Pelerinaj spre Mânăstirea Makeras

Pe 21 octombrie era ziua când în biserica "Sfântul Pantilimon" trebuia să se săvârşească slujba în limba română, dar spre dezamăgirea noastră, am găsit un afiş care anunţa că slujba se va ţine la ora 17.
Cu siguranţă nu se mai făcea Sfânta Liturghie.
Aşadar ne întorceam acasă dezamăgiţi, pentru că pierdusem şi Liturghia în limba greacă. Dar când ne pregăteam să stăm la masă, copiii au primit un telefon de la părintele Vasile, care ne-a invitat să mergem la o mânăstire din munţi.

Am pregătit în grabă ce se putea, mai ales pentru Teodora, şi am plecat. Părintele ne era ghid, deşi cunoştea doar o bucată de drum, pentru că el slujeşte şi la o biserică în munţi din acea direcţie.

Dar cu ajutorul lui Dumnezeu speram să ajungem unde ne-am propus. Pe drum ,Teodorei i s-a făcut rău, probabil că am plecat cu maşina imediat ce mâncase. L-am anunţat telefonic pe părintele despre ce se întâmplase, pentru că Ionuţ a tras maşina într-o margine.

După ce am rezolvat cu Teodora, am plecat, gândindu-ne că părintele era departe. Dar şi el a tras tot aşa şi ne aştepta. A spus că nu se cuvenea să plece, de moment ce eram tovarăşi de drum.

Am mers prin peisaje ce-mi erau acum mai familiare. Acelaşi pământ uscat, stânci lipsite de vegetaţie ce se rumeneau la soare. Am mai spus că aici pământul este arămiu.

La un moment dat am ajuns intr-un cătun cu străzile foarte înguste, că din maşină te puteai uita pe geam în casele oamenilor.Şi aici mi-a plăcut, că toate casele erau împodobite cu foarte multe flori. Dar ne rătăcisem puţin, aşa că părintele a coborât din maşină şi s-a interesat care e drumul spre mânăstire. Am părăsit după un timp şoseaua şi ne-am dus pe o potecă lăturalnică

Am văzut o plăcuţă pe care era scris "spre mânăstirea Makeras", dar n-a prea luat-o nimeni în seamă. Intram pe un fel de drum forestier. Şi Ionuţ era destul de încordat că megeam şi pe marginea unei prăpastii. Eu am avut destul răgaz să admir stâncile golaşe pe alocuri, dar acoperite cu vii sau cu grădini cu legume, şi mai ales roşii ridicate pe araci.

Mă miram cum pe vârful muntelui pot oamenii face recolte de legume, mai ales când apa este deficitară. Roşiile erau mari şi frumoase,fiindcă erau destule rostogolite pe stânci la vale până în drumul ce-l parcurgeam noi. Deşi secetă, copacii au frunzele vezi, dar uscate, adaptate la climă.

Am ajuns până într-un loc unde am oprit maşinile şi am tras concluzia că ne-am rătăcit. Părintele şi Ionuţ au încercat să urce puţin să vadă dacă apare un semn care să ne arate calea cea bună, dar au renunţat şi au hotărât să facem calea întoarsă.

La întoarcere, drumul parcă a fost mai scurt, pentru că acum ne era cunoscut. Dar am întâlnit iar plăcuţa cu săgeata ce ne trimitea spre Mânăstirea Makeras . Am declarat că ar fi păcat să renunţăm acum, când, probabil, nu eram prea departe de mânastire. Am parcurs drumul înapoi, am depăşit locul de unde ne întorsesem şi nu după mult timp am ajuns la şosea.

Părintele a coborât din nou din maşină şi a aflat care e drumul ce-l căutam. În scurt timp am ajuns la mânăstire. O mânăstire mare în curtea căreia intrai printr-o poartă din care descopereai o mulţime de clădiri. Aproape de intrare era şi magazinul, dar părintele a spus că se cuvine să ne închinăm mai întâi în biserică.

Deci am luat-o pe o alee în care erau mulţi măslini şi multe flori. Mânăstirea poartă numele icoanei Maicii Domnului care a fost descoperită pe locul unde azi se ridică mânăstirea Makeras care în limba greacă înseamnă "cuţit". Şi icoana s-a numit aşa, fiindcă lângă ea s-a descoperit un cuţit. Biserica este mare şi frumos împodobită cu icoane deosebite. Icoanele sunt expuse şi în interiorul bisericii pe lângă marile coloane din dreapta şi din stânga. Ne-am închinat la toate icoanele de pe iconostas şi la cele din interiorul bisericii. Era lume puţină şi ne-am rugat în tihnă.

Am luat niste lumânări şi am aprins pentru toată familia. Lumânările se iau cu autoservire, pui banii şi iei lumânări care n-au preţuri. Pune fiecare cât vrea şi biserica nu iese în pagubă. Am citit că la aceasta biserică a slujit patriarhul de mai târziu Petros. El a slujit aici ca diacon, dar după ce a crescut în ranguri bisericeşti a ajutat mult această mânăstire să se dezvolte.

Biserica e foarte veche de prin sec. al-XI-lea -al XII-lea şi a avut ca şi alte biserici ortodoxe din aceste ţinuturi de suferit mult din cauza invaziilor turceşti ce distrugeau mai ales lăcaşuri de cult. A fost arsă şi dărâmată de mai multe ori, dar şi reclădită. Se spune că şi această icoană a Maicii Domnului este făcătoare de minuni. Icoana este deosebită, fiindcă este fără prunc.

