Pelerinaj la Biserica Sfântul Rafail din Cipru

Cu vreo 2 ani în urmă am primit sfatul unui preot să caut şi să citesc "Acatistul Sfântului Arhanghel Rafail" care este de mare folos. Căutând prin librării am dat din întâmplare (dar precis n-a fost doar o întâmplare) şi peste alte carţi despre minunile altui sfânt cu numele Rafail: Klitos Ioanidis "Noi minuni ale Sfântului Rafail" şi Vasiliki Rallis "Karyes Colina Sfinţilor".

Moaştele Sfântului Rafail au fost descoperite alături de Sfântul Nicolae şi muceniţa Irina. Acestea au fost descoperite în chip minunat în livada de măslini a soţilor Vasiliki şi Anghel Rallis din Lesvos. Ele au fost descoperite prin visele şi vedeniile ce se arătau acestei familii şi altor persoane din Termis şi din împrejurimi.

Moaştele au fost descoperite prin anii 1960-1961, dar sfinţii au trăit prin anii 1463 într-o mânăstire care încă din 1235 a fost mereu lovită şi distrusă de turci, dar biserica era mereu refăcută. După multe cercercetări ce s-au facut cu multe piedici, s-au descoperit moaştele, aşa cum se arătaseră în vise, temelia şi altarul altei biserici sub care curgea un izvor sfinţit (aghiazmă).

După multe cercetări aceşti sfinţi au fost canonizaţi de Biserica ortodoxă spre bucuria multor creştini ce au simţit puterile tămăduitoare ale acestora.

Atunci când am citit aceste cărţi, am gândit cât sunt de fericiţi cei care au posibilitatea să atingă aceste moaşte. N-am avut nici măcar îndrăzneala de a mă gândi că eu aş putea ajunge pe acolo.

Acum sunt în Cipru.Într-o discuţie cu părintele Vasile mi-am arătat dorinţa de a vedea biserici şi mânăstiri prin Cipru. Şi el ar fi dorit să meargă cu familia lui, dar e foarte ocupat.

Dar duminică 7 octombrie,la prânz primim un telefon de la părintele Vasile care ne invită să mergem cu el la Biserica Sfântul Rafail ce are părticele din sfintele moaşte ale celor trei sfinţi. Biserica e undeva prin nord aproape de graniţa cu Ciprul turcesc. Nu ştia drumul, dar cu gândul la Dumnezeu am plecat în grabă. El mergea înainte cu familia lui (soţia si doi copii), noi îl urmam. Ionuţ conducea şi în maşină era Dana,Teodora şi eu. Am parcurs 250 km dus-întors.

Drumul a fost destul de interesant, pacat că din cauza vitezei nu puteai savura peisajul. Mă gândesc la Ionuţ ce-a pierdut că el era concentrat la condus. Am pornit pe o autostrada spre Pafos ce mergea paralel cu malul Marii Mediterane. Locul e muntos şi şoseaua tăia stâncile. Podurile suspendate erau foarte dese.

Am trecut şi printr-un tunel cu lumini ce te ajutau să treci uşor de afara în spaţiul luminat electric,la fel se întâmpla şi la ieşire. Am ajuns în oraşul Pafos şi ne-am continuat drumul spre localitatea Polis. Am spus că m-a impresionat peisajul care e arid, uscat din cauză că aici nu plouă cu lunile. Localităţile sunt rare. Casele nu depăşesc 2-3 nivele, dar fiecare casă e o oaza de verdeaţă.

Oamenii sunt foarte preocupaţi ca în jurul caselor să fie multă verdeaţă şi multe flori. Am observat ca toate casele au instalaţii pentru udat. Au nişte roţi pe care sunt înfăşurate furtune cu care udă copacii şi florile. Iar ca frumuseţea să sporescă, dau coroanelor copacilor ornamentali forme geometrice( conuri, sfere sau cuburi).Pământul e galben-roşiatic,fiindcă se spune ca e bogat în cupru. Sunt aici mulţi copaci ornamentali cu flori foarte viu colorate. Furată de peisaj am uitat pur şi simplu sa fac poze.

Când mi-am dat seama începuse să se întunece. Am trecut, aşadar de Polis şi ne-am apropiat de Pamos. O distanţa apreciabilă am mers foarte aproape de malul marii. Albastrul mării se pierdea în seninul cerului. Pe alocuri valurile erau uriaşe si arătau că de fapt cerul nu se amesteca cu marea. În depărtare pe luciul apei pluteau vapoare.

Am simţit că trăiesc o experienţă ce nu se repetă în viaţă. Eu eram cea mai privilegiată. Ionuţ era concentrat la condus, Dana avea mare grijă de Teodora, iar eu mă hrăneam sufleteşte cu o experienţă unică. Aşa nici n-am simţit când am făcut 125 km., când vedem că parintele opreşte maşina.

