Pelerinaj la Lavra Pecerska-Kiev (4)

Cand am iesit de la slujba, ghida ne astepta sa ne conduca la pesterile cu moaste.
Am intrat intr-un paraclis unde ne-am inchinat, am luat cate o lumanare si in cea mai perfecta ordine am inceput sa coboram niste scari foarte inguste.
La fel erau si culoarele, luminate slab, iar din loc in loc erau icoane si moaste, multe sicrie cu moaste.
Tot de pe culoare se vedeau niste ferastruici mici dupa care fusesera pesterile in care au stat sfinii zavorati. Unii au fost scosi de acolo, dar altii si-au ales pestera ca mormant, deci au ramas acolo si dupa ce au murit.
 Prin unele ferastruici se vedea o lumina slaba, desi nu erau luminate cu candele sau lumanari.
Printr-n astfel de geam am vazut niste recipiente din sticla in care pluteau niste cranii. Se spune ca din aceste cranii ivora mir.
Au venit "oameni de stiinta" sa cerceteze ce se intampla acolo si n-au putut da nici o explicatie " stiintifica".
Cred ca ne-am inchinat la mai mult de o suta de sfinte moaste. Se trecea repede prin aceste culoare si aproape ca nu aveai timp sa te rogi si sa simti ce se intampla acolo.
Sute de calugari au murit rugandu-se pentru o lume intreaga.
Dumnezeu le-a ascultat ruga de nu ne-a prapadit dupa atatea rele cate facem.
Acesti rugatori sunt adevarate modele de traire duhovniceasca, de smerenie, dragoste, rugaciune si post.
In Lavra Pesterilor au vietuit de-a lungul timpului mii de calugari pana a aparut comunismul. Zeci de episcopi s-au ridicat de acolo.
Trecand prin pesteri si vazand sfintele moaste mi-am dat seama cat de mica e credinta si smerenia noastra.
Am gandit ca atata timp cat vor fi acesti rugatori, Dumnezeu ne va incerca, dar nu ne va pierde.
La inceput viata monahilor era organizata dupa modelul celei din Muntele Athos.
Cand am iesit din Pesteri am luat contact iar cu lumea noastra: chioscuri in care se vindeau fel de fel de obiecte, si cantina. M-a dezamagit aceasta trapeza.
Se ofereau mancaruri in portii mici, dar destul de piparate la pret.
Ma gandeam ca la noi la Sihastrie, la pranz si nu numai, sunt chemati pelerinii la masa fara sa plateasca. Un preot binecuvanteaza masa si e nemaipomenit de buna, desi nu se mananca niciodata carne.
In Lavra parca nu se mai urmeaza linia duhovniceasca a acelor sfinti. Totul s-a transformat in turism. Gasesti fel de fel de obiecte care sa-ti poata aminti de acest pelerinaj: batiste si alte obiecte pe care le treci pe deasupra moastelor.
Toti sunt doritori de mantuire si cred ca doar cu atingerea de moaste te poti vindeca.E adevarat,dar asta cand mai ajutam cu credinta si faptele noastre, cu rugaciuni, post si milostenie.
Mi se pare mie , sau azi a devenit o moda de a vizita locurile sfinte? Si e bine, cred eu, daca dupa aceste pelerinaje se vede si o schimbare in bine in viata noastra duhovniceasca.
 Daca nu, ramane doar turism si in final spunem doar" ce frumos a fost!".
Dupa pelerinaje, obisnuiesc sa mai citesc despre viata sfintilor si incerc sa inteleg cum acesti oameni puteau sa aiba o credinta asa de puternica si o dragoste atat de mare pentru Iisus, incat puteau trece prin multe incercari, schingiuiri, iar noua ne vine greu sa facem macar o rugaciune cum se cuvine sau sa facem milostenie, iar de smerenie ce sa mai vorbesc?!