Păcat că n-am avut un ghid care să ne spună mai multe. Când am ieşit din biserică un călugăr ne-a condus într-o cămăruţă împodobită cu icoane deosebite, ce nu le-am văzut niciodată în bisericile din România. Acolo am fost invitaţi să ne odihnim puţin, să bem câte un pahar de suc şi cine poate să roadă niste pesmeţi ce erau puşi în nişte coşuleţe pe masă. Când am terminat am făcut ordine şi am plecat. Copiii mai făcuseră fărimituri.

Biserica e aşezată într-un complex de clădiri cu curte interioară. Am mai văzut aşa şi la alte mânăstiri. Am pornit-o spre poartă. Am admirat numeroasele vase de ceramică foarte mari care, se pare că erau bune pentru păstrarea uleiului de măsline. De peste gardul mânastirii se vedea o prapastie.

Se vede ca toate mânăstirile sunt făcute pe stânci, care sunt din abundenţă. Spre ieşire am primit binecuvântare să intrăm şi în magazin. Am luat doar niste iconiţe cu sfinţii Rafail,Nicolae şi Irina. Apoi am ieşit în faţa magazinului şi am avut grijă de Rafail, băiatul preotului, până au făcut şi ei cumpărături. Se apropia seara şi ne-am grăbit să plecăm spre casă. Am plecat, de data asta pe şosea,fără să mai rătăcim.

Din fiecare lucru văzut am câştigat câte ceva. Am văzut cât de mare e lumea în comparaţie cu puterea noastră de a cunoaşte. Drumul a fost bun şi neavând altă grijă, am continuat să admir peisajele mai puţin primitoare, dar interesante. Localitaţile sunt destul de rare şi mă întrebam: oare cu ce trăiesc aceşti oameni?

Din loc în loc mai vezi solarii în care probabil au grădini de zarzavat. Şi bănuiesc, că mulţi lucrează în turism. Am aflat, de asemenea că se lucrează mult broderia şi alte lucruri de mână pe care le valorifică în zonele turistice. Am ajuns acasă mulţumită că mi-a oferit Dumnezeu calea de a mai cunoaşte o părticică din aceste meleaguri care sunt mult diferite de meleagurile natale, dar nu mai frumoase.

Ciprul turcesc

1 aprilie 2008. Ciprioţii greci sărbatoresc ziua lor naţională. Şi cum şi ciprioţilor le plac sărbătorile ca şi românilor, au fost liberi. Răzvan, care e un băiat cu iniţiativă a hotărât să facem o ieşire până în Ciprul turcesc.

Ne-am pregătit ca de obicei cu tot ce ar fi fost nevoie pentru Teodora şi am luat ceva la pachet şi pentru noi. Dimineaţa pe la 9 am plecat spre Nicosia. Eu, ca de obicei, în faţă lângă şofer, de unde mă delectez cu peisajele. Sunt cea mai avantajată. Mi-a încântat privirile peisajul arid ce-l întâlnesc peste tot în Cipru, datorită lipsei de precipitaţii ce ţine de câţiva ani.

Am citit undeva că demult munţii erau acoperiţi cu păduri nesfârşite şi probabil că şi clima era altfel. Probabil că era mai multă vegetaţie. Dar şi aici s-au tăiat pădurile fără socoteală şi natura s-a razbunat. Eu cred că Dumnezeu a trimis această pedeapsă de nu mai au ei apă când de jur împreur sunt scăldaţi de ape.

Deci, dealurile pietroase sunt sărace în vegetaţie. Doar casele cocoţate pe dealuri ca pe nişte muşuroaie de cârtiţe fac notă discordantă. M-a impresionat grija ciprioţilor de a-şi împodobi casele cu multă verdeaţă, flori multicolore, care îţi dau, parcă o rază de speranţă.

Chiar de-a lungul şoselelor am văzut plantate muşcate care, probabil, sunt mai rezistente la secetă şi mai înveselesc peisajul. În drumul nostru am văzut multe case noi. În ultimii ani turismul a luat amploare şi se vede că şi nivelul de trai al ciprioţilor a crescut. S-au ridicat multe cartiere noi cu case moderne. E adevărat, că n-au canalizări, dar se descurcă cu fose septice.

Pe o autostradă mai bună decât în România, ne-am apropiat de Nicosia. Un oraş ca puţine pe glob prin care trece graniţa între două ţări. Oraşul e o îmbinare armonioasă între clădiri vechi cu o bogată încărcătură istorică şi case noi, moderne. Aici am avut de trecut prin vamă.

Partea de nord stăpânită de turci nu aparţine UE, deci trebuia să trecem vama cu paşaport şi controale.
Se vede că au fost mulţi amatori de a trece graniţa în această zi liberă, fiindcă era o coloană de maşini destul de lungă. Câte unul din maşină mergea la ghişeul de la vamă. De la noi a mers Dana, fiindcă Ionuţ conducea maşina.

Dupa verificările de rigoare, am trecut graniţa. Încă de pe partea grecească se vedeau pe dealurile de dincolo insemnele turceşti. Unul se vedea chiar pe dealul din apropiere pe care era desenată semiluna.

Deja se simţea că am trecut în altă ţară. Era mai multă sărăcie, case vechi şi drumuri mai puţin bune decât în partea de sud a insulei. Seceta era aceeaşi. Şi aici pământul era uscat din cauza secetei ce durează de câţiva ani.

Ne-a surprins aglomeraţia de pe străzi şi faptul că aici circulau Dacii care au volanul pe stânga. Am uitat să spun că ajunsesem în oraşul Kyrenia şi ne străduiam să ajungem la Castelul Hilarion. Am mers o bucată de drum pe serpentine. Pe cer se învârteau nişte nori negri şi credeam că ploaia mult aşteptată de toată lumea o adusesem noi.

