Pelerinaj spre Mânăstirea Makeras

Pe 21 octombrie era ziua când în biserica "Sfântul Pantilimon" trebuia să se săvârşească slujba în limba română, dar spre dezamăgirea noastră, am găsit un afiş care anunţa că slujba se va ţine la ora 17.
Cu siguranţă nu se mai făcea Sfânta Liturghie.
Aşadar ne întorceam acasă dezamăgiţi, pentru că pierdusem şi Liturghia în limba greacă. Dar când ne pregăteam să stăm la masă, copiii au primit un telefon de la părintele Vasile, care ne-a invitat să mergem la o mânăstire din munţi.

Am pregătit în grabă ce se putea, mai ales pentru Teodora, şi am plecat. Părintele ne era ghid, deşi cunoştea doar o bucată de drum, pentru că el slujeşte şi la o biserică în munţi din acea direcţie.

Dar cu ajutorul lui Dumnezeu speram să ajungem unde ne-am propus. Pe drum ,Teodorei i s-a făcut rău, probabil că am plecat cu maşina imediat ce mâncase. L-am anunţat telefonic pe părintele despre ce se întâmplase, pentru că Ionuţ a tras maşina într-o margine.

După ce am rezolvat cu Teodora, am plecat, gândindu-ne că părintele era departe. Dar şi el a tras tot aşa şi ne aştepta. A spus că nu se cuvenea să plece, de moment ce eram tovarăşi de drum.

Am mers prin peisaje ce-mi erau acum mai familiare. Acelaşi pământ uscat, stânci lipsite de vegetaţie ce se rumeneau la soare. Am mai spus că aici pământul este arămiu.

La un moment dat am ajuns intr-un cătun cu străzile foarte înguste, că din maşină te puteai uita pe geam în casele oamenilor.Şi aici mi-a plăcut, că toate casele erau împodobite cu foarte multe flori. Dar ne rătăcisem puţin, aşa că părintele a coborât din maşină şi s-a interesat care e drumul spre mânăstire. Am părăsit după un timp şoseaua şi ne-am dus pe o potecă lăturalnică

Am văzut o plăcuţă pe care era scris "spre mânăstirea Makeras", dar n-a prea luat-o nimeni în seamă. Intram pe un fel de drum forestier. Şi Ionuţ era destul de încordat că megeam şi pe marginea unei prăpastii. Eu am avut destul răgaz să admir stâncile golaşe pe alocuri, dar acoperite cu vii sau cu grădini cu legume, şi mai ales roşii ridicate pe araci.

Mă miram cum pe vârful muntelui pot oamenii face recolte de legume, mai ales când apa este deficitară. Roşiile erau mari şi frumoase,fiindcă erau destule rostogolite pe stânci la vale până în drumul ce-l parcurgeam noi. Deşi secetă, copacii au frunzele vezi, dar uscate, adaptate la climă.

Am ajuns până într-un loc unde am oprit maşinile şi am tras concluzia că ne-am rătăcit. Părintele şi Ionuţ au încercat să urce puţin să vadă dacă apare un semn care să ne arate calea cea bună, dar au renunţat şi au hotărât să facem calea întoarsă.

La întoarcere, drumul parcă a fost mai scurt, pentru că acum ne era cunoscut. Dar am întâlnit iar plăcuţa cu săgeata ce ne trimitea spre Mânăstirea Makeras . Am declarat că ar fi păcat să renunţăm acum, când, probabil, nu eram prea departe de mânastire. Am parcurs drumul înapoi, am depăşit locul de unde ne întorsesem şi nu după mult timp am ajuns la şosea.

Părintele a coborât din nou din maşină şi a aflat care e drumul ce-l căutam. În scurt timp am ajuns la mânăstire. O mânăstire mare în curtea căreia intrai printr-o poartă din care descopereai o mulţime de clădiri. Aproape de intrare era şi magazinul, dar părintele a spus că se cuvine să ne închinăm mai întâi în biserică.

Deci am luat-o pe o alee în care erau mulţi măslini şi multe flori. Mânăstirea poartă numele icoanei Maicii Domnului care a fost descoperită pe locul unde azi se ridică mânăstirea Makeras care în limba greacă înseamnă "cuţit". Şi icoana s-a numit aşa, fiindcă lângă ea s-a descoperit un cuţit. Biserica este mare şi frumos împodobită cu icoane deosebite. Icoanele sunt expuse şi în interiorul bisericii pe lângă marile coloane din dreapta şi din stânga. Ne-am închinat la toate icoanele de pe iconostas şi la cele din interiorul bisericii. Era lume puţină şi ne-am rugat în tihnă.

Am luat niste lumânări şi am aprins pentru toată familia. Lumânările se iau cu autoservire, pui banii şi iei lumânări care n-au preţuri. Pune fiecare cât vrea şi biserica nu iese în pagubă. Am citit că la aceasta biserică a slujit patriarhul de mai târziu Petros. El a slujit aici ca diacon, dar după ce a crescut în ranguri bisericeşti a ajutat mult această mânăstire să se dezvolte.

Biserica e foarte veche de prin sec. al-XI-lea -al XII-lea şi a avut ca şi alte biserici ortodoxe din aceste ţinuturi de suferit mult din cauza invaziilor turceşti ce distrugeau mai ales lăcaşuri de cult. A fost arsă şi dărâmată de mai multe ori, dar şi reclădită. Se spune că şi această icoană a Maicii Domnului este făcătoare de minuni. Icoana este deosebită, fiindcă este fără prunc.

Păcat că n-am avut un ghid care să ne spună mai multe. Când am ieşit din biserică un călugăr ne-a condus într-o cămăruţă împodobită cu icoane deosebite, ce nu le-am văzut niciodată în bisericile din România. Acolo am fost invitaţi să ne odihnim puţin, să bem câte un pahar de suc şi cine poate să roadă niste pesmeţi ce erau puşi în nişte coşuleţe pe masă. Când am terminat am făcut ordine şi am plecat. Copiii mai făcuseră fărimituri.

Biserica e aşezată într-un complex de clădiri cu curte interioară. Am mai văzut aşa şi la alte mânăstiri. Am pornit-o spre poartă. Am admirat numeroasele vase de ceramică foarte mari care, se pare că erau bune pentru păstrarea uleiului de măsline. De peste gardul mânastirii se vedea o prapastie.

Se vede ca toate mânăstirile sunt făcute pe stânci, care sunt din abundenţă. Spre ieşire am primit binecuvântare să intrăm şi în magazin. Am luat doar niste iconiţe cu sfinţii Rafail,Nicolae şi Irina. Apoi am ieşit în faţa magazinului şi am avut grijă de Rafail, băiatul preotului, până au făcut şi ei cumpărături. Se apropia seara şi ne-am grăbit să plecăm spre casă. Am plecat, de data asta pe şosea,fără să mai rătăcim.

Din fiecare lucru văzut am câştigat câte ceva. Am văzut cât de mare e lumea în comparaţie cu puterea noastră de a cunoaşte. Drumul a fost bun şi neavând altă grijă, am continuat să admir peisajele mai puţin primitoare, dar interesante. Localitaţile sunt destul de rare şi mă întrebam: oare cu ce trăiesc aceşti oameni?

Din loc în loc mai vezi solarii în care probabil au grădini de zarzavat. Şi bănuiesc, că mulţi lucrează în turism. Am aflat, de asemenea că se lucrează mult broderia şi alte lucruri de mână pe care le valorifică în zonele turistice. Am ajuns acasă mulţumită că mi-a oferit Dumnezeu calea de a mai cunoaşte o părticică din aceste meleaguri care sunt mult diferite de meleagurile natale, dar nu mai frumoase.

Ciprul turcesc

1 aprilie 2008. Ciprioţii greci sărbatoresc ziua lor naţională. Şi cum şi ciprioţilor le plac sărbătorile ca şi românilor, au fost liberi. Răzvan, care e un băiat cu iniţiativă a hotărât să facem o ieşire până în Ciprul turcesc.

Ne-am pregătit ca de obicei cu tot ce ar fi fost nevoie pentru Teodora şi am luat ceva la pachet şi pentru noi. Dimineaţa pe la 9 am plecat spre Nicosia. Eu, ca de obicei, în faţă lângă şofer, de unde mă delectez cu peisajele. Sunt cea mai avantajată. Mi-a încântat privirile peisajul arid ce-l întâlnesc peste tot în Cipru, datorită lipsei de precipitaţii ce ţine de câţiva ani.

Am citit undeva că demult munţii erau acoperiţi cu păduri nesfârşite şi probabil că şi clima era altfel. Probabil că era mai multă vegetaţie. Dar şi aici s-au tăiat pădurile fără socoteală şi natura s-a razbunat. Eu cred că Dumnezeu a trimis această pedeapsă de nu mai au ei apă când de jur împreur sunt scăldaţi de ape.

Deci, dealurile pietroase sunt sărace în vegetaţie. Doar casele cocoţate pe dealuri ca pe nişte muşuroaie de cârtiţe fac notă discordantă. M-a impresionat grija ciprioţilor de a-şi împodobi casele cu multă verdeaţă, flori multicolore, care îţi dau, parcă o rază de speranţă.

Chiar de-a lungul şoselelor am văzut plantate muşcate care, probabil, sunt mai rezistente la secetă şi mai înveselesc peisajul. În drumul nostru am văzut multe case noi. În ultimii ani turismul a luat amploare şi se vede că şi nivelul de trai al ciprioţilor a crescut. S-au ridicat multe cartiere noi cu case moderne. E adevărat, că n-au canalizări, dar se descurcă cu fose septice.

Pe o autostradă mai bună decât în România, ne-am apropiat de Nicosia. Un oraş ca puţine pe glob prin care trece graniţa între două ţări. Oraşul e o îmbinare armonioasă între clădiri vechi cu o bogată încărcătură istorică şi case noi, moderne. Aici am avut de trecut prin vamă.

Partea de nord stăpânită de turci nu aparţine UE, deci trebuia să trecem vama cu paşaport şi controale.
Se vede că au fost mulţi amatori de a trece graniţa în această zi liberă, fiindcă era o coloană de maşini destul de lungă. Câte unul din maşină mergea la ghişeul de la vamă. De la noi a mers Dana, fiindcă Ionuţ conducea maşina.

Dupa verificările de rigoare, am trecut graniţa. Încă de pe partea grecească se vedeau pe dealurile de dincolo insemnele turceşti. Unul se vedea chiar pe dealul din apropiere pe care era desenată semiluna.

Deja se simţea că am trecut în altă ţară. Era mai multă sărăcie, case vechi şi drumuri mai puţin bune decât în partea de sud a insulei. Seceta era aceeaşi. Şi aici pământul era uscat din cauza secetei ce durează de câţiva ani.

Ne-a surprins aglomeraţia de pe străzi şi faptul că aici circulau Dacii care au volanul pe stânga. Am uitat să spun că ajunsesem în oraşul Kyrenia şi ne străduiam să ajungem la Castelul Hilarion. Am mers o bucată de drum pe serpentine. Pe cer se învârteau nişte nori negri şi credeam că ploaia mult aşteptată de toată lumea o adusesem noi.

Când am ajuns la poarta castelului a tras o ploicică scurtă binevenită care a curăţat puţin atmosfera de praf. Dar când să intrăm, Teodora a adormit, aşa că Ionuţ a luat bilete de intrare şi eu am plecat cu familia lui Răzvan, iar el a rămas să vină cu Dana când se va trezi Teodora. Aşadar am început să urcăm. Am întâlnit mai întâi un mic muzeu şi Răzvan s-a îndurat de mine şi mi-a tradus ceva din istoricul Castelului.

Castelul Sf. Hilarion, situat pe vârful dealului, domină orasul Kyrenia şi este vizibil de la multe mile distanţă de-a lungul coastei. Înregistrarile istorice arată că acesta a fost iniţial mânăstire, fondată în jurul anilor 800 de un călugăr, numit Hilarion. Mai târziu, probabil, în 1100, mânăstirea a fost transformată în castel.

Venind pe drum spre castel, constaţi că rămaşiţele cetaţii nu pot fi observate decât cu multa atenţie. Ea se descoperă ochilor numai când începi să urci. Castelul e foarte bine camuflat în structura dealului. Urcând, descoperi multe camere ascunse, tuneluri, grădini minunate, scări, poteci, pe care le urci cu greu, dar eşti răsplatit la fiecare popas de priveliştile magnifice ce se văd în toate părtile.

Stâncile sunt sălbatice şi din mijlocul lor se întrevad camerele. Legenda spune că odată castelul avea 101 camere şi o grădină secretă ce aparţinea unei regine nimfe. În mijloc am descoperit zidurile unei biserici bizantine. Denumirea castelului e dată după numele unui calugăr Hilarion care a fugit din cauza persecuţiilor din Ţara Sfântă şi a trăit restul vieţii într-o cavernă în muntele de lângă câmpia Kyrenia.

Vederea din vârf e uimitoare. Într-o zi senină se pot vedea Munţii Taurus din Turcia la peste 100 km depărtare.
Am urcat cu familia lui Răzvan, ne bucuram pentru fiecare privelişte ce o descopeream în castel sau de pe castel în largul mării. Am făcut foarte multe poze cu tot ce m-a impresionat.

Când am ajuns sus, am descoperit că urcau şi Ionuţ cu Dana şi Teodora. Ei au venit în grabă şi cu grija pentru copil au scăpat multe din ceea ce am văzut eu ce urcam fără grijă, dar au văzut şi ei când au pus pozele pe calculator şi le-a plăcut.

Timpul a trecut şi am declarat în unanimitate că ar trebui să căutăm să mâncăm undeva. Văzusem din castel locul unde trebuia să ajungem.În câteva minute am ajuns lângă castelul de pe malul mării. Am găsit o parcare foarte aglomerată, am lăsat maşinile acolo şi am pornit pe jos spre locul unde urma să găsim un loc unde să mâncăm.

Pe malul mării erau numai restaurante şi oameni care încercau să te atragă spre restaurantul lor oferind meniul dorit. Am mers până la capătul străzii şi ne-am întors spre locul unde ne-a oferit mâncare de post. Tot drumul ne-am delectat cu Teodora şi Ioana care alergau pe toată strada când după o pisică sau una după alta, iar noi cei mari formam o garda care le protejam să nu li se întâmple ceva.

Şi la restaurant a fost drăguţ cum părinţii se întreceau în a găsi metode să-i facă pe copii să manânce, şi cum fetele ca şi cum ar fi fost sfătuite refuzau mâncarea foarte delicat.Până am reuşit să servim masa s-a făcut aproape ora 16, când ne-am hotărât să vizităm muzeul din cetate.

Am avut însă ghinion că programul era până la ora 16. Degeaba am încercat să intrăm, ne-au respins cei de la muzeu, spre supărarea, mai ales a lui Răzvan, care ne-a luat în furia lui pe malul marii şi am văzut multele ambarcaţiuni care erau pregatite să plimbe pe eventualii amatori. Dar se apropia seara şi trebuia să ne întoarcem acasă cu speranţa că vom mai veni o data să vedem şi muzeul acesta şi nu numai.