Atunci am observat ca ajunsesem la biserică. Păcat că era cam târziu, ca nu mai era nici un chioşc deschis să putem cumpăra vreo amintire. Biserica e ridicată pe malul marii, este destul de mare. Este o biserica relativ nouă. Am intrat cu smerenie şi ne-am închinat la icoanele de pe catapetesmă. O catapeteasmă bogat împodobită cu icoane cu mulţi sfinţi pe care nu-i întâlnim în bisericile din România. În stânga era o ladiţă cu moştele sfinţilor Rafail, Nicolae şi Irina. Ne-am închinat şi aici.

Nu ştiu de ce, dar când sunt în aşa situaţii din cauza emoţiilor nu mai ştiu să formulez nici o rugăciune ca cele pe care le citesc în rugaciunile de acasă. Cer doar să se roage lui Dumnezeu să-mi asculte rugăciunile ce le fac mereu acasă. Şi când plec îmi dau seama că puteam să cer mai multe Sfântului, dar nadăjduiesc să ştie sfântul ce necazuri am şi să mă ajute. Părintele a facut apoi Paraclisul celor trei sfinţi,iar ne-am închinat am facut câteva poze.

Pe pereţii bisericii erau pictate scene din chinurile la care au fost supusi sfinţii. Sfânta Irina era o fetiţă ce a fost crunt schingiuită, arsă intr-un vas de lut. Părticele din moaştele ei au fost găsite într-o oală, iar alta parte în mormantul părintelui său. Ele au fost descoperite tot prin vise. Cred că imediat ce timpul îmi va permite voi mai citi carţile de care am amintit la început.

Ce m-a impresionat, e că sfinţii fac multe minuni cu cei ce cred în Dumnezeu. Dovadă sunt foarte multe cârje lăsate într-un loc în biserică, mărturie că cei care au venit bolnavi, sprijinindu-se în cârje au fost imediat vindecaţi de sfinţi şi au plecat acasă nesprijiniţi.

Eu cred că sfinţii primesc putere de la Dumnezeu să ajute pe cei neputincioşi dacă au credinţă, şi dacă şi-o păstrează şi după ce primesc acest dar.După ce am ieşit din biserică am mai făcut nişte poze. În faţa bisericii era un monument ca un pomelnic în care se pomeneau cei cazuţi în razboiul împotriva turcilor pentru obţinerea independenţei.

Se începuse a însera, dupa ce am ieşit din biserica, aceasta a fost încuiată, aşa s-a întâmplat şi cu porţile. Am pornit-o înapoi prin întuneric. Părintele tot în frunte mergea, şi noi după el. Acum peisajul era altul. Lumina naturală a fost înlocuită de cea electrică. Am ajuns destul de târziu acasă, dar cu o bucurie nemărginită în suflete.

Atunci m-a întrebat Ionuţ: nu îţi doreai să mergi la aceste moaşte?Ce să mai spun? Nu sunt vrednică să mă asculte asa de repede Dumnezeu,şi să-mi îndeplinească aşa dorinţe.

Powered by ScribeFire.

Mileștii Mici

Încă din primele zile după Revoluție, când s-au deschis granițele, mi-am dorit să plec și eu puțin peste hotare. Nu beneficiasem de nici o ieșire înainte, nici nu se putea vorbi de așa ceva. Acum a venit momentul să trec granița spre Chișinău. Era o conferință a Companiei Tianshi și am fost invitați și noi din România. Deci am cumpărat două bilete pentru Conferința ce urma să aibă loc în Sala Teatrului de Operă și Balet din Chișnău.

Pe 8 iunie ne-am întâlnit în față la Billa și am plecat cu două mașini. În mașina noastră am încăput 8 persoane. Șoferul, Oleg, era un băiat bun. A mers bine, am trecut și granița. Ținea legătura telefonică cu cealaltă mașină, ne mai spunea câte ceva despre obiective ce ni se păreau mai interesante. Am ajuns mai devreme în Chișinău și șoferul a încercat să ne ducă la un muzeu, dar n-am avut noroc, fiindcă era închis, așa că a hotărât să ne ducă la un bazar, de unde am facut ceva cumpărături.

Am schimbat tot la el niște bani și am și cumparat câte ceva, chiar dacă am avut puțin timp la dispoziție. Apoi ne-am dus la punctul de întâlnire cu ceilalți colegi. După ce am schimbat banii, ne-am cazat la Hotelul "Zarea". Am primit camera 208, confortabilă. Ne-am odihnit un timp, când am primit vizita domnului Constantin. El nu venise cu noi și a venit să vadă cum ne-am cazat. Mi-a plăcut gestul. La ora 14 am plecat spre Mileștii Mici, care era cam la 20 km de Chișinău.

Doamna Claudia ne-a mai povestit câte ceva despre aceste meleaguri pe care a copilărit. Am ajuns la Mileștii Mici, am așteptat un pic până s-au adunat toți, timp în care am făcut poze. Locul unde am ajuns fusese cândva o carieră de piatră. Se spune că pe acolo ar fi fost Marea Sarmației. Oamenii au exploatat piatra de aici pentru a-și construi case solide. La un moment dat cuiva i-a venit ideea că acolo s-ar putea face un beci pentru pastrarea vinurilor de neegalat ale Moldovei.