Când am ajuns la poarta castelului a tras o ploicică scurtă binevenită care a curăţat puţin atmosfera de praf. Dar când să intrăm, Teodora a adormit, aşa că Ionuţ a luat bilete de intrare şi eu am plecat cu familia lui Răzvan, iar el a rămas să vină cu Dana când se va trezi Teodora. Aşadar am început să urcăm. Am întâlnit mai întâi un mic muzeu şi Răzvan s-a îndurat de mine şi mi-a tradus ceva din istoricul Castelului.

Castelul Sf. Hilarion, situat pe vârful dealului, domină orasul Kyrenia şi este vizibil de la multe mile distanţă de-a lungul coastei. Înregistrarile istorice arată că acesta a fost iniţial mânăstire, fondată în jurul anilor 800 de un călugăr, numit Hilarion. Mai târziu, probabil, în 1100, mânăstirea a fost transformată în castel.

Venind pe drum spre castel, constaţi că rămaşiţele cetaţii nu pot fi observate decât cu multa atenţie. Ea se descoperă ochilor numai când începi să urci. Castelul e foarte bine camuflat în structura dealului. Urcând, descoperi multe camere ascunse, tuneluri, grădini minunate, scări, poteci, pe care le urci cu greu, dar eşti răsplatit la fiecare popas de priveliştile magnifice ce se văd în toate părtile.

Stâncile sunt sălbatice şi din mijlocul lor se întrevad camerele. Legenda spune că odată castelul avea 101 camere şi o grădină secretă ce aparţinea unei regine nimfe. În mijloc am descoperit zidurile unei biserici bizantine. Denumirea castelului e dată după numele unui calugăr Hilarion care a fugit din cauza persecuţiilor din Ţara Sfântă şi a trăit restul vieţii într-o cavernă în muntele de lângă câmpia Kyrenia.

Vederea din vârf e uimitoare. Într-o zi senină se pot vedea Munţii Taurus din Turcia la peste 100 km depărtare.
Am urcat cu familia lui Răzvan, ne bucuram pentru fiecare privelişte ce o descopeream în castel sau de pe castel în largul mării. Am făcut foarte multe poze cu tot ce m-a impresionat.

Când am ajuns sus, am descoperit că urcau şi Ionuţ cu Dana şi Teodora. Ei au venit în grabă şi cu grija pentru copil au scăpat multe din ceea ce am văzut eu ce urcam fără grijă, dar au văzut şi ei când au pus pozele pe calculator şi le-a plăcut.

Timpul a trecut şi am declarat în unanimitate că ar trebui să căutăm să mâncăm undeva. Văzusem din castel locul unde trebuia să ajungem.În câteva minute am ajuns lângă castelul de pe malul mării. Am găsit o parcare foarte aglomerată, am lăsat maşinile acolo şi am pornit pe jos spre locul unde urma să găsim un loc unde să mâncăm.

Pe malul mării erau numai restaurante şi oameni care încercau să te atragă spre restaurantul lor oferind meniul dorit. Am mers până la capătul străzii şi ne-am întors spre locul unde ne-a oferit mâncare de post. Tot drumul ne-am delectat cu Teodora şi Ioana care alergau pe toată strada când după o pisică sau una după alta, iar noi cei mari formam o garda care le protejam să nu li se întâmple ceva.

Şi la restaurant a fost drăguţ cum părinţii se întreceau în a găsi metode să-i facă pe copii să manânce, şi cum fetele ca şi cum ar fi fost sfătuite refuzau mâncarea foarte delicat.Până am reuşit să servim masa s-a făcut aproape ora 16, când ne-am hotărât să vizităm muzeul din cetate.

Am avut însă ghinion că programul era până la ora 16. Degeaba am încercat să intrăm, ne-au respins cei de la muzeu, spre supărarea, mai ales a lui Răzvan, care ne-a luat în furia lui pe malul marii şi am văzut multele ambarcaţiuni care erau pregatite să plimbe pe eventualii amatori. Dar se apropia seara şi trebuia să ne întoarcem acasă cu speranţa că vom mai veni o data să vedem şi muzeul acesta şi nu numai.

Pelerinaj la Biserica Sfântul Rafail din Cipru

Cu vreo 2 ani în urmă am primit sfatul unui preot să caut şi să citesc "Acatistul Sfântului Arhanghel Rafail" care este de mare folos. Căutând prin librării am dat din întâmplare (dar precis n-a fost doar o întâmplare) şi peste alte carţi despre minunile altui sfânt cu numele Rafail: Klitos Ioanidis "Noi minuni ale Sfântului Rafail" şi Vasiliki Rallis "Karyes Colina Sfinţilor".

Moaştele Sfântului Rafail au fost descoperite alături de Sfântul Nicolae şi muceniţa Irina. Acestea au fost descoperite în chip minunat în livada de măslini a soţilor Vasiliki şi Anghel Rallis din Lesvos. Ele au fost descoperite prin visele şi vedeniile ce se arătau acestei familii şi altor persoane din Termis şi din împrejurimi.

Moaştele au fost descoperite prin anii 1960-1961, dar sfinţii au trăit prin anii 1463 într-o mânăstire care încă din 1235 a fost mereu lovită şi distrusă de turci, dar biserica era mereu refăcută. După multe cercercetări ce s-au facut cu multe piedici, s-au descoperit moaştele, aşa cum se arătaseră în vise, temelia şi altarul altei biserici sub care curgea un izvor sfinţit (aghiazmă).

