această întrebare.
Dumnezeu toată viața m-a ocrotit când am plecat cu o rugăciune și cu gândul de a face o faptă bună.
Așadar în tren aflu că voi avea ocazia să merg c-o mașină condusă de un cumnat al Alinei.
Deja timpul a început să-și modifice dimensiunea. Mi-am dorit să mă întâlnesc cu foarte multe persoaane pe care nu le mai văzusem de mulți ani,
În tren le-am întâlnit pe Alina și Cătălina care mi-au fost tare dragi și le-am admirat pentru cumințenia lor. Am cunoscut și pe soțul Alinei care mi-a făcut o impresie foarte bună.
Am ajuns repede în sat și cum spuneam, timpul a început să-mi joace feste parcă modifica dimensiunile.
Alina mi-a prezentat pe cumnații ei care mi s-au părut destul de amabili și pe care nu-i cunoșteam.
Am fost invitați la o cafea la magazinul unuia dintre ei ce se afla pe locul străbunicii lor de pe mamă, mătușa Măndița, cu care eram vecini, gard în gard. Atunci mi-a apărut imaginea copilăriei de parcă aș fi retrăit-o.
Peste drum fusese casa lui Sandu Olaru, bunicul acestor băieți. Casă în care se născuse soacra Alinei, Marcica. Cu bunica lor, țața Lucreța, mama mea a avut o prietenie specială.
Deci din subconștientul meu a fost adus momentul copilăriei mele.
Familia Olaru Sandu s-a trecut la colectiv încă de la începutul organizării lui. Ca să-i încurajeze pe cât mai mulți să se înscrie în această formă de lucru al pământului în comun, primii colectiviști primeau produsele de pe pământul lor fără sa dea nici o cotă la stat.
Ceilalți plăteau multe dări și erau cu hambarele cam goale.
De atunci  mi-amintesc niște secvențe de viață de neuitat. Noi aveam livadă cu mulți pomi fructiferi, țața Lucreța avea saci cu zahăr. Atunci ea venea și spunea cu reproș mamaiei:"Bine că ai copacii plini cu perje și nu pui și tu un ceaun la fiert ca să mâncăm cu toții un compot".
Mamaia îi răspundea și ea:"Vezi bine că eu aș pune, dar perjele sunt foarte acre și eu n-am cu ce le-ndulci". Atunci ajungeau la o înțelegere ca mamaia să pună un ceaun de perje la fiert și țața Lucreța venea cu un castron de zahăr și cu toți copiii și se puneau pe mâncat toți compot din aceeași strachină.
Asta nu era nimic, pentru că ele adunau împreună ce aveau și făceau sarmale, magiun și câte altele și le împărțeau frățește. Acum nu se mai întâlnesc așa prietenii.
Dar o imagine de neuitat e aceea când după niște ploi puternice, prin sat a trecut un tractor pe drum și a lăsat tranșee. Marcica abia începuse să meargă în picioare și voia să treacă drumul.Noi în curte ne amuzam cum ea escalada movilele de pământ când urca, apoi cobora și nu se mai vedea, dar nu renunța până nu ajungea la noi peste drum.
În acest moment am avut un sentiment nemaiîntâlnit, mi se perindau imagini ale satului în anotimpuri diferite și în timpuri diferite
Am fost surprinsă că nu  recunoșteam oamenii și nici ei nu mă recunoșteau.Cu siguranță că timpul și-a spus cuvântul. Copiii s-au maturizat, iar ceilalți au îmbătrânit. Era ca la o întâlnire după 40-50 de ani după terminarea unui ciclu de învățământ.
În urma cortegiului funerar am avut timp să privesc figurile celor ce urmau liniștiți familia îndoliată.
M-am salutat cu cei mă mai cunoșteau, am fost confundată și cu alte persoane, și de multe ori am întrebat pe unii:" Nu te supăra, dar tu cine ești?"
Și atunci se declanșau o serie de amintiri din anii când eram mai tineri.
Vremea a fost atât de frumoasă!!
Privind oamenii ce mergeau tăcuți în urma carului, am constatat cu bucurie că măcar în momente ca acestea oamenii sunt solidari.
În același timp am avut și sentimentul că satul e foarte bătrân și se cam duce sămânța adusă de primii locuitori veniți din Bucovina.
Sunt multe case nelocuite, pentru că cei în vârstă s-au mutat la Domnul, iar cei tineri s-au împrăștiat în toată lumea.
 Un eveniment ca acestaa dat semnalul și i-a mai adunat pe meleagurile natale, ca imediat să se întoarca printre străini.
Se spune că apa pe care o bei în copilărie de pe locurile unde te-ai născut îți dă o anumită structură chimică sângelui și țesuturilor, de aceea mulți nu se pot acomoda pe alte meleaguri pentru că altă apă îi crează disconfort sau suferință.
Mulți se pot vindeca de boli făcând o cură de apă de la o fântână cu apă bună din satul natal care dezintoxică organismul și-i mărește imunitatea.