Pelerinaj la Lavra Pecerska-Kiev (3)

Dupa ce am aflat cate ceva despre acest asezamant,despre care nu prea auzisem pana acum, am plecat pentru a vedea cu ochii nostri.
Mai intai am aflat ca Lavra se imparte in doua parti,din care doar una ne era accesibila.
Se vedeau pretutindeni biserici uriase cu o arhitectura specifica locurilor.
Cupolele bisericilor au forma unor cepe lunguiete.Aceasta forma o descoperim si in straiele preotilor.
Ziua o incepeam cu participarea la Sfanta Liturghie. Pana la biserica unde se slujea am trecut pe multe stradute.
Am coborat mult si am trecut prin niste porti despre care se spune ca aduc ajutor daca te gandesti la ce dorinta sa-ti indeplineasca Dumnezeu. Si cine nu are dorinte de indeplinit?
Am ajuns in sfarsit la biserica. Desi era sambata, biserica era foarte aglomerata.
 Am trecut de pridvor si ne-am strecurat inchinandu-ne, pana am ajuns aproape de altar.
Desi nu intelegeam cuvintele, am urmarit randuiala slujbei aici. In mijlocul bisericii era un loc rezervat, unde se tinea o parte din slujba.
Totul era altfel ca la noi. Vesmintele preotilor erau diferite, la fel ale diaconilor, ale calugarilor si calugaritelor.
Foarte multa lume dadea pomelnice pentru vii si adormiti. In mijlocul bisericii s-au citit pomelnicele.
Am vazut multa evlavie in comportamentul celor din biserica. Am asistat si la Sfanta Impartasanie. Toti luau cu multa piosenie Sfanta Impartasanie si plecau cu mainile incrucisate pe piept. N-am inteles semnificatia acestui gest.
La sfarsitul slujbei s-a coborat cu niste scripeti icoana Maicii Domnului si dupa ce s-au inchinat preotii, au trecut pe la icoana si cei ce au participat la slujba.
Am observat ca la fiecare icoana erau niste prosopele cu care stergeau icoana dupa ce o sarutau. De data asta la icoana statea un preot si stergea dupa fiecare grup de 3-4 oameni.
Am avut o mare bucurie ca desi, n-am inteles cuvintele spuse de preoti, stiam ce spun si aveam timp sa privesc la toate icoanele ce impodobeau biserica. Sunt foarte frumoase icoanele rusesti.

Pelerinaj la Lavra Pecerska-Kiev (2)