După multe cercetări aceşti sfinţi au fost canonizaţi de Biserica ortodoxă spre bucuria multor creştini ce au simţit puterile tămăduitoare ale acestora.

Atunci când am citit aceste cărţi, am gândit cât sunt de fericiţi cei care au posibilitatea să atingă aceste moaşte. N-am avut nici măcar îndrăzneala de a mă gândi că eu aş putea ajunge pe acolo.

Acum sunt în Cipru.Într-o discuţie cu părintele Vasile mi-am arătat dorinţa de a vedea biserici şi mânăstiri prin Cipru. Şi el ar fi dorit să meargă cu familia lui, dar e foarte ocupat.

Dar duminică 7 octombrie,la prânz primim un telefon de la părintele Vasile care ne invită să mergem cu el la Biserica Sfântul Rafail ce are părticele din sfintele moaşte ale celor trei sfinţi. Biserica e undeva prin nord aproape de graniţa cu Ciprul turcesc. Nu ştia drumul, dar cu gândul la Dumnezeu am plecat în grabă. El mergea înainte cu familia lui (soţia si doi copii), noi îl urmam. Ionuţ conducea şi în maşină era Dana,Teodora şi eu. Am parcurs 250 km dus-întors.

Drumul a fost destul de interesant, pacat că din cauza vitezei nu puteai savura peisajul. Mă gândesc la Ionuţ ce-a pierdut că el era concentrat la condus. Am pornit pe o autostrada spre Pafos ce mergea paralel cu malul Marii Mediterane. Locul e muntos şi şoseaua tăia stâncile. Podurile suspendate erau foarte dese.

Am trecut şi printr-un tunel cu lumini ce te ajutau să treci uşor de afara în spaţiul luminat electric,la fel se întâmpla şi la ieşire. Am ajuns în oraşul Pafos şi ne-am continuat drumul spre localitatea Polis. Am spus că m-a impresionat peisajul care e arid, uscat din cauză că aici nu plouă cu lunile. Localităţile sunt rare. Casele nu depăşesc 2-3 nivele, dar fiecare casă e o oaza de verdeaţă.

Oamenii sunt foarte preocupaţi ca în jurul caselor să fie multă verdeaţă şi multe flori. Am observat ca toate casele au instalaţii pentru udat. Au nişte roţi pe care sunt înfăşurate furtune cu care udă copacii şi florile. Iar ca frumuseţea să sporescă, dau coroanelor copacilor ornamentali forme geometrice( conuri, sfere sau cuburi).Pământul e galben-roşiatic,fiindcă se spune ca e bogat în cupru. Sunt aici mulţi copaci ornamentali cu flori foarte viu colorate. Furată de peisaj am uitat pur şi simplu sa fac poze.

Când mi-am dat seama începuse să se întunece. Am trecut, aşadar de Polis şi ne-am apropiat de Pamos. O distanţa apreciabilă am mers foarte aproape de malul marii. Albastrul mării se pierdea în seninul cerului. Pe alocuri valurile erau uriaşe si arătau că de fapt cerul nu se amesteca cu marea. În depărtare pe luciul apei pluteau vapoare.

Am simţit că trăiesc o experienţă ce nu se repetă în viaţă. Eu eram cea mai privilegiată. Ionuţ era concentrat la condus, Dana avea mare grijă de Teodora, iar eu mă hrăneam sufleteşte cu o experienţă unică. Aşa nici n-am simţit când am făcut 125 km., când vedem că parintele opreşte maşina.

Atunci am observat ca ajunsesem la biserică. Păcat că era cam târziu, ca nu mai era nici un chioşc deschis să putem cumpăra vreo amintire. Biserica e ridicată pe malul marii, este destul de mare. Este o biserica relativ nouă. Am intrat cu smerenie şi ne-am închinat la icoanele de pe catapetesmă. O catapeteasmă bogat împodobită cu icoane cu mulţi sfinţi pe care nu-i întâlnim în bisericile din România. În stânga era o ladiţă cu moştele sfinţilor Rafail, Nicolae şi Irina. Ne-am închinat şi aici.

Nu ştiu de ce, dar când sunt în aşa situaţii din cauza emoţiilor nu mai ştiu să formulez nici o rugăciune ca cele pe care le citesc în rugaciunile de acasă. Cer doar să se roage lui Dumnezeu să-mi asculte rugăciunile ce le fac mereu acasă. Şi când plec îmi dau seama că puteam să cer mai multe Sfântului, dar nadăjduiesc să ştie sfântul ce necazuri am şi să mă ajute. Părintele a facut apoi Paraclisul celor trei sfinţi,iar ne-am închinat am facut câteva poze.

Pe pereţii bisericii erau pictate scene din chinurile la care au fost supusi sfinţii. Sfânta Irina era o fetiţă ce a fost crunt schingiuită, arsă intr-un vas de lut. Părticele din moaştele ei au fost găsite într-o oală, iar alta parte în mormantul părintelui său. Ele au fost descoperite tot prin vise. Cred că imediat ce timpul îmi va permite voi mai citi carţile de care am amintit la început.

Ce m-a impresionat, e că sfinţii fac multe minuni cu cei ce cred în Dumnezeu. Dovadă sunt foarte multe cârje lăsate într-un loc în biserică, mărturie că cei care au venit bolnavi, sprijinindu-se în cârje au fost imediat vindecaţi de sfinţi şi au plecat acasă nesprijiniţi.

Eu cred că sfinţii primesc putere de la Dumnezeu să ajute pe cei neputincioşi dacă au credinţă, şi dacă şi-o păstrează şi după ce primesc acest dar.După ce am ieşit din biserică am mai făcut nişte poze. În faţa bisericii era un monument ca un pomelnic în care se pomeneau cei cazuţi în razboiul împotriva turcilor pentru obţinerea independenţei.

Se începuse a însera, dupa ce am ieşit din biserica, aceasta a fost încuiată, aşa s-a întâmplat şi cu porţile. Am pornit-o înapoi prin întuneric. Părintele tot în frunte mergea, şi noi după el. Acum peisajul era altul. Lumina naturală a fost înlocuită de cea electrică. Am ajuns destul de târziu acasă, dar cu o bucurie nemărginită în suflete.

Atunci m-a întrebat Ionuţ: nu îţi doreai să mergi la aceste moaşte?Ce să mai spun? Nu sunt vrednică să mă asculte asa de repede Dumnezeu,şi să-mi îndeplinească aşa dorinţe.

Powered by ScribeFire.

Mileștii Mici

Încă din primele zile după Revoluție, când s-au deschis granițele, mi-am dorit să plec și eu puțin peste hotare. Nu beneficiasem de nici o ieșire înainte, nici nu se putea vorbi de așa ceva. Acum a venit momentul să trec granița spre Chișinău. Era o conferință a Companiei Tianshi și am fost invitați și noi din România. Deci am cumpărat două bilete pentru Conferința ce urma să aibă loc în Sala Teatrului de Operă și Balet din Chișnău.

Pe 8 iunie ne-am întâlnit în față la Billa și am plecat cu două mașini. În mașina noastră am încăput 8 persoane. Șoferul, Oleg, era un băiat bun. A mers bine, am trecut și granița. Ținea legătura telefonică cu cealaltă mașină, ne mai spunea câte ceva despre obiective ce ni se păreau mai interesante. Am ajuns mai devreme în Chișinău și șoferul a încercat să ne ducă la un muzeu, dar n-am avut noroc, fiindcă era închis, așa că a hotărât să ne ducă la un bazar, de unde am facut ceva cumpărături.

Am schimbat tot la el niște bani și am și cumparat câte ceva, chiar dacă am avut puțin timp la dispoziție. Apoi ne-am dus la punctul de întâlnire cu ceilalți colegi. După ce am schimbat banii, ne-am cazat la Hotelul "Zarea". Am primit camera 208, confortabilă. Ne-am odihnit un timp, când am primit vizita domnului Constantin. El nu venise cu noi și a venit să vadă cum ne-am cazat. Mi-a plăcut gestul. La ora 14 am plecat spre Mileștii Mici, care era cam la 20 km de Chișinău.

Doamna Claudia ne-a mai povestit câte ceva despre aceste meleaguri pe care a copilărit. Am ajuns la Mileștii Mici, am așteptat un pic până s-au adunat toți, timp în care am făcut poze. Locul unde am ajuns fusese cândva o carieră de piatră. Se spune că pe acolo ar fi fost Marea Sarmației. Oamenii au exploatat piatra de aici pentru a-și construi case solide. La un moment dat cuiva i-a venit ideea că acolo s-ar putea face un beci pentru pastrarea vinurilor de neegalat ale Moldovei.

Clădirea de la suprafață e făcut din piatră masivă, în curte sunt fântâni arteziene foarte sugestive. Apa curge din butoaie prin sticle uriase, în cupe ce au culoarea vinului. Am urcat în microbuz, ghidul ne-a avertizat ca înăuntru e mai rece și va trebui să mai luăm ceva pe noi, apoi ne-a anunțat că am intrat în cel mai mare oraș viticol subteran din lume (236 km galerii, iar pe 55 km sunt butoaie și sticle) și 80 m sub pământ. 400 de persoane muncesc pentru depozitare și îmbuteliere. Aici doar se păstrează vinurile în butoaie, apoi în sticle. Străzile sunt iluminate și poartă denumiri de vinuri: Cabernet, Codru etc.

Am făcut câteva popasuri, am coborât, ne-am plimbat pe străduțe și am făcut poze. Pe unele străzi erau butoaie, pe altele sticle așezate în poziție culcată, în locuri speciale, în ziduri. Peste sticle e așezată o pânză groasă de păianjen de culoare cenușiu-închis. Unele butoaie au 10-20 tone și sunt făcute din lemn de stejar ce conferă vinului o anumită tărie. Materia primă de vin de înaltă calitate se procură de la vinăriile specializate în vinificarea primară.

Tradițiile de milenii sunt urmate cu grijă de specialiștii calificați de la întreprindere. Materia primă este selectată din cele mai favorabile zone climaterice ale Moldovei în care soiurile europene de struguri au posibilitatea de a se coace adecvat pentru a obține un vin de înaltă calitate. După ce vinul este adus în întreprindere, membrii vinificatori ai Comisiei de Degustare apreciază cu deosebită grijă calitățile și specificul fiecărui vin.

În laboratoarele dotate cu utilaj modern se fac analize și cercetări minuțioase care facilitează păstrarea ulterioară a vinului. În anul 2005, întreprindrea a plantat 40 ha de viță de vie, ceea ce va permite crearea unui proces tehnologic închis și asigurarea cu materie primă proprie. ISCVC (Întreprinderea de Stat Combinatul de Vinuri de Calitate) produce vinuri de colecție, vinuri de calitate superioară, vinuri ordinare, vinuri spumante. Toate vinurile, inclusiv cele tinere, de consum curent sunt neapărat păstrate în budane de stejar, un factor ce are efecte benefice asupra vinurilor oferindu-le calități organoleptice specifice.

Procesul de păstrare și maturare a vinurilor necesită grijă și atenție permanentă. Vinificatorii știu firea și capriciile vinului din fiecare butoi, le crează condiții favorabile de maturare pentru a păstra neschimbate microelementele concentrate în bobițele dulci de poamă.