Apa are memorie, de aceea apa băută de la robinete e dăunătoare pentru că ea suferă multe traume prin canalizările unui oraș trecând prin fel de fel de tuburi care-i schimba cursul firesc, dar și pentru că e tratată cu fel de fel de chimicale care nu pot aduce decât suferință organismului.
În această situație apa e doar udă.
Citiți pe internet despre "Memoria apei" veți vedea cât mister a ascuns Dumnezeu în acest lichid fără de care nu poți trăi.

Pelerinaj(2)

Pe 19 noiembrie la Borșa se simțea deja aer de iarnă.Prin geamul camerei se vedea pădurea acoperită cu promoroacă și un aer tare se simțea când deschideai fereastra.Am coborât la micul dejun ce se servea la ora 8.
E drept ca noi n-am prea avut ce servi în afară de ceai și cafea, pentru că nu era nimic de post.Mi-am dat seama ca eram singurii care posteam și asta a atras atenția personalului. Am surprins doua fete ce-și împărtășeau una alteia această situație și când m-am uitat la ele au zâmbit stingherite.
Dar noi n-am flămânzit, fiindcă ne-am luat de acasă mâncare suficientă.
Am coborât cu toții la autocar și am plecat spre Sighetul Marmației.Am trecut prin codri și localități.Și în această zonă mă așteptam să văd multe lucruri specific maramureșene. Am descoperit în aglomerațiile de case, un amestec de tradițional și modern.
Tradiționalul e undeva pitit în umbra modernului. Porțile maramureșene abia se mai țin, la fel și casele de lemn care parcă lăcrimează în umbra caselor de bolțari, gresie, faianță și termopane.
Satele erau sărace și mulți au plecat în străinătate și au trimis bani pe care familia i-a investit în case, mi se pare de prost gust.
Într-o curte poți vedea o casă de lemn acoperită cu șindrilă, standolă cu fân și alături o casă cu etaj din bolțari, cu culori țipătoare, cu termopane și acoperite cu materiale din acestea moderne tot colorate diferit.Culorile nu se repetă ca să nu se confunde casele,probabil.
Și mă gândesc cum în tradiția populară, fiecare localitate avea ceva specific, în culorile modelelor de pe haine. Prin îmbinarea modelelor, culorilor puteai identifica localitatea de unde venea costumul popular.
Acum de la un capăt în altul al satelor și orașelor vezi numai case care mai care mai etajate și mai fistichii, că te întrebi: Cum poți spune că acești oameni sunt săraci și o duc rău?
Oare s-a pierdut de tot tradiția?
În drumul spre Sighet, cu mulți ani în urmă puteai vedea în curțile oamenilor un fel de prepeleci sau copaci pe care erau agățate oale de lut sau emailate, de toate culorile.
Se spunea că după numărul de oale expuse se vedea cât e femeia de gospodină. Acum am văzut cel mult trei care aveau în curte așa ceva.
S-au modernizat oamenii,dar au construit ceva de prost gust.
De-a lungul drumului ne-am întâlnit cu foarte multe biserici ce au un specific ardelenesc, cu acoperișurile foarte înalte și ascuțite. Parcă sunt în concurență, care să le facă mai înalte.
A trecut câteva minute și pe la biserica Prislop, ce e în construcție. La fel era cocoțată undeva sus și cu turle înalte și ascuțite.
Un prim obiectiv din Sighet a fost Închisoarea martirilor căzuți, victime ale ale comunismului.Am intrat cu o teamă în suflet. Erau expuse foarte multe documente și fotografii. Am văzut toate chiliile în care au petrecut momente crâncene, mii de oameni. Ferească Dumnezeu!
Toate categoriile de oameni,au suferit:țărani,intelectuali,preoți, oameni de cultură și chiar familii întregi.N-am făcut poze, fiindcă n-am avut putere să iau cu mine aceste imagini.Au rămas însă mult timp pe retina mea.
După ce am plecat din muzeu, ne-am îndreptat spre Săpânța- Cimitirul vesel.
Se vede că o idee a unui localnic de prin anul 1935-36 au ajutat satul să devină turistic.
Acum e un cimitir colorat și pe fiecare mormânt este o cruce cu acoperiș.Pe fiecare cruce e o imagine cu cel ce odihnește acolo sub care este scris un text mai mult sau mai puțin umoristic legat de ocupația și obiceiurile decedatului( sau celuia ce s-a dat lutului)
Textul e scris pe un fond albastru și în stilul graiului local, cu multe regionalisme.
Am văzut și biserica ce era în șantier. Pe străduța din fața cimitirului sunt multe chioșcuri cu suveniruri. Înainte strada era împodobită cu cergi și covoare ce erau expuse pe gardurile caselor.Acum n-am mai văzut nici un covor.
De aici am plecat la o mânăstire veche ce avea turla ascuțită de peste 60 de metri. Construcțiile din curtea bisericii erau toate din lemn și construite în același stil.
Am văzut în această zonă foarte multe biserici mari, unele cu cimitire alături, dar am văzut și morminte prin grădinile oamenilor.Nu știu care e explicația.