Clădirea de la suprafață e făcut din piatră masivă, în curte sunt fântâni arteziene foarte sugestive. Apa curge din butoaie prin sticle uriase, în cupe ce au culoarea vinului. Am urcat în microbuz, ghidul ne-a avertizat ca înăuntru e mai rece și va trebui să mai luăm ceva pe noi, apoi ne-a anunțat că am intrat în cel mai mare oraș viticol subteran din lume (236 km galerii, iar pe 55 km sunt butoaie și sticle) și 80 m sub pământ. 400 de persoane muncesc pentru depozitare și îmbuteliere. Aici doar se păstrează vinurile în butoaie, apoi în sticle. Străzile sunt iluminate și poartă denumiri de vinuri: Cabernet, Codru etc.

Am făcut câteva popasuri, am coborât, ne-am plimbat pe străduțe și am făcut poze. Pe unele străzi erau butoaie, pe altele sticle așezate în poziție culcată, în locuri speciale, în ziduri. Peste sticle e așezată o pânză groasă de păianjen de culoare cenușiu-închis. Unele butoaie au 10-20 tone și sunt făcute din lemn de stejar ce conferă vinului o anumită tărie. Materia primă de vin de înaltă calitate se procură de la vinăriile specializate în vinificarea primară.

Tradițiile de milenii sunt urmate cu grijă de specialiștii calificați de la întreprindere. Materia primă este selectată din cele mai favorabile zone climaterice ale Moldovei în care soiurile europene de struguri au posibilitatea de a se coace adecvat pentru a obține un vin de înaltă calitate. După ce vinul este adus în întreprindere, membrii vinificatori ai Comisiei de Degustare apreciază cu deosebită grijă calitățile și specificul fiecărui vin.

În laboratoarele dotate cu utilaj modern se fac analize și cercetări minuțioase care facilitează păstrarea ulterioară a vinului. În anul 2005, întreprindrea a plantat 40 ha de viță de vie, ceea ce va permite crearea unui proces tehnologic închis și asigurarea cu materie primă proprie. ISCVC (Întreprinderea de Stat Combinatul de Vinuri de Calitate) produce vinuri de colecție, vinuri de calitate superioară, vinuri ordinare, vinuri spumante. Toate vinurile, inclusiv cele tinere, de consum curent sunt neapărat păstrate în budane de stejar, un factor ce are efecte benefice asupra vinurilor oferindu-le calități organoleptice specifice.

Procesul de păstrare și maturare a vinurilor necesită grijă și atenție permanentă. Vinificatorii știu firea și capriciile vinului din fiecare butoi, le crează condiții favorabile de maturare pentru a păstra neschimbate microelementele concentrate în bobițele dulci de poamă.

Lemnul de stejar conferă vinului tărie, corpolență și-i îmbogățește gustul, culoarea și aroma plăcut surprinzătoare. Odată cu păstrarea îndelungată a vinurilor în butoaie de stejar calitatea acestora sporește vizibil. Condițiile de păstrare a vinurilor în galeriile subterane de la Mileștii Mici sunt pur și simplu ideale, umiditatea relativă 85-95%, aerul împrejur și liniștea care nu tubură tihna și odihna vinurilor.

Vinurile de consum sunt extraordinare, însă vinurile maturate ani de-a rândul în răcoarea galeriilor subterane îți produc o și mai mare plăcere. Vinurile respiră adânc prin lemnul de stejar se îmbogățesc cu oxigen, își perfecționează calitățile curative și își înbunătățesc calitățile organoleptice.

Datorită echipamentelor moderne de îmbuteliere CVC "Mileștii Mici" reușește cu succes să satisfacă cerințele consumatorilor, ceea ce garantează livrarea rapidă și calitativă a produselor. Vinurile spumante (șampanie) se produc mai mult de 10 tipuri excelente care se pretează la cel mai înalt nivel la piețele de desfacere. Moldova e un ținut cu tradiții în vinificație, unde în fiecare gospodărie se face vin, iar după calitatea acestuia sunt apreciați oamenii în țara cu " porțile deschise în padadisul vinului".

Astăzi "împărăția subterană" provoacă emoțiile vizitatorilor ca și odinioară. Fericiților care au ajuns aici, li se oferă posibilitatea de a călători pe bulevardele umbrite și pe străzile cu șiruri de nișe, în care sunt aranjate cu grijă sticlele prețioase și butoaiele de vin. Acoperite de atributul vechimii, pânza de păianjen și praful cărunt, ele atrag asemeni unui magnet privirile. Colecția de Aur Mileștii Mici, păstrează circa 2 mil. de butelii de vinuri armonioase.

Aproape toate soiurile de vinuri au primit medalii de aur, argint, bronz la concursuri internaționale. Colecția de vinuri păstrată în galeriile subterane ale Combinatului de Vinuri de Calitate "Mileștii Mici", a intrat în cartea recordurilor mondiale"Guinness Book". Recordul a fost înregistrat la categoriile "cea mai mare lungime a galeriilor subterane artifiiale".