Lavra Pecerska este asezata in latura de sud a Kievului,pe doua coline de pe tarmul drept al raului Nipru.
In secolul al -XI-lea, intreaga regiune era acoperita de o padure deasa.
Primul ascet venit aici a fost preotul Ilarion, care a sapat o pestera in stanca si s-a dedicat vietii ascetice de post si rugaciune.
In 1051, Ilarion a fost ales mitropolit de Kiev si astfel pestera va ramane parasita o vreme. Mai tarziu insa,va veni si se va aseza aici cuviosul Antonie, Athonitul, parintele si intemeietorul monahismului rus.
A devenit apoi manastire de obste prin grija marelui organizator al monahismului rus, cuviosul Teodosie.
In primele doua secole de existenta( sec. XI-XII) manastirea se distinge ca un mare centru monastic si duhovnicesc. Aici se lucra intens la copierea manuscriselor, se scriau cronici si sinaxare.
Astfel, cam pe la anul 1113 cuviosul monah Nestor(1050-1114) a scris Cronica sa, prima de acest gen in literatura rusa.
Graitor este faptul ca in aceasta perioada a primelor doua secole de la aceasta manastire provin nu mai putin de 20 de episcopi ai Bisericii Ruse.
Pana la jumatatea sec. al-XIII-lea, Manastirea Pesterilor va cunoaste o perioada de mare inflorire. Exceptie va face perioada de dupa 1096 cand din cauza invaziei polonezilor, vor avea loc mari distrugeri materiale si umane.
Au murit in decursul acelor lupte multi monahi, au fost distruse chilii si furate obiecte de cult pretioase.
Biserica centrala a manastirii, ridicata in cinstea Maicii Domnului a fost incendiata.
Ea fusese sfintita doar cu 7 ani inainte. Au fost necesari aproape 50 de ani pentru refacerea distrugerilor provocate atunci.
Cu mult mai dezastroase se vor dovedi insa invaziile ulterioare ale mongolilor care in 1240 si apoi in 1300 au distrus biserica centrala si cele mai multe dintre chilii.
Monahii care au scapat cu viata au fost nevoiti sa se refugieze in muntii impaduriti din imprejurimi, unde fiecare si-a sapat in stancă cate o pestera-chilie
Se adunau insa adesea in vreme de pace la ruinele vechii manastiri pentru a savarsi impreuna Sfintele Slujbe
De doua ori se va restaura apoi Manastirea Pesterilor si tot de doua ori va vi din nou distrusa de catre invaziile tatarilor din 1399 si respectiv 1484.
Pana la sfarsitul secolului al XVI-lea ea se va gasi sub jurisdictia Mitropoliei din Kiev.
Apoi va deveni starnopighie a Patriarhiei de Constantinopol.
In aceasta perioada, Manastirea Pesterilor va avea de infruntat un nou dusman-uniatia.
Astfel, la Sinodul de la Brest-Litovsk 1596, regele Poloniei, Sigismund al-III-lea,(1566-1632) si Papa Clement al-III-lea au hotarat ca staretul Lavrei sa treaca din nou sub ascultarea Mitropolitului de Kiev, care semnase actul de unire.
Au fost mai multa incercari de a indeparta staretul ortodox, dar acesta a fost aparat in lupte crancene de monahi.
Pana la mijlocul sec. al XVII-lea Manastirea Pesterilor va ramane un puternic centru de rezistenta impotriva uniatiei si a propagandei latine.
In 1688 la un secol de la infiintarea Patriarhiei de Moscova (1589)manastirea va trece sub jurisdictia acesteia, iesind definitiv de sub ascultarea fata de Patriarhia Ecumenica.
La inceputul sec. al XVII-lea, arhimandritii Elisei si Zaharia vor pune bazele tipografiei manastirii.
Pana la sfarsitul aceluiasi secol, se vor tipari aici 117 carti importante cu continut liturgic si dogmatic, combatandu-se in acelasi timp propaganda unionista
Opera lor va fi continuata de catre arhimandritul Petru Movila(1627-1633) care a infiintat si o scoala teologica de invatamant superior.
Aceasta scoala, prima de acest gen din Rusia, se va transforma cativa ani mai tarziu in celebra Academie Teologica de la Kiev.
In acelasi secol, insa, din cauza conflictelor ruso-turce, manastirea a fost adeseori supusa de atacuri devastatoare din partea turcilor.
In scopul apararii ei, tarul o va intari la inceput cu baricade de pamant, iar apoi cu ziduri de aparare din piatra, pe toate laturile si turnuri de supraveghere.
In 1718 un incendiu puternic a distrus tipografia, biblioteca, biserica centrala si cea mai mare parte a complexului monastic.
Dintre ruine si cenusa, monahii au recuperat celebra icoana, facatoare de minuni a Maicii Domnului, care in chip minunat nu a suferit nimic din cauza incendiului.
Tarul, Petru cel Mare a dat ordin sa se inceapa lucrarile de reconstructie cu sprijinul curtii imperiale.
Tarul, Petru cel Mare a lasat chiar prin testament urmasilor sai porunca de a se ingriji de soarta manastirii si de a o proteja.
In urmatoarele doua secole pana la caderea regimului tarist, slavita Manastire a Lavrei Pesterilor din Kiev stravnopighie sinodala din 1721 va straluci pe tot cuprinsul imperiului rusesc, daruind roade  bogate de  sfintenie si evlavie.
Va fi asemenea unui castru al Ortodoxiei ce va triumfa in luptele impotriva ereticilor.
Va fi de asemenea un puteric centru de arta si cultura bisericeasca, intarind teologia academica prin numeroase editari de carte.
Acest stralucitor far duhovnicesc va fi stins in mod brutal de catre regimul comunist, ce a urmat revolutiei din 1917.
In 1941 manastirea a fost jefuita de catre trupele germane care au furat de aici diferite piese de arhitectura apartinand sec. XI-XVIII-lea.
Dupa prabusirea blocului comunist si a ideologiei comuniste a inceput din nou sa straluceasca dumnezeiasca lumina a vietii si culturii monahale