Am continuat drumul spre Borșa.Trebuia să ajungem înainte de apusul soarelui.Șoferul și-a amintit că ne-a promis dimineață că ne va duce pe la grupul statuar de la Moisei, dar nu ne-a dus, așa că a vrut să se țină de cuvânt seara.
A rătăcit puțin, fiindcă a fost derutat de niște clădiri noi ce mascau monumentul.Ansamblul memorial a fost dedicat martirilor ce pe 14 octombrie 1944 au fost ucuși în case de trupele maghiare aflate în retragere pe Valea Izei.
Au murit 39 de români și 3 evrei în 2 case de lemn din comuna Moisei, către Borșa. Acum aici s-a deschis un  muzeu.
Românii și cei 3 evrei au fost obligați să intre în case și împușcați prin ferestrele locuințelor.
Cadavrele lor au fost înmormântate după 2 săptămâni, după comiterea masacrului, când localnicii evacuați au putut reveni la casele lor.
Deasupra gropii comune fost ridicată o troiță de lemn, înlocuită după câțiva ani cu un ansamblu statuar de piatră.
Am ajuns la hotel în jurul orei 18, când unii din noi erau așteptați cu bucate calde.
Am mai petrecut o noapte în hotel. A fost confortabil, cu televizor si paturi comode. Eu am verificat doar patul ca iar m-am culcat devreme.
A doua zi după micul dejun, pe la 9,30 am plecat spre Vatra Dornei.O parte din drum o văzusem când am mers spre Maramureș.Sunt imagini ce nu pot fi redate prin cuvinte, dar nici pozate prin geamul autocarului. Ele au rămas fixate pe retină pentru mai mult timp.
Și spun: cum de nu ne  putem noi gospodări așa un dar de la Dumnezeu.Cu un efort minim și bunăvoință putem face din țara noastră" Grădina Raiului" cum mulți au numit-o.
Armonia din natură e o minune.Munții acoperiți încă de verdeața veșnică a coniferelor se îmbină armonios cu cei acoperiți de foioase ce au o gamă variată de la verde, galben, roșu, maro. Ce mână omenească ar putea face așa ceva?
Mâna omenească acum doar distruge ceea ce a creat Dumnezeu.
Am mers mult pe cursul Bistriței de la locul unde era un firicel de apă pudrat pe maluri cu promoroacă și dantelat cu gheață.
Cu cât mergeam spre vale alte fire de apă și izvoare măreau debitul apei și se lățea.
În drum am trecut prin comuna Ciocănești unde au loc festivaluri de folclor și de încondeiere a ouălor. În acest sat s-au păstrat tradițiile.Casele sunt frumos împodobite cu brâie înflorate.Am văzut și muzeul care expunea mii de ouă ce fuseseră încondeiate în concurs. Erau deosebite : mari și mici, cu modele diferite dar și cu tehnici diferite de încondeiere.Pe unele erau chiar icoane.
În celelalte spații erau expuse unelte vechi ce se foloseau la munca pământului,ustensile folosite la țesut vase folosite la stâni în care se mulgeau oile și se prelucra laptele.Erau expuse și multe lucruri vechi făcute de femei : covoare, cuverturi, prosoape.
Pe lângă frumusețe natura noastră e plină de istorie.Privind-o îți poți imagina de ce toată istoria am avut de luptat cu fel de fel de dușmani.Ei apreciau bogăția noastră.
Românii au apărat-o în mare măsură, dar acum? Acum e dată de bunăvoie. Avem munți întregi vânduți străinilor care vin și exploatează pădurile fără milă.Unde ești tu Țepeș, Doamne?!
Mergând pe serpentinele ce te duc peste munți din Ardeal, în Moldova, descoperi noi minuni
Admirând tot ce ni se derula prin fața ochilor, am ajuns la Vatra Dornei. Am stat puțin acolo. Am avut timp să intrăm un pic în biserica din parc să ne închinăm și să ne miruim.Era duminică și magazinele erau închise, așa că ne-am grăbit spre autocar.
Am pornit spre Mânăstirea Neamț și de aici am văzut locuri asociate cu viața unor personalități nemțene.
Am lăsat munții și am am trecut spre zona de deal. Am intrat în fugă și ne-am închinat la icoana Maica Domnului, făcătoare de minuni și la icoana cu trei mâini a Maicii Domnului.
La Mânăstirea Neamț m-a întristat afișul cu prețul pentru a intra în mânăstire. Nouă nu ne-a cerut bani, dar era afiș. Au ajuns mânastirile locuri comerciale și e foarte trist.
Intri acolo cu o nemulțumire în suflet.Dumezeu cu mila Lui va vedea ce se întâmplă acolo.
Am plecat repede și de aici am pornit-o întins spre Iași. Șoferul a condus bine și noi am mers relaxați. La ora 18 am ajuns în Iași.
Doamne, ajută România să-și poată pune în valoare toate frumusețile, cu care să schimbe nivelul de trai al oamenilor.
Doamne ajută!

Pelerinaj

Toată vara mi-am dorit să ies câteva zile să-mi mai clătesc privirile cu peisaje noi.Mi-am tot propus câte o ieșire,dar eșuau pe rând.Probabil că nu trebuia să ies.Dumnezeu știe de ce.
În noiembrie s-a ivit oportunitatea de a pleca. Aflu de o agenție de turism, de la Vali, prietena mea. Ea făcuse cu această agenție excursii peste hotare și a fost foarte mulțumită.
M-am încrezut în cuvântul ei și m-am înscris pentru o excursie în Maramureș.
În parte locurile le văzusem cu vreo 30 de ani în urmă, dar acum puteam vedea unele schimbări, dar  și cu alți ochi mai maturi.
Am plecat pe 18 noiembrie din fața cinematografului "Victoria". Excursia a debutat bine, fiindcă am constatat punctualitate. A mers mai greu până am ieșit din Iași,după aceea am mers șnur( după condițiile oferite de starea șoselei).
Ghida era la prima cursă, deci a suplinit-o onorabil șoferul, care avea multă experiență din călătoriile prin toată Europa. De la început am mulțumit lui Dumnezeu pentru o așa oportunitate și  mai ales că mi-a îngăduit să-mi încânt ochii cu așa minunății.
Natura e fantastică cu o armonie de culori perfectă, cum numai Dumnezeu o poate realiza.Ruginiul se îmbină armonios cu verdele de toate nuanțele, galben, roșu și maro.Nu știu cât de talentat poate fi un pictor să obțină aceste culori, într-un tablou.
Numai privind aceste peisaje ne putem convinge de puterea lui Dumnezeu.
Încântându-ne ochiul cu peisajele date de satele în care se vede priceperea și hărnicia oamenilor.După cum sunt gospodărite casele, îți poți da seama cât de vrednici sunt cei ce locuiesc în ele.
În zona Iașului se simte mai multă sărăcie, dar și binefacerea rezultată din plecarea românilor în străinătate.Pe lângă casele specifice locului se înalță case cu etaj făcute din materiale scumpe.
Mie mi se pare o dezarmonie de care,cred că nu și-au dat seama cei ce se ocupă cu eliberaea autorizațiilor de construcții
 Pe parcurs, șoferul ne-a atras atenția asupra unor locuri unde cândva erau: fabrica de zahăr, fabrica de perdele, sau alte fabrici care au fost dărâmate și arătau jalnic, dar și unele clădiri transformate, de exemplu în supermarket-uri.
Primul popas a fost la Mânăstirea Gura Humorului. Am admirat mânăstirea și ne-am închinat. Mi-ar fi placut să particip la o slujbă. Am admirat arhitectura și picturile bisericii și atât.
Până la Mânăstirea Voroneț am admirat casele. E o zonă în care casele și-au păstrat frumusețea. Ochii mi-au fost încântați de casele făcute și împodobite cu mult gust. Chiar dacă erau din piatră, casele erau împodobite cu brâie florale, parcă luate de pe ștergare.
Mi-a plăcut că s-a păstrat tradiția și casele sunt adevărate bijuterii. Îmi pare rău că prin geamul autocarului n-am putut fotografia măcar o casă din cele ce mi-au plăcut, au rămas însă înregistrate pe retină.
Cum mergi spre nord,casele sunt mai îngrijite și-i multă ordine prin gospodării, ceea ce nu întâlnești în partea se mijloc și de sud a Moldovei.
Așa am ajuns la Mânăstirea Voroneț. Știam că această mânăstire fusese făcută de Ștefan cel Mare în urma unei victorii împotriva turcilor și că a fost ridicată în aproximativ 3-4 luni.
O măicuță ne-a vorbit frumos despre ctitorul bisericii și despre istoria mânăstirii. Mi-amintesc că în urmă cu mulți ani când vizitam mânăstirea cu elevii, picturile aproape ca nu se cunoșteau. Acum însă se vedeau foarte bine și am înțeles că s-a lucrat la curățirea picturii aproximativ 4 ani.
Măicuța ne-a vorbit și de primul stareț care a fost Daniil Sihastrul, duhovnicul lui Ștefan cel Mare.Chiar piatra de mormânt a starețului ce se află în biserică ar fi fost pusă de Ștefan cel Mare acolo.
Măicuța ne-a explicat apoi și pictura de la intrarea în biserică. E vorba de Judecata de apoi. Ne-a explicat cum vor fi judecați toți oamenii care l-au iubit pe Hristos și cei care nu l-au iubit. Am observat că nu toți au fost atenți la aceste explicații, unii purtau conversații particulare.
M-a impresionat cât de  bine s-au păstrat picturile atâtea sute de ani.
După plecarea de la Voroneț ne-am continuat drumul spre Borșa.
Am trecut pe serpentine nenumărate care șerpuiau prin păduri. Mi-am imaginat cât de dese erau pădurile pe vremea lui Ștefan cel Mare și cât de neomenește au fost exploatate în vremurile noastre, mai ales, în ultimii 20 de ani.
Munții aveau multe suprafețe golașe.Nu erau răriți copacii, ci tăiați criminal. Și cu toate astea armonia de nuanțe nu te putea lăsa indiferent. Am trecut și prin localități: Frasin,Pojorâta, Mestecăniș.
Cu mulți ani în urmă am petrecut câteva zile cu familia într-o cabană pe muntele Mestecăniș. Îmi amintesc că eram deasupra norilor și era foarte rece și umed.
Am mers și pe maluri de apă. Ce peisaje frumoase! Dar câtă mizerie plutește pe apă sau putrezesc pe malul lor. Oare când se vor trezi românii să-și valorifice aceste daruri inegalabile pe care ni le-a lăsat Dumnezeu.
Dacă am îngriji această natură, am putea ajunge o țară care ar putea concura cu cele cu cel mai înalt nivel de trai.
Oare ce ne lipsește să n-o pornim pe acest drum?
Am văzut cum arată Ciprul, care nu are verdeață aproape deloc, e doar piatră și ținut arid și cu toate astea , nivelul înalt de trai se obține prin turism. Valorifică oamenii pietrele și spinii ce cresc pe pietre și au o industrie foarte dezvoltată a turismului.E adevărat ca ei au și o apă foarte bună pe care o exploatează la maxim, dar și noi avem, dar nu știm s-o valorificăm.
Aș vrea să trăiesc măcar un început din acest demers.
Am ajuns, în sfârșit în Borșa. Nu mai văzusem niciodată această localitate. O parte e stațiune iar cealaltă orășel.Se spune că se întinde pe 50km lungime de-a lungul șoselei.
La hotelul Victoria am fost primiți cu amabilitate și am locuit două nopți într-o cameră de familiști cu un pat dublu și unul simplu. Drumul ne-a obosit și am adormit foarte devreme în jurul orei 19
Afară era destul de rece și spre pădure se vedea promoroaca de pe crengile copacilor.

Miracole

 Ce "semne" trebuie sa mai primesc ca sa cred cu convingere in Dumnezeu? Toata viata mea a fost plina de miracole.
Am venit pe lume in timpul Sfintei Liturghii cand se sarbatorea Inaltarea Domnului. Se zice ca am fost copil dorit, fiindca am fost primul.
Parintii stateau in gazda, pentru ca inca nu aveau o casa a lor. Eram slabuta si m-am imbolnavit. Presupun ca aveam bronsita sau o pneumonie. Nu se punea mare pret pe atunci pe viata unui copil. La bunica murisera asa vreo 12.
Nici doctori nu prea erau, asa ca mama a mers la preot sa-mi citeasca. Parintele i-a dat cateva recomandari "medicale" si a citit cateva rugaciuni. Dupa ce am ajuns acasa am inceput sa-mi revin. Eu cred ca asta e un miracol. Totdeauna Ingerul pazitor a stat cu mine.
Dupa mine, la intervale mici de aproximativ 2 ani s-au mai nascut doua surori. Parintii deja se bazau pe mine ca pe "o femeie batrana" si mă lasau acasa zile intregi sa am grija de o sora de 7 luni si de cealalta care nu avea mult peste 2 ani si jumatate.
Nu era un miracol ca eu, care eram foarte fricoasă si bicisnica de doar 5 ani, sa hranesc copiii, s-o legan pe cea mica si sa am grija sa nu li se intample ceva rau?
Ingerul lui Dumnezeu ma ajuta si nu simteam nici frica si nici lipsa de putere.
Ingerii nostri pazitori aveau grija de toate trei, si nu ni s-a intamplat nimic rau in lipsa parintilor.
Inainte de a implini 7 ani, cand urma sa vina pe lume cea de a patra sora, m-am imbolnăvit de rujeola, după care am facut coplicatii la plamani.
Parintii m-au dus la un doctor renumit din zona si cu toate ca el gasea leacuri cam pentru orice boala, a ramas cam rezervat asupra insanatosirii mele si au recomandat parinților sa ma duca la un spital.
Asa am ajuns la spitalul din Trusesti, unde am cazut in coma de mai multe ori si nu mai aveau doctorii sperante ca mai scap.
Dar Dumnezeu ma iubea si nu planuise sa ma ia la El, fiindca mai aveam niste misiuni de indeplinit pe pamant.
Patintii m-au luat de la spital si m-au dus iar la doctorul din Victoria, iar acesta a spus clar ca el nu mai are nici o solutie si ca doar Dumnezeu poate face o minune sa ma fac sanatoasa.
Le-a recomandat, totusi parintilor sa ma duca la Iasi. Cred ca rugaciunile si lacrimile mamei au impresionat pe Dumnezeu, si dupa ce am stat cateva zile in spitalul din Iasi, a trimis printr-o doctorita cu acelasi nume ca mine sa-mi dea leacul.
 A hotarat sa-mi faca antibiotice si incet-incet am inceput sa-mi revin. Si după o perioada de tratament am revenit in mijlocul familiei dupa o perioada de post de 21 de zile in care n-am pus nimic in gura, ca se minunau toti cum se mai tin zilele de mine.
Dar Dumnezeu ma iubea si ma hranea cu hrana duhovniceasca. Eu stiam doar "Tatal nostru"si-l spuneam mereu pentru a-mi invinge frica. Si minunile au continuat chiar daca nu erau spectaculoase.
Cand aveam vreo 9 ani,se intampla un eveniment nefericit prin vecini. A murit o femeie si a ramas un copil orfan. M-a impresionat mult situatia asa ca am fost si la inmormantare.
La sfarsitul slujbei cand familia isi lua ramas bun de la cea plecata am sarutat si eu moarta. Am avut un sentiment ingrozitor, fiindca raceala am simtit-o mult timp pe buze.
Cand m-am intors acasa, am gasit cotetul deschis si gastele plecate. Am aflat ca sunt in curtea unui vacin si ca acesta nu are caine.
 Am intrat fara grija, dar un caine mare s-a repezit la mine. M-am speriat foarte tare ca am sarit santul de nu m-a prins cainele, sub privirile incantate ale unor vecine care se amuzau copios.
Cand am ajuns acasa tremuram toata si imediat am facut febra foarte mare, de nu mai cunosteam oamenii.
Nu mi s-a dat mare atentie. Eu imi vedeam de boala mea, ceilalti de treburile lor.
Dar cum preotul trebuia sa vina in sat pentru inmormantarea unui copil, a fost rugat de mama ce se ducea la moara prin fata casei lui, sa vina sa-mi citeasca niste rugaciuni de sanatate.
O vecina a venit si m-a ajutat sa cobor din pat si sa stau in genunchi. sa-mi citeasca rugaciunile. Dupa ce a terminat, parintele s-a dus in treaba lui.
Cand s-a intors cu mortul, a facut un pod la poarta noastra si atunci parintele s-a uitat atent la mine si s-a mirat ca eu puteam sta pe prispa .
Imediat ce a plecat parintele mi-a scazut febra si am iesit afara fara dificultate.
 S-a intalnit iar cu mama si i-a spus ca trebuie sa ma duca la un medic fiindca nu e de gluma cu boala mea.
S-a mirat si el cat de repede m-am facut bine. Rugaciunile citite de preot totdeauna mi-au facut bine.
Asta e miracol? Eu cred ca da.
Dupa ce am facut 2 clase in sat, bunicii au hotarat sa ma ia la Iasi sa invat la o scoala mai buna.
Asa am ajuns eleva in Iasi. De la inceput am simtit respingerea copiilor din clasa ce erau din familii de profesori, doctori, ingineri.
Dar Dumnezeu m-a inspirat ce sa fac sa concurez cu ei si sa-i pun la punct. Nu parintii sau bunicii imi rezolvau nenumaratele probleme de la scoala( eram fiica de taran mojic si-i incomodam.
Incet-incet i-am determinat prin pregatirea mea sa-i fac sa ma respecte, macar aparent.
Toata scoala generala am avut conflicte cu profesorii ( anumiti profesori) care nu puteau accepta ca o taranca sa invete alaturi de fiice de doctori, profesori, ingineri.
Dar Dumnezeu mi-a trimis rezolvare totdeauna. Habar nu aveau cei din familie cu ce ma confruntam eu.
Dar, atentie, eu ramasesem cu aceeasi frica din copilarie si cu toate astea dadeam dovada de mult curaj cand era vorba de interesul meu.
La un moment dat se pregateau sa ma mute in alta scoala dupa ce invatasem vreo 5 ani aici. Dar am luptat cat am putut( atunci mi s-a alaturat si diriginta care ma cunostea bine si ma iubea)
Am ramas cu multe resentimente in subconstientul meu fata de profesori, care m-au urmarit toata viata.
Cat de mult ne iubeste Dumnezeu, si cat de putin multumim noi pentru ceea ce ne da!

Felii de viață (III)

1951, un an plin de evenimente. Anul a debutat cu zăpadă multă. Copiii stăteau în casă și priveau troienele de zăpadă ce se depuneau în curte și pe drumuri. Nu ieșeau din casă, fiindcă nu aveau de încălțat.
În Satul Nou oamenii erau harnici, dar săraci. Era după război și se mai simțeau lipsurile și după o perioadă de secetă și foamete.
Era puțină pânză și oamenii nu prea aveau cu ce se îmbrăca.
În căsuța mica acoperită cu stuf și fără gard de la  răscrucea de drumuri se aștepta al treilea copil. Mama și tata își cumpăraseră câte un costum de haine ce le țineau în casa cea mare.
Acolo nu aveau sobă și era și garderobă și cămară unde se păstrau lucrurile ce nu le purtau zi de zi:haine,covoare și țoale eventual saci cu grâu și porumb.
În sat femeile cultivau cânepa și erau meștere în a o prelucra.
O murau în baltă după ce-o smulgeau,o spălau bine, o uscau, o melițau si după ce obțineau fuioarele, le puneau bine în pod și așteptau să vină iarna ca să le prelucreze.
Familia avea două fete pe H și M care erau mici pentru a fi puse la prelucrarea cânepei, dar în sat se făceau clăci.
Erau chemate fete harnice din sat și li se repartizau caiere cu câlți și începea întrecerea.
 După ce torceau câte un fus, mama le servea cu câte ceva de mâncare, apoi tata le cânta din fluier și cum băieții nu lipseau la așa întruniri ca să le țină de urât fetelor, începeau să danseze.
Apoi iar mai torceau și așa se adunau ghemele cu fir din care urma să se facă țoale de pus pe pat și pe pereti.
După război femeile își tricotau fuste din câlți și alte haine.
Din firul de tort subțire se făcea pânză pentru prosoape, fețe de masă,cămăși și altele necesare în casă.
Cam așa s-a întâmplat și la începutul anului 1951 .
Părinții au făcut clacă, s-au ocupat de tinere, dar n-au luat seama ce se întâmplă prin jurul casei.
Deși mama nu prea putea face multă treabă că aștepta sorocul pentru nașterea celui de al treilea copil, cânepa s-a tors.
La începutul lui februarie s-a născut a treia fiică a acestei familii.
Erau săraci. Toți, adică mama și copilele dormeau pe un pat de scândură făcut pe pari bătuți în pământ.
Într-o noapte au auzit ceva zgomot prin tindă, dar au crezut că hodorogesc oile din șandrama.
De unde era să știe, că neavând perdele la geam, cineva le supraveghea somnul, iar alții operau în camera cealaltă. La omul sărac, nici boii nu trag.
Când s-au trezit dimineață, afară ninsese binișor și o pătură groasă de zapadă a acoperit pământul. Atunci a fost șocul cel mare.
Din lucrurile din casa cea mare nu mai rămăsese nimic. Hainele noi, lucrurile copilului celui mic, certificatul de naștere ce era în buzunarul hainei,  țoalele și tot ce reușiseră să agonisească fuseseră furate.
 Tata bănuia cine a făcut treaba asta, dar n-a găsit nici o urmă, fiindcă zăpada acoperise totul. A fost mare jale pentru că părinții și copiii rămăseseră cu ce era pe ei.
Dar ca să nu fie singura nenorocire,mama a făcut o criză de apendicită și a plecat urgent la Iași, unde s-a internat.
Acasă au rămas cele 2 copile mai mari H și M de 4 și 2 ani. Tata pleca la arat la câmp, iar fetițele erau verificate din când în când de unchiul sau mătușa lor.
La Iași, mama era internată, iar F era la bunicii ce locuiau într-o casă neîncălzită fiindcă nu aveau soba și nici lemne.
 Bunica lua copilul și-l ducea din când în când la mama să sugă ca să nu înțărce, dar asta era o formalitate pentru că mama nemâncând mai multe zile nu mai avea nici o picătură de lapte.
A avut o operație grea și cu multe complicații. Dar dorea cu tot sufletul să se întoarcă la copii. Cea mică nu putea fi scăldată, fiindcă nu erau condiții la bunici, iar copiii de acasă îi duceau dorul.
În sat semnele primăverii se instalaseră și fetițele ieșeau din casă, se ghemuiau pe prispă și boceau pe mama lor de care nu mai știau nimic.
Plângeau și vecinele de mila lor. Dar, deși stăteau aproape toată ziua singure, Dumnezeu le- apărat.
Cât a stat în spital mama s-a rugat să descopere pe cel ce a lăsat-o cu pielea. Mai plătise și la Cuvioasa Parascheva. Și când s-au împlinit 40 de zile de la eveniment, a venit un om din sat la spital și a căutat-o să-i spună cine sunt faptașii. Erau tocmai cei pe care îi bănuise tata.
Dar lucrurile au rămas așa, nemairecuperând nimic.
Într-un târziu, a venit și mama acasă cu fetița ce mică în brațe, spre bucuria celorlalte două.
 Acum aveau mamă, chiar dacă mergea îndoită de durere că operația se desprinsese și curgea.
Câta durere și suferință poate îndura oare un om?
Știu că mama a îndurat nemăsurat de mult din cauza lipsurilor și indiferenței celor din jur, dar dragostea ei pentru copii nu s-a diminuat niciodată

Felii de viață (II)

De-acum hotărârea a fost  luată. A lăsat pe M și F în grija celorlalte rude, iar cu H și cu N ce era abia născută au urcat în căruță și au pornit-o din nou spre haltă și a plecat mama tot singură cu copiii.
A urcat în tren, dar cu cât se apropia de Iași emoțiile creșteau, fiindcă n-o aștepta nimeni în gară și cu doi copii în brațe era imposibil să te descurci.
O femeie, însă, care călătorea cu ea în același compartiment și care mergea să-și viziteze băiatul la armată, a văzut-o în ce stare era și i-a propus să o ia cu ea sa doarmă la bunici și o ajută să ducă copiii.
Bunicii au acceptat această hotărâre când au văzut-o în ce stare era mama  și copiii.
Așa ca a doua zi au mers cu H la spitalul Sf. Spiridon ce avea o secție de boli infecțioase pentru copii. Aici mama a primit multe umilințe pentru că erau destui care o învinuiau de starea copilului. Ce știau ei?
Regimul acestui spital nu permitea să se facă vizite bolnavilor, iar mama mergea cu copilul cel mic în brațe jurul spitalului și bocea fără încetare.
 Degeaba încercau toți s-o convingă că trebuie să accepte situația, că doar nu e singurul copil pe care îl are. Mama nici nu voia să audă de așa ceva și nimeni nu reușea s-o oprească din plâns.
Uneori reușea medicul de salon s-o ducă pană la o fierăstruică pe unde vedea doar un copil ghemuit ce stătea liniștit și își acceptase suferința. Bunica reușea s-o vadă mai des dar tot prin ferăstruică. În scurt timp mama reușește să obțină adresa doctoriței de salon și a mers la ea acasă cu un cadou.
Pe doctoriță o chema tot H. Imediat aceasta a prescris pencilină și în câteva zile s-au văzut rezultatele. Au început să apară ceva speranțe.
Mama făcea naveta între casă și Iași. Văzând că F era într-o situație tot mai gravă și că nu-i ceda febra și durerea a luat-o și pe ea și a plecat la Iași.
Bunicii se temeau ca mama cu așa dureri să nu-și iasă din minți dacă va interna al doilea copil, așa că o duce la un medic ce-i dă antibiotic și pentru F și o trimite acasă.
Dar mama se oprește la Todireni și cu aceleași greutăți pe care le-a întâmpinat totdeauna când călătorea cu 2 copii, a ajuns la spitalul din Hlipiceni
Flămândă, de nu mai avea lapte pentru cea mică, dar nici altceva de mâncare pentru F a stat noaptea aceea în spital mai mult singura făra asistență medicală, fiindcă toți erau la o petrecere în gară. A primit un ceas de mâna de la un medic  și pastile pe care trebuia să le administreze mama singură la anumite ore.
Era obosită de abia se ținea pe picioare, dar a rezistat până a doua zi când a încercat să trimită răspuns ca tata să vina cu carul s-o ia de la Hlipiceni.
Asta s-a întâmplat într-un târziu când nu mai avea vreo speranță că va veni.
Era primăvară și pentru săteni e un anotimp în care trebuie să muncești pământul, să pui sub brazdă semințe ca să ai ce mânca peste an.
Dar mama uitase de aceste îndatoriri.În cele 40 de zile în care trebuia să se refacă după naștere, a alergat cu copiii prin spitale, plângând, zbuciumându-se și rugându-se la Dumnezeu pentru ajutor.
Și Dumnezeu a auzit-o, H a început să-și revină. Plămânul afectat de boală începe să se refacă, dar era schelet. Toți medicii o priveau cu curiozitate cum stătea ea ghemuită cu genunchii la gură și nu găseau explicații de ce stătea în această poziție
A venit și ziua externării, când bunicul a venit s-o ia acasă. Avea 7 ani, dar o puteai duce cu fără prea multe probleme în brațe. Când a aflat că va pleca acasă, era foarte nerăbdătoare să iasă de acolo. La vestiar i-a rătăcit ciupicii cu care venise, dar H a insistat atât de mult să plece, de frică să n-o ducă înapoi în salon, încât bunicul a luat-o desculță și a dus-o acasă.
A doua zi bunica i-a cumpărat papuci și a purtat-o prin oraș mai mult uitând că ea nu mai mersese de mai multe săptămâni.
Acum dorea cu ardoare să ajungă acasă. Îi era foarte dor de surori, de părinți și de sat.
Drumul spre casă în căruță i s-a părut lung, dar satul părea un rai. Șanțurile erau acoperite cu iarbă de un verde crud și aerul, aerul părea că-i inundă plămânii.
Întâlnirea cu cei de acasă a fost emoționantă. A doua zi au încercat părinții un alt șoc. Probabil după o perioadă de inactivitate, plimbările prin oraș făcute cu bunica i-au dăunat, a făcut febră musculară.
Simțea săgeți în tot corpul, în casă nu aveau nici un pic de alcool așa că tata a fugit în comună de a cumpărat rachiu cu care a frecționat-o.
Asta a trecut, dar a continuat cu insuficiență respiratorie, și după indicațiile unora și a altora au început să-i facă băi cu frunze de nuc. Nu suporta nici aburul și de aceea îmbrăca ciubărul cu o cămașă ca sa beneficieze doar trupul de aburi și să nu-i incomodeze respirația.
Recuperarea se făcea greu. Nu mai era "omul" de încredere care fusese înainte de a se îmbolnăvi. Se temea să stea singură acasă cu surorile ca să poată pleca părinții la câmp.
Asta e o felie de viață ce nu se poate uita, mai ales că a lăsat urme adânci în suflete.