Lemnul de stejar conferă vinului tărie, corpolență și-i îmbogățește gustul, culoarea și aroma plăcut surprinzătoare. Odată cu păstrarea îndelungată a vinurilor în butoaie de stejar calitatea acestora sporește vizibil. Condițiile de păstrare a vinurilor în galeriile subterane de la Mileștii Mici sunt pur și simplu ideale, umiditatea relativă 85-95%, aerul împrejur și liniștea care nu tubură tihna și odihna vinurilor.

Vinurile de consum sunt extraordinare, însă vinurile maturate ani de-a rândul în răcoarea galeriilor subterane îți produc o și mai mare plăcere. Vinurile respiră adânc prin lemnul de stejar se îmbogățesc cu oxigen, își perfecționează calitățile curative și își înbunătățesc calitățile organoleptice.

Datorită echipamentelor moderne de îmbuteliere CVC "Mileștii Mici" reușește cu succes să satisfacă cerințele consumatorilor, ceea ce garantează livrarea rapidă și calitativă a produselor. Vinurile spumante (șampanie) se produc mai mult de 10 tipuri excelente care se pretează la cel mai înalt nivel la piețele de desfacere. Moldova e un ținut cu tradiții în vinificație, unde în fiecare gospodărie se face vin, iar după calitatea acestuia sunt apreciați oamenii în țara cu " porțile deschise în padadisul vinului".

Astăzi "împărăția subterană" provoacă emoțiile vizitatorilor ca și odinioară. Fericiților care au ajuns aici, li se oferă posibilitatea de a călători pe bulevardele umbrite și pe străzile cu șiruri de nișe, în care sunt aranjate cu grijă sticlele prețioase și butoaiele de vin. Acoperite de atributul vechimii, pânza de păianjen și praful cărunt, ele atrag asemeni unui magnet privirile. Colecția de Aur Mileștii Mici, păstrează circa 2 mil. de butelii de vinuri armonioase.

Aproape toate soiurile de vinuri au primit medalii de aur, argint, bronz la concursuri internaționale. Colecția de vinuri păstrată în galeriile subterane ale Combinatului de Vinuri de Calitate "Mileștii Mici", a intrat în cartea recordurilor mondiale"Guinness Book". Recordul a fost înregistrat la categoriile "cea mai mare lungime a galeriilor subterane artifiiale".

Am aflat ceva și din istoricul satului Mileștii Mici. Satul, Mileștii Mici, datează din 30 martie 1528. Voievodul Petru Rareș dăruiește cu deosebită onoare nepotului său Lascu Vodă, trei sate, dintre care două se aflau mai jos și unul mai sus de râul Irnoveț. Lascu Vodă mai deținea și alte moșii. Unul dintre urmașii care s-au învrednicit să moștenească aceste bunuri se numea Milea. Acesta la rîndul său, și-a învrednicit numele, dăruindu-i satului numele său.

Întreprinderea a fost fondată în 1969 ca secție de păstrare a vinurilor. Temperatura de 14 grade C era benefică păstrării vinurilor.
Am fost impresionată de ceea ce am văzut; galeriile încărcate cu nișe în care erau depozitate mii de sticle; butoaiele de zeci de tone. Pe un perete erau niște butoaie cu robinet, ce duceau în eroare pe vizitatori. Când încercai să dai drumul robinetului, se deschidea butoiul și intrai într-o sală de degustare. Acolo ni s-a pregătit o masă.

La intrare am fost întâmpinați de cântecul unor lăutari ce cântau la masa unde erau niște chinezi tot de la Tianshi. Am dat mâna cu un chinez și ne-am așezat la masa pregătită pentru noi. Ni s-au oferit 5 vinuri pentru degustare A fost interesant. Nu m-am prea priceput să aleg, pentru ca erau mai mult vinuri seci care nu mi-au prea plăcut, doar pe ultimul l-am ales, toți. Era Negru de Purcari 1988.

Ne-au cântat lăutarii și am cântat și noi și ne-am simțit bine. Am făcut poze. La plecare am primit câte două sticle de vin frumos ambalate. Am vizitat și magazinul și Nelu a insistat să mai cumpărăm o sticlă. Am făcut și aici poze
Mi-a plăcut cum se vorbea de vin ca de o ființă ce trăiește în anumite condiții pe care oamenii care lucrează aici le creează din plin ca vinul să fie extraordinar.

Powered by ScribeFire.

Copilărie 3

După ce a venit mamaia acasă am prins curaj și am început să mă joc. Eram o fire neastâmpărată când n-aveam griji. Așa că împreună cu o vecină, o fetiță de vârsta mea, ne-am urcat în pod. Florica"știa"de la părinții ei că grăunțele se strică dacă nu sunt întoarse și împrăștiate pe pod.

Așa că ne-am apucat de treabă să fim și noi în rând cu lumea și s-o mai ușurez pe mamaia de muncă. Nu știam eu ce făceam în realitate. După ce-am făcut trebușoara asta, am găsit o gaură prin stuful acoperișului și nici una, nici două m-am strecurat afară și cum nu aveam probleme cu cățăratul, ajung pe creasta casei să admir satul de la înălțime.

Totdeauna mi-a plăcut să fiu la înălțime. Nici prin cap nu-mi trecea că eu făceam o poznă atunci. Din această reverie mă trezește vocea mamaiei care cu glas tremurat mă ruga să cobor încet să nu alunec și să-mi frâng gâtul. Eu o asiguram că nu se va întâmpla nimic.

Când am ajuns în pod am simțit pericolul ce se desprindea din vocea categorică a mamaiei."/ Coboară, că de nu, vin eu la tine. - Nu vin că ma bați!", încercam eu s-o emoționez pe mamaia.

Ei, dar când mi-am amintit că mamaia era operată și nu avea voie să urce pe scară, am coborât. Eram în stare să stau să mă bată până obosea numai să știu că nu suferă ea. Bineînțeles că mi-am primit pedeapsa cu stoicism.

În timpul acesta, vecina mea asista ca la spectacol, satisfăcută că a scăpat de așa binefacere. Dar mamaia regretând c-a fost așa aspră cu mine și văzând zâmbetul ironic al Floricăi, numai ce o înșfacă și pe ea dându-i câteva unde se dă, că de fapt ea mă încurajase la așa faptă.

Când am ieșit din tindă, mi-am dat seama de gravitatea faptelor mele. Grăunțele împrăștiate de mine, în loc să stea uminți pe teritoriul podului, s-au strecurat vrăjmașe pe sub streșini. Bucuria găinilor n-a fost proastă. S-au repezit și și-au umplut gușile, de-abia se mai mișcau, dar grăunțe tot au mai rămas că am mai avut și eu ce aduna vreo jumătate de sac.

Toate ca toate, dar acum mă gândeam ce voi păți când va veni tataia. Nu ne bătea, dar ne temeam de el. Seara la masă când credeam că toate sunt uitate și că tataia nu știe nimic de isprava mea, începe o discuție cu mamaia. Vezi bine, așa instantanee, din care am tras concluzia că tataia era în Valea Gardului, pe deal, când eu eram cocoțată pe casă și a observat ceva ca un cocostârc pe casa noastră apoi și-a dat seama că sunt eu.

Eram sigură că așa e, fiindcă eu o rugasem pe mamaia să nu mă spună și aveam încredere în ea. Eu atunci i-am răspuns:"- Eu știam că ești în Valea Gardului și m-am urcat să te văd, dar nu te-am văzut". Atunci amândoi au rămas tăcuți.

Powered by ScribeFire.

Copilărie 2

În anul 1951 avea să se întâmple multe evenimente în familia noastră. Acum mă întreb cum poate omul să treacă prin atâtea fără să-și piardă mințile. Era cu puțini ani după război și lumea era destul de necăjită. Nu aveau posibilități să-și facă haine, pânza se dădea pe cartelă, fiindcă era foarte puțină în magazine.

Dar oamenii găseau soluții ca să se îmbrace totuși. În fiecare an noi cultivam cânepă. Aveam un loc bun în grădina bunicilor de unde scoteam o cânepă bună. Deci aveam multă cânepă. Mamaia ca și alte femei din sat torceau mult, țeseau și făceau pânză, prosoape, țoale.

Când prelucrau cânepa alegeau firele mai lungi si o torceau mai subțire ca din ea să poată face pânză pentru cămăși. Din firele mai scurte, câlți, torceau fire mai groase și din ele făceau prosoape și țoale pe care le puneau pe pereți, pe paturi. Având mulți câlți părinții s-au gândt să organizeze o clacă.

Era obiceiul acesta în sat. Erau anunțate multe fete, dar veneau și flăcăi. Fetele torceau pe întrecute, iar băieții făceau atmosferă. Din când în când tataia le cânta din fluier și tinerii dansau. Mi-amintesc cum ai mei au făcut de data asta rost de un patefon de la Vasile Florean și niște plăci. Se mai modernizaseră. Au făcut spor fetele atunci și părinții s-au bucurat.

Cine putea ști ce necazuri vom avea după asta? Cine și-ar fi imaginat că în timp ce fetele și băieții se distrau, alții ne cotrobăiau prin casă, își făceau planuri să ne prade? Mamaia născuse al treilea copil și ajutorul fetelor din sat era de mare folos. Reușiseră iarna asta să-și cumpere și ei câte un costum cu care să mai meargă la câte o petrecere la care erau invitați.

Dar nenorocirile pe care le are omul de tras le trage. Afară ningea abundent și bătea vântul. Noi dormeam ca în fiecare seară, noi pe pat cu mamaia și tataia pe vatră. Cine și-ar fi imaginat că prin geamul fără perdea ne pândesc mișcările niște hoți? Doamne, ce săraci eram! N-aveam perdele la geamuri și feciorii lui Păduraru ne-au putut supraveghea în voie.

Tataia a auzit ceva zgomot, dar s-a gândit că se mișcă oile în paravan. Și dimineață ...nenorocire! Toată agoniseala noastră ne fusese furată. Ne-au luat covoare, țoale, haine, tot... Tataia bănuia cine e autorul, dar urmele erau acoperite de zăpadă. "La omul sărac nici boii nu trag".

Au anunțat miliția, dar aceștia n-au făcut nici un gest că i-ar interesa problema. Rămăsesem numai cu hainele de pe noi. Dar cum o nenorocire nu vine niciodată singură, mamaia face o criză de apendicită și pleacă cu Florica la Iași, iar noi rămânem în grija tataiei.

Tataia începuse lucrările câmpului, că venise primăvara. Așa că eu și Maria rămâneam singure acasă ( eu aveam patru ani și jumătate, iar Maria doi și jumătate). Mai venea din când în când nașu Ghiță, fratele mamaiei. Tataia ne lăsa mâncare, iar noi rămâneam în grija lui Dumnezeu.

De mamaia nu mai știam nimic și noi ne consideram orfane, de aceea ieșeam pe prispă, ne ghemuiam una lângă alta și boceam, Știam niște bocete auzite pe la înmormântări și le cântam cu tot sufletul. Am aflat mai târziu că auzind, plângeau și vecinii. Bunica și mătușile nu se prea oboseau să treacă pe la noi de aceea ne consideram niște copii părăsiți.

Mamaia ne învățase rugăciuni și noi când eram prea speriate ne rugam și Dumnezeu ne dădea curaj. Mi-amintesc de ziua când am auzit că se întoarce mamaia. Mi s-a părut că e sărbătoare. Era sau nu, nu știu, dar eu am simțit deja că satul este foarte luminat de soare și eram extraordinar de fericită.

Mamaia o adusese și pe Florica înfășată într-o plăpumioară roz. Aș fi dorit s-o țin în brațe, dar pachetul era prea mare pentru mine. Mă bucuram că am din nou mamă, deși se vedea că ea nu se simte totuși bine, dar era între noi. Eram fericită că am o mamă așa de tânără de doar 25 de ani, dar despre care auzisem că fusese la un pas de moarte. Aceste momente când eu aveam responsabilitatea de a avea grijă de surorile mele mai mici m-au maturizat foarte repede.

Powered by ScribeFire.

Copilărie

Mă gândesc adesea la anii copilăriei care mi se par când foarte îndepărtați, când foarte apropiați. Anii copilăriei îmi vin adeseori în minte însoțiți de o senzație olfactivă. Acum mă gândesc la o zi de toamnă. Eram copil de 7-8 ani, era vremea culesului de struguri. Cum scoteai nasul din casă te gâdila mirosul dulceag de struguri și must. Lumea se organiza. Vedeai femei și copii adunând găleți și coșuri pe care apoi le încărcau îi căruțe.

Așa am făcut și noi. Am înjugat vacile, apoi cu mic cu mare ne-am cățărat de căruță sau am mers pe jos. Via nu era departe, așa că puteam merge pe jos fără să obosim. Urcam cu căruța până la peticul de iarbă ce-l aveam în mijlocul ogorului. Acolo lăsam căruța și vitele. Căram coșurile în vie. Fiecare își lua în primire găleata.

Acum puteam intra fără restricții în vie. Tataia avea obiceiul, când începeau a se coace strugurii, să grebleze printre butucii de vie ca pe fâșia de la graniță, să poată prinde eventualii hoți. Nouă ne lăsa câteva rânduri la margine ca să nu ne pedepsim așteptând până la cules. Deci s-a început culesul. Cei cu mai puțină experiență primeau mereu îndrumări sau erau luați ajutoare de cei mari. Culesul nu dura mult pentru că oamenii se ajutau.

Cum ajungeam acasă, casa devenea un adevărat laborator de vinificație. Tataia făcea vin bun și curat. Butoaiele erau opărite, văruite ca vinul sa nu aibă nici cel mai nesemnicativ iz străin. Îmi plăcea să urmăresc cum gâlgâie mustul pe ulucul de la teasc ca la robinet. Beam pe săturate și era așa de sățios că nu ne mai trebuia mâncare, beam acum, pentru că după ce începea să fermenteze nu mai aveam acces. Atunci degustau cei mari.

După ce fierbea mustul, în sat nu auzeai decât cântece și chiuituri. Bărbații se invitau unii pe alții să-și prezinte valoarea producției. Unii oameni, cei mai mulți, gospodarii puneau vinul bine și-și continuau muncile de toamnă. Aduceau porumbul, răsărita, sfecla de pe dealuri.

Între transporturi luau câte o cană de tulburel, dar nu uitau că e tot atât de important să-și adune rodul muncii lor întâi. Să-și pună mâncarea la adăpost, iar la iarnă vor avea destul timp să guste și din vin. De momentele acestea mă leagă amintiri ce-mi înfioară și acum sufletul.

Tataia, Dumnezeu să-l ierte, făcea vin bun, ceea ce-l făcea "iubit" de săteni . De aceea o ținea într-o petrecere până la terminarea ultimei picături de vin din butoi. În timpul ăsta, mamaia se zbătea să aducă acasă din recolta ce-o avea pe câmp. Eu fiind mai mare aveam grijă de surorile mai mici. Știam să le hrănesc, să le supraveghez și să le culc.

De multe ori seara, după ce culcam fetele, ieșeam în poartă. Răceala toamnei se simțea. Eu mă ghemuiam în poartă cu genunchii la gură protejându-mă cu poalele rochiei sau capotului de molton. Scrutam întunericul. Fiecare voce de femeie îmi dădea fiori de speranță.

Fiecare scârțâit de roată sau îndemn pentru vite mă încuraja. Număram secundele până când simțeam că mamaia se apropia de casă. Mi-era tare milă de ea. Deși eram fricoasă, niciodată n-am refuzat să stau cu surorile ca ea să poată rezolva probleme vitale pentru casă, pentru noi. Și acum parcă o văd, că era o mână de femeie, care reușea să fie și tată și mamă. Făcea mâncare, spăla, țesea, cosea, dar și căra, desfăca, secera.

Era parcă o sursă inepuizabilă de energie. Când o știam pe mamaia acasă mă duceam să mă culc alături de surori fără grijă. Acum îmi explic de ce am avut un comportament aparte față de alți copii când am crescut mai mare. Când am început să pricep ce se întâmplă în familia noastră, m-am considerat obligată s-o ajut pe mamaia și să-i preiau din sarcini și așa am făcut toată viața. Când am avut familia mea mi-a fost foarte greu, dar tot am ajutat-o să-și crească copiii mai mici, apoi nepoții care erau în grija ei. Așa am simțit eu și nici nu știu dacă a fost bine.

Powered by ScribeFire.