Pelerinaj la Lavra PecersKa-Kiev

Pentru a nu stiu a cata oara traiesc o experienta, care ma duce la concluzia ca totul se intampla cum vrea Dumnezeu, indiferent ce planuri ti-ai face.
Toamna trecuta ne-am propus sa mergem si noi undeva pentru a mai schimba peisajul. Cu un timp in urma ,prietena mea, Antonica ne-a invitat sa mergem cateva zile la ea la Tulcea, dar cand am hotarat sa mergem ea s-a scuzat ca are alti musafiri , deci am renuntat. Am cautat apoi o statiune si a aparut oportunitatea de a merge cateva zile la Viorela la Vatra Dornei.
Si cand toate parca erau hotarate, a aparut un anunt la biserica pentru un pelerinaj la Kiev la Lavra Pecerska. Aveam pasaport, deci puteam merge, mai ales ca nu stiam mai nimic despre aceste locuri.
Plecarea a fost vineri pe 31 oct. 2008, din fata la Billa. Organizatorii ne duceau cu un maxi-taxi pana la Chisinau. De la biserica nu eram decat vreo 4 persoane.
La Chisinau mai fusesem, de aceea n-am descoperit multe noutati pe drum, doar ca ne-a tinut cam mult la vama.
In jurul orei 9 eram deja la Chisinau. Cu bagajele nu era prea comod sa te deplasezi, dar n-aveam de ales, trebuia pana seara la ora 19 sa ne ocupam timpul.
Mai intai am cautat sa schimbam lei pe grivne ucrainiene, apoi am mers la Catedrala. Era prima biserica pe care o vazusem ce avea trei altare. Ne-am inchinat la icoanele deosebit de frumoase. Cand am iesit, m-am amuzat putin ca nici aici n-am scapat de cersetori, numai ca ei acceptau orice moneda, ca stiau sa le schimbe in moneda nationala.
Desi eram obositi si cu bagaje, am mers incet- incet de-a lungul orasului, condusi de ghid, un student moldovean ce era student la teologie in Iasi.
Am ajuns la Gara de tren si ne-am asezat pe bancile din parcul din fata. Prin rotatie stateam la bagaje si plecam prin imprejurimi.
Cu Nelu am fost intr-o piata acoperita dar care nu era prea aprovizionata. M-a surprins ca pe marginea trotuarului erau multe persoane ce expuneau obiecte vechi pentru comercializare. Un vizibil semn de saracie. M-a surprins placut gara in care domnea curatenia peste tot
La ora 19 a venit in sfarsit autocarul ce urma sa ne duca la Kiev. Am calatorit noaptea, deci n-am putut vedea nimic din peisaj. Un moment destul de neplacut am avut in vamile din Moldova-Transnistria -Ucraina, unde ne-au tinut destul de mult, desi nu erau prea multe masini de verificat.
Se simte de departe ca acolo romanii nu prea sunt iubiti. E greu de calatorit noaptea, dar ne-am straduit sa ne odihnim cat s-a putut, pentru ca urma o zi cu multe activitati.
Dimineata am ajuns in Kiev. Era vreme innorata. Am facut cunostinta cu ghida din Kiev ce ne-a vorbit de Lavra Pecerska.

Pelerinaj spre Mânăstirea Makeras

Pe 21 octombrie era ziua când în biserica "Sfântul Pantilimon" trebuia să se săvârşească slujba în limba română, dar spre dezamăgirea noastră, am găsit un afiş care anunţa că slujba se va ţine la ora 17.
Cu siguranţă nu se mai făcea Sfânta Liturghie.
Aşadar ne întorceam acasă dezamăgiţi, pentru că pierdusem şi Liturghia în limba greacă. Dar când ne pregăteam să stăm la masă, copiii au primit un telefon de la părintele Vasile, care ne-a invitat să mergem la o mânăstire din munţi.

Am pregătit în grabă ce se putea, mai ales pentru Teodora, şi am plecat. Părintele ne era ghid, deşi cunoştea doar o bucată de drum, pentru că el slujeşte şi la o biserică în munţi din acea direcţie.

Dar cu ajutorul lui Dumnezeu speram să ajungem unde ne-am propus. Pe drum ,Teodorei i s-a făcut rău, probabil că am plecat cu maşina imediat ce mâncase. L-am anunţat telefonic pe părintele despre ce se întâmplase, pentru că Ionuţ a tras maşina într-o margine.

După ce am rezolvat cu Teodora, am plecat, gândindu-ne că părintele era departe. Dar şi el a tras tot aşa şi ne aştepta. A spus că nu se cuvenea să plece, de moment ce eram tovarăşