ÎNTÂLNIRI ȘI DESPĂRȚIRI(1)
Nu aduce anul ce aduce clipa.Un telefon și o veste neașteptată și timpul începe să-și schimbe dimensiunile.
Aflu de adormirea unei persoane apropiate și mult importantă pentru familia mea. Bădia Vasile s-a dus în veșnicie departe de locul unde a văzut lumina zilei cu 83 de ani în urmă. A fost ales momentul acesta când întreaga natură era împodobită cu culoarea albă a purității.
Parcă ar fi vrut să mai vadă odată cum arată meleagul nostru drag îmbrăcat în alb.Au străbătut greu până la locul unde voia să odihnească alături de cei dragi plecați deja în veșnicie înaintea lui.
Cei născuți pe meleagul nostru, oriunde s-ar afla, doresc să fie aduși și înmormântați alături de strămoși.
Nu eram sigură că pot merge să-l văd pentru ultima oară pe bădia Vasile, dar Dumnezeu le aranjează pe toate.
Am aflat că înmormântarea se face luni și eu nu aveam nici un program urgent. Am pornit cu încrederea că voi ajunge cu bine unde mi-am propus fără să îngheț sau să alunec pe zăpadă. La vârsta mea se pune această întrebare.
Dumnezeu toată viața m-a ocrotit când am plecat cu o rugăciune și cu gândul de a face o faptă bună.
Așadar în tren aflu că voi avea ocazia să merg c-o mașină condusă de un cumnat al Alinei.
Deja timpul a început să-și modifice dimensiunea. Mi-am dorit să mă întâlnesc cu foarte multe persoaane pe care nu le mai văzusem de mulți ani,
În tren le-am întâlnit pe Alina și Cătălina care mi-au fost tare dragi și le-am admirat pentru cumințenia lor. Am cunoscut și pe soțul Alinei care mi-a făcut o impresie foarte bună.
Am ajuns repede în sat și cum spuneam, timpul a început să-mi joace feste parcă modifica dimensiunile.
Alina mi-a prezentat pe cumnații ei care mi s-au părut destul de amabili și pe care nu-i cunoșteam.
Am fost invitați la o cafea la magazinul unuia dintre ei ce se afla pe locul străbunicii lor de pe mamă, mătușa Măndița, cu care eram vecini, gard în gard. Atunci mi-a apărut imaginea copilăriei de parcă aș fi retrăit-o.
Peste drum fusese casa lui Sandu Olaru, bunicul acestor băieți. Casă în care se născuse soacra Alinei, Marcica. Cu bunica lor, țața Lucreța, mama mea a avut o prietenie specială.
Deci din subconștientul meu a fost adus momentul copilăriei mele.
Familia Olaru Sandu s-a trecut la colectiv încă de la începutul organizării lui. Ca să-i încurajeze pe cât mai mulți să se înscrie în această formă de lucru al pământului în comun, primii colectiviști primeau produsele de pe pământul lor fără sa dea nici o cotă la stat.
Ceilalți plăteau multe dări și erau cu hambarele cam goale.
De atunci mi-amintesc niște secvențe de viață de neuitat. Noi aveam livadă cu mulți pomi fructiferi, țața Lucreța avea saci cu zahăr. Atunci ea venea și spunea cu reproș mamaiei:"Bine că ai copacii plini cu perje și nu pui și tu un ceaun la fiert ca să mâncăm cu toții un compot".
Mamaia îi răspundea și ea:"Vezi bine că eu aș pune, dar perjele sunt foarte acre și eu n-am cu ce le-ndulci". Atunci ajungeau la o înțelegere ca mamaia să pună un ceaun de perje la fiert și țața Lucreța venea cu un castron de zahăr și cu toți copiii și se puneau pe mâncat toți compot din aceeași strachină.
Asta nu era nimic, pentru că ele adunau împreună ce aveau și făceau sarmale, magiun și câte altele și le împărțeau frățește. Acum nu se mai întâlnesc așa prietenii.
Dar o imagine de neuitat e aceea când după niște ploi puternice, prin sat a trecut un tractor pe drum și a lăsat tranșee. Marcica abia începuse să meargă în picioare și voia să treacă drumul.Noi în curte ne amuzam cum ea escalada movilele de pământ când urca, apoi cobora și nu se mai vedea, dar nu renunța până nu ajungea la noi peste drum.
În acest moment am avut un sentiment nemaiîntâlnit, mi se perindau imagini ale satului în anotimpuri diferite și în timpuri diferite
Am fost surprinsă că nu recunoșteam oamenii și nici ei nu mă recunoșteau.Cu siguranță că timpul și-a spus cuvântul. Copiii s-au maturizat, iar ceilalți au îmbătrânit. Era ca la o întâlnire după 40-50 de ani după terminarea unui ciclu de învățământ.
În urma cortegiului funerar am avut timp să privesc figurile celor ce urmau liniștiți familia îndoliată.
M-am salutat cu cei mă mai cunoșteau, am fost confundată și cu alte persoane, și de multe ori am întrebat pe unii:" Nu te supăra, dar tu cine ești?"
Și atunci se declanșau o serie de amintiri din anii când eram mai tineri.
Vremea a fost atât de frumoasă!!
Privind oamenii ce mergeau tăcuți în urma carului, am constatat cu bucurie că măcar în momente ca acestea oamenii sunt solidari.
În același timp am avut și sentimentul că satul e foarte bătrân și se cam duce sămânța adusă de primii locuitori veniți din Bucovina.
Sunt multe case nelocuite, pentru că cei în vârstă s-au mutat la Domnul, iar cei tineri s-au împrăștiat în toată lumea.
Un eveniment ca acestaa dat semnalul și i-a mai adunat pe meleagurile natale, ca imediat să se întoarca printre străini.
Se spune că apa pe care o bei în copilărie de pe locurile unde te-ai născut îți dă o anumită structură chimică sângelui și țesuturilor, de aceea mulți nu se pot acomoda pe alte meleaguri pentru că altă apă îi crează disconfort sau suferință.
Mulți se pot vindeca de boli făcând o cură de apă de la o fântână cu apă bună din satul natal care dezintoxică organismul și-i mărește imunitatea.
Apa are memorie, de aceea apa băută de la robinete e dăunătoare pentru că ea suferă multe traume prin canalizările unui oraș trecând prin fel de fel de tuburi care-i schimba cursul firesc, dar și pentru că e tratată cu fel de fel de chimicale care nu pot aduce decât suferință organismului.
În această situație apa e doar udă.
Citiți pe internet despre "Memoria apei" veți vedea cât mister a ascuns Dumnezeu în acest lichid fără de care nu poți trăi.