Am aflat ceva și din istoricul satului Mileștii Mici. Satul, Mileștii Mici, datează din 30 martie 1528. Voievodul Petru Rareș dăruiește cu deosebită onoare nepotului său Lascu Vodă, trei sate, dintre care două se aflau mai jos și unul mai sus de râul Irnoveț. Lascu Vodă mai deținea și alte moșii. Unul dintre urmașii care s-au învrednicit să moștenească aceste bunuri se numea Milea. Acesta la rîndul său, și-a învrednicit numele, dăruindu-i satului numele său.

Întreprinderea a fost fondată în 1969 ca secție de păstrare a vinurilor. Temperatura de 14 grade C era benefică păstrării vinurilor.
Am fost impresionată de ceea ce am văzut; galeriile încărcate cu nișe în care erau depozitate mii de sticle; butoaiele de zeci de tone. Pe un perete erau niște butoaie cu robinet, ce duceau în eroare pe vizitatori. Când încercai să dai drumul robinetului, se deschidea butoiul și intrai într-o sală de degustare. Acolo ni s-a pregătit o masă.

La intrare am fost întâmpinați de cântecul unor lăutari ce cântau la masa unde erau niște chinezi tot de la Tianshi. Am dat mâna cu un chinez și ne-am așezat la masa pregătită pentru noi. Ni s-au oferit 5 vinuri pentru degustare A fost interesant. Nu m-am prea priceput să aleg, pentru ca erau mai mult vinuri seci care nu mi-au prea plăcut, doar pe ultimul l-am ales, toți. Era Negru de Purcari 1988.

Ne-au cântat lăutarii și am cântat și noi și ne-am simțit bine. Am făcut poze. La plecare am primit câte două sticle de vin frumos ambalate. Am vizitat și magazinul și Nelu a insistat să mai cumpărăm o sticlă. Am făcut și aici poze
Mi-a plăcut cum se vorbea de vin ca de o ființă ce trăiește în anumite condiții pe care oamenii care lucrează aici le creează din plin ca vinul să fie extraordinar.

Powered by ScribeFire.

Copilărie 3

După ce a venit mamaia acasă am prins curaj și am început să mă joc. Eram o fire neastâmpărată când n-aveam griji. Așa că împreună cu o vecină, o fetiță de vârsta mea, ne-am urcat în pod. Florica"știa"de la părinții ei că grăunțele se strică dacă nu sunt întoarse și împrăștiate pe pod.

Așa că ne-am apucat de treabă să fim și noi în rând cu lumea și s-o mai ușurez pe mamaia de muncă. Nu știam eu ce făceam în realitate. După ce-am făcut trebușoara asta, am găsit o gaură prin stuful acoperișului și nici una, nici două m-am strecurat afară și cum nu aveam probleme cu cățăratul, ajung pe creasta casei să admir satul de la înălțime.

Totdeauna mi-a plăcut să fiu la înălțime. Nici prin cap nu-mi trecea că eu făceam o poznă atunci. Din această reverie mă trezește vocea mamaiei care cu glas tremurat mă ruga să cobor încet să nu alunec și să-mi frâng gâtul. Eu o asiguram că nu se va întâmpla nimic.

Când am ajuns în pod am simțit pericolul ce se desprindea din vocea categorică a mamaiei."/ Coboară, că de nu, vin eu la tine. - Nu vin că ma bați!", încercam eu s-o emoționez pe mamaia.

Ei, dar când mi-am amintit că mamaia era operată și nu avea voie să urce pe scară, am coborât. Eram în stare să stau să mă bată până obosea numai să știu că nu suferă ea. Bineînțeles că mi-am primit pedeapsa cu stoicism.

În timpul acesta, vecina mea asista ca la spectacol, satisfăcută că a scăpat de așa binefacere. Dar mamaia regretând c-a fost așa aspră cu mine și văzând zâmbetul ironic al Floricăi, numai ce o înșfacă și pe ea dându-i câteva unde se dă, că de fapt ea mă încurajase la așa faptă.

Când am ieșit din tindă, mi-am dat seama de gravitatea faptelor mele. Grăunțele împrăștiate de mine, în loc să stea uminți pe teritoriul podului, s-au strecurat vrăjmașe pe sub streșini. Bucuria găinilor n-a fost proastă. S-au repezit și și-au umplut gușile, de-abia se mai mișcau, dar grăunțe tot au mai rămas că am mai avut și eu ce aduna vreo jumătate de sac.

Toate ca toate, dar acum mă gândeam ce voi păți când va veni tataia. Nu ne bătea, dar ne temeam de el. Seara la masă când credeam că toate sunt uitate și că tataia nu știe nimic de isprava mea, începe o discuție cu mamaia. Vezi bine, așa instantanee, din care am tras concluzia că tataia era în Valea Gardului, pe deal, când eu eram cocoțată pe casă și a observat ceva ca un cocostârc pe casa noastră apoi și-a dat seama că sunt eu.

Eram sigură că așa e, fiindcă eu o rugasem pe mamaia să nu mă spună și aveam încredere în ea. Eu atunci i-am răspuns:"- Eu știam că ești în Valea Gardului și m-am urcat să te văd, dar nu te-am văzut". Atunci amândoi au rămas tăcuți.

Powered by ScribeFire.

Copilărie 2

În anul 1951 avea să se întâmple multe evenimente în familia noastră. Acum mă întreb cum poate omul să treacă prin atâtea fără să-și piardă mințile. Era cu puțini ani după război și lumea era destul de necăjită. Nu aveau posibilități să-și facă haine, pânza se dădea pe cartelă, fiindcă era foarte puțină în magazine.

Dar oamenii găseau soluții ca să se îmbrace totuși. În fiecare an noi cultivam cânepă. Aveam un loc bun în grădina bunicilor de unde scoteam o cânepă bună. Deci aveam multă cânepă. Mamaia ca și alte femei din sat torceau mult, țeseau și făceau pânză, prosoape, țoale.

Când prelucrau cânepa alegeau firele mai lungi si o torceau mai subțire ca din ea să poată face pânză pentru cămăși. Din firele mai scurte, câlți, torceau fire mai groase și din ele făceau prosoape și țoale pe care le puneau pe pereți, pe paturi. Având mulți câlți părinții s-au gândt să organizeze o clacă.

Era obiceiul acesta în sat. Erau anunțate multe fete, dar veneau și flăcăi. Fetele torceau pe întrecute, iar băieții făceau atmosferă. Din când în când tataia le cânta din fluier și tinerii dansau. Mi-amintesc cum ai mei au făcut de data asta rost de un patefon de la Vasile Florean și niște plăci. Se mai modernizaseră. Au făcut spor fetele atunci și părinții s-au bucurat.

Cine putea ști ce necazuri vom avea după asta? Cine și-ar fi imaginat că în timp ce fetele și băieții se distrau, alții ne cotrobăiau prin casă, își făceau planuri să ne prade? Mamaia născuse al treilea copil și ajutorul fetelor din sat era de mare folos. Reușiseră iarna asta să-și cumpere și ei câte un costum cu care să mai meargă la câte o petrecere la care erau invitați.

Dar nenorocirile pe care le are omul de tras le trage. Afară ningea abundent și bătea vântul. Noi dormeam ca în fiecare seară, noi pe pat cu mamaia și tataia pe vatră. Cine și-ar fi imaginat că prin geamul fără perdea ne pândesc mișcările niște hoți? Doamne, ce săraci eram! N-aveam perdele la geamuri și feciorii lui Păduraru ne-au putut supraveghea în voie.

Tataia a auzit ceva zgomot, dar s-a gândit că se mișcă oile în paravan. Și dimineață ...nenorocire! Toată agoniseala noastră ne fusese furată. Ne-au luat covoare, țoale, haine, tot... Tataia bănuia cine e autorul, dar urmele erau acoperite de zăpadă. "La omul sărac nici boii nu trag".

Au anunțat miliția, dar aceștia n-au făcut nici un gest că i-ar interesa problema. Rămăsesem numai cu hainele de pe noi. Dar cum o nenorocire nu vine niciodată singură, mamaia face o criză de apendicită și pleacă cu Florica la Iași, iar noi rămânem în grija tataiei.

Tataia începuse lucrările câmpului, că venise primăvara. Așa că eu și Maria rămâneam singure acasă ( eu aveam patru ani și jumătate, iar Maria doi și jumătate). Mai venea din când în când nașu Ghiță, fratele mamaiei. Tataia ne lăsa mâncare, iar noi rămâneam în grija lui Dumnezeu.

De mamaia nu mai știam nimic și noi ne consideram orfane, de aceea ieșeam pe prispă, ne ghemuiam una lângă alta și boceam, Știam niște bocete auzite pe la înmormântări și le cântam cu tot sufletul. Am aflat mai târziu că auzind, plângeau și vecinii. Bunica și mătușile nu se prea oboseau să treacă pe la noi de aceea ne consideram niște copii părăsiți.

Mamaia ne învățase rugăciuni și noi când eram prea speriate ne rugam și Dumnezeu ne dădea curaj. Mi-amintesc de ziua când am auzit că se întoarce mamaia. Mi s-a părut că e sărbătoare. Era sau nu, nu știu, dar eu am simțit deja că satul este foarte luminat de soare și eram extraordinar de fericită.

Mamaia o adusese și pe Florica înfășată într-o plăpumioară roz. Aș fi dorit s-o țin în brațe, dar pachetul era prea mare pentru mine. Mă bucuram că am din nou mamă, deși se vedea că ea nu se simte totuși bine, dar era între noi. Eram fericită că am o mamă așa de tânără de doar 25 de ani, dar despre care auzisem că fusese la un pas de moarte. Aceste momente când eu aveam responsabilitatea de a avea grijă de surorile mele mai mici m-au maturizat foarte repede.

Powered by ScribeFire.

Copilărie

Mă gândesc adesea la anii copilăriei care mi se par când foarte îndepărtați, când foarte apropiați. Anii copilăriei îmi vin adeseori în minte însoțiți de o senzație olfactivă. Acum mă gândesc la o zi de toamnă. Eram copil de 7-8 ani, era vremea culesului de struguri. Cum scoteai nasul din casă te gâdila mirosul dulceag de struguri și must. Lumea se organiza. Vedeai femei și copii adunând găleți și coșuri pe care apoi le încărcau îi căruțe.

Așa am făcut și noi. Am înjugat vacile, apoi cu mic cu mare ne-am cățărat de căruță sau am mers pe jos. Via nu era departe, așa că puteam merge pe jos fără să obosim. Urcam cu căruța până la peticul de iarbă ce-l aveam în mijlocul ogorului. Acolo lăsam căruța și vitele. Căram coșurile în vie. Fiecare își lua în primire găleata.

Acum puteam intra fără restricții în vie. Tataia avea obiceiul, când începeau a se coace strugurii, să grebleze printre butucii de vie ca pe fâșia de la graniță, să poată prinde eventualii hoți. Nouă ne lăsa câteva rânduri la margine ca să nu ne pedepsim așteptând până la cules. Deci s-a început culesul. Cei cu mai puțină experiență primeau mereu îndrumări sau erau luați ajutoare de cei mari. Culesul nu dura mult pentru că oamenii se ajutau.

Cum ajungeam acasă, casa devenea un adevărat laborator de vinificație. Tataia făcea vin bun și curat. Butoaiele erau opărite, văruite ca vinul sa nu aibă nici cel mai nesemnicativ iz străin. Îmi plăcea să urmăresc cum gâlgâie mustul pe ulucul de la teasc ca la robinet. Beam pe săturate și era așa de sățios că nu ne mai trebuia mâncare, beam acum, pentru că după ce începea să fermenteze nu mai aveam acces. Atunci degustau cei mari.

După ce fierbea mustul, în sat nu auzeai decât cântece și chiuituri. Bărbații se invitau unii pe alții să-și prezinte valoarea producției. Unii oameni, cei mai mulți, gospodarii puneau vinul bine și-și continuau muncile de toamnă. Aduceau porumbul, răsărita, sfecla de pe dealuri.

Între transporturi luau câte o cană de tulburel, dar nu uitau că e tot atât de important să-și adune rodul muncii lor întâi. Să-și pună mâncarea la adăpost, iar la iarnă vor avea destul timp să guste și din vin. De momentele acestea mă leagă amintiri ce-mi înfioară și acum sufletul.

Tataia, Dumnezeu să-l ierte, făcea vin bun, ceea ce-l făcea "iubit" de săteni . De aceea o ținea într-o petrecere până la terminarea ultimei picături de vin din butoi. În timpul ăsta, mamaia se zbătea să aducă acasă din recolta ce-o avea pe câmp. Eu fiind mai mare aveam grijă de surorile mai mici. Știam să le hrănesc, să le supraveghez și să le culc.

De multe ori seara, după ce culcam fetele, ieșeam în poartă. Răceala toamnei se simțea. Eu mă ghemuiam în poartă cu genunchii la gură protejându-mă cu poalele rochiei sau capotului de molton. Scrutam întunericul. Fiecare voce de femeie îmi dădea fiori de speranță.

Fiecare scârțâit de roată sau îndemn pentru vite mă încuraja. Număram secundele până când simțeam că mamaia se apropia de casă. Mi-era tare milă de ea. Deși eram fricoasă, niciodată n-am refuzat să stau cu surorile ca ea să poată rezolva probleme vitale pentru casă, pentru noi. Și acum parcă o văd, că era o mână de femeie, care reușea să fie și tată și mamă. Făcea mâncare, spăla, țesea, cosea, dar și căra, desfăca, secera.

Era parcă o sursă inepuizabilă de energie. Când o știam pe mamaia acasă mă duceam să mă culc alături de surori fără grijă. Acum îmi explic de ce am avut un comportament aparte față de alți copii când am crescut mai mare. Când am început să pricep ce se întâmplă în familia noastră, m-am considerat obligată s-o ajut pe mamaia și să-i preiau din sarcini și așa am făcut toată viața. Când am avut familia mea mi-a fost foarte greu, dar tot am ajutat-o să-și crească copiii mai mici, apoi nepoții care erau în grija ei. Așa am simțit eu și nici nu știu dacă a fost bine.

Powered by ScribeFire.

Istorie

În primii ani de viaţă am asistat la nişte evenimente stresante. Mi-amintesc când s-au înfiinţat primele gospodării colective. Mai întâi s-au înscris cei cu pământ puţin şi le-au dat utilaje. Au comasat pământul şi îl lucrau mecanizat. Erau mulţumiţi la început că tot ce produceau era al lor.

Nu plăteau nici o dare către stat. Aveau grâu, porumb, cât le trebuia. Cu aceste exemple căutau să-i lămurească pe ceilalţi să se înscrie la colectiv, iar dacă n-o făceau, primeau dări de nu le puteau plăti. Cei mai gospodari erau persecutaţi şi dacă nu plăteau darile erau luaţi la închisoare. Circula mult numele de" chiabur " ca nume de ocară, dar şi cuvântul "a lămuri" mă stresa.

El se asocia cu o persoană ce purta o geantă şi când apărea în sat oamenii se ascundeau, încuiau uşile şi nu ieşeau până persoana dispărea. Erau fel de fel de presiuni mai ales asupra acelora care cereau diferite adeverinţe de la primărie pentru copiii de la şcolile din oraş. Mulţi din cei înscrişi la început la colectiv nu aveau nici un dumnezeu şi făceau şi propagandă ateistă.

Când ne-am mutat în casa noastră eu eram foarte mică, aveam cam un an. Mi-amintesc detalii din casă. Casa era cu două odăi, cu tindă la mijloc şi un paravan în spate, era facută din nuiele. Acoperişul era de stuf. Mi-amintesc că soba era cumva în mijlocul casei, iar între sobă şi peretele de la uşă era o vatră pe care dormea tataia.

Vatra era scurtă şi totdeauna el dormea cu picioarele atârnate, fiindcă nu voia să facă nimic "la casa Dorţei". În familia lor fierbeau mărgica să schimbe casa, să vie sora lui la vale şi noi să ne mutăm pe deal. Mamaia însă a ţinut cu dinţii să nu plece şi să nu le facă lor hatârul. Până la moartea bunicii această tensiune era continuă.

Pe partea cealaltă a sobei, pe peretele de la nord era plantat un pat pe patru pari bătuţi în pământ peste care erau puse paie acoperite cu ţoale. La început eu am dormit cu mamaia. Când s-a născut Maria, eu am trecut la picioare. Casa avea geamuri mici, iar iarna se punea al doilea rând de geamuri ca să mai oprească vântul.

Uşa era cu clanţă şi trecea binişor vântul prin ea. Ca mobilă mai aveam un dulăpior, în care mamaia punea blidele şi oalele cu lapte, iar mai târziu a apărut şi o laiţă. În curte era o şură în care au construit un cuptor de pâine unde coceau toţi vecinii. Pe jos aveam pământ. Când lucrurile au început să meargă mai bine, au cumparat o rogojină şi au pus-o peste ţoale.

Cu timpul acea jogojină era pusă pe jos în loc de covor. Am fost săraci, dar totdeauna am avut câte o vacă de lapte şi uneori două. Cum am început a creşte am primit sarcini ca să hrănim vitele şi să paştem găştele. Cele mari mergeau cu vitele la păscut, iar cele mai mici păzeau gâstele. Aşa am reuşit să facem foarte multe perne de puf.

Cât am fost copil n-am avut niciodată gard la casă, fiindcă nu aveam din ce face nici ce ascunde. Uneori tataia punea câte o sârmă ghimpată ca să nu intre vitele în curte când veneau de la cireadă. La nouă ani am plecat de acasă şi am cunoscut mai puţin din viaţa de la ţară.

Rădăcini II

Se spune că pe vremea când mamaia era copil, iernile erau grele cu multă zăpadă, iar oamenii nu duceau lipsă de muncă iarna. Râneau zăpada, îngrijeau animalele.

La tătuţa au fost totdeauna animale multe, pentru că le vindea şi cumpăra pământ. O pasiune deosebită a fost aceea de a ridica o livadă cum nu s-a mai văzut pe valea aceea. Tătuţa a plantat tot felul de pomi pe care i-a altoit. Cât copacii erau mici, copiii erau chinuiţi, pentru că odată cu lăsarea frigului tulpinele erau înfăşurate cu alte tulpini sau materiale ca să nu fie roase de iepuri. Le îngheţau mâinile, dar nu aveau voie să se plângă.

Eu îmi amintesc de această livadă ce avea multe soiuri de meri, peri, caişi, vişini, cireşi, gutui, de toate felurile. În acelaşi copac vedeai fructe de diferite culori şi arome. De primăvara până toamna aveai ce culege. N-am auzit vreodată ca ei să vândă fructe. Tot satul mânca de acolo. Livada a rezistat până s-a căsătorit fratele mamaiei din sat, iar soţia lui încet- încet a distrus-o punând-o pe foc, iarna. Bunicii sufereau, dar şi mamaia, când îşi amintea cu cât sacrificiu se ridicase acea livadă.

Când mamaia a fost căsătorită, surorile şi fraţii ei erau mici. Mamaia, după nuntă, s-a mutat în casa socrilor şi după o săptămână a rămas doar ea, fiindcă tataia a plecat pe front. Îmi imaginez ce simţea mamaia care nu avea decât 17 ani rămânând cu socrii şi cumnatele, care nu semănau în nici un fel cu părinţii adevăraţi.

Era război şi acum trebuia să aibă şi emoţiile soţiei ce aştepta veşti de la soţul care era plecat pe front. Ruşii erau stăpâni pe sat. Femeile din sat erau obligate să meargă la săpat tranşee. Mamaia a scăpat. A apărat-o Dumnezeu pentru că n-a fost găsită niciodată ca să poată fi mobilizată.

A fost o perioadă grea, când bărbaţii tineri erau plecaţi pe front, iar cei în vârstă îi slujeau pe ruşi. În casa lui Olaru era spital. Erau vecinii bunicilor unde stătea mamaia. Acolo vedeau lucruri care o înspăimântau. Se spunea că atunci când tătuţa a plecat pe front a chemat toţi bărbaţii ce urmau să rămână în sat şi le-a spus că va fi o perioadă grea, dar toate vor fi mai uşoare dacă nu vor fi turnători.

Ei au promis cu mâna pe inimă că nu vor pârî pe nimeni la ruşi. Dar nu bine a plecat şi codoşii s-au văzut. Încerc să-mi imaginez atmosfera de atunci: de frică şi nesiguranţă. Fiecare trebuia să-şi păzească ce avea prin jurul casei, pentru că rusul intra în ogradă şi lua fără să-şi mai ceară voie: păsări, făină, porci, vite, cai, căruţe.

Nimeni nu se putea împotrivi, mai ales femeile şi copiii. Ba uneori erau zvonuri că s-ar lua băieţii. Atunci să fi văzut disperare pe bietele mame. Mămuţa ţinea mult la băieţi şi era disperată să nu-i ia.

Fiind război, oamenii se luptau şi cu mizeria, păduchii şi bolile. O molimă de tifos a secerat multe vieţi. Abia dovedea preotul să-i îngroape. Mamaia a fost şi ea bolnavă, dar n-a avut parte s-o îngrijească cineva. Ea însă a avut grijă de toţi.

Tataia plecase la război şi nu mult după ce a ajuns pe câmpul de luptă, a fost rănit. Lui îi era frică ca nu cumva să ia viaţa cuiva. Dumnezeu i-a ascultat ruga şi i-a dat o suferinţă pentru a-l scăpa de altele. A stat un an în spital departe de linia frontului, după care a fost pus ordonanţă la un neamţ.

Tataia era prezentabil şi fricos, de aceea respecta ordinele şi nu avea probleme cu neamţul şi cu familia lui. După întoarcerea armelor împotriva nemţilor a fost pus ordonanţă la un ofiţer român. Aici avea o misiune foarte serioasă: de a păzi cucoana, de a servi cafeaua. După terminarea războiului tataia s-a întors acasă şi au început alte greutăţi.

Nu aveau unde locui. Au stat cu chirie. În casa lui Florean m-am născut eu. M-am născut în sărbătoare mare la Înalţarea Domnului, când lumea era la slujbă la biserică. M-am născut la o răscruce de istorie.

Abia se terminase războiul, oamenii mai aveau proaspete imaginile de pe front şi din sat. Îi mai plângeau pe cei pierduţi, dar a mai dat Dumnezeu şi secetă. Pământul era uscat şi abia creşteau buruienile. Pe plan politic se făceau schimbări radicale. Atunci au hotărât părinţii să cumpere casa de la mătuşa Dorţa.

Au fost în stare să ia şi pielea de pe ei. Au plătit în natură. Au dat vaca cu lapte, covoare şi tot ce se putea da. Rămăseseră doar cu o găină. Făceau eforturi mari ca să mă poată hrăni. Casa cumpărată aducea cu ea multă tensiune pentru că era luată de la o soră de-a tataiei şi ea mereu ridica pretenţii, pe care mamaia nu le accepta.

În anul următor lumea o ducea şi mai greu, pentru că a venit un an de foamete. Seceta şi foametea s-au simţit mai mult în Moldova, de aceea foarte mulţi au plecat pe alte meleaguri. Unii s-au dus în Oltenia, iar alţii au plecat în Cehoslovacia.

Imediat după terminarea războiului a început propaganda comunistă adusă de ruşi. Totul era după modelul ruşilor. Au început să promoveze săracii în funcţii de partid. Dar mulţi din cei săraci erau nişte gunoaie, nişte puturoşi care nu voiau să muncească, care nu ştiau nici să aprecieze munca altora. Unii au fost făcuţi activişti, alţii miliţieni, dar toate au început să se clarifice după un timp când cât de cât s-a văzut non-valoarea lor. Unii au mai continuat studiile şi au continuat munca, alţii s-au întors de unde au plecat.

Mi-amintesc cum se făcea propagandă. Toate gardurile erau văruite cu fel de fel de lozinci. Unii permiteau să le scrie lozinci pe pereţi. La noi nu aveau unde scrie, fiindcă nu aveam gard, iar pe pereţi n-a permis mamaia să scrie. De frica, tataia se mai ducea la întrunirile lor, dar nu făcea ceea ce îi trasau ei, adică să vândă ziare.

El le lua, le ducea la neamuri şi acasă şi le platea vânzând ouăle din cuibar, până i-a interzis mamaia să mai facă aşa ceva. Mamaia era apreciată pentru felul cum gândea, de aceea s-a încercat mult s-o atragă şi pe ea spre munca politică, dar mamaia a fugit cât a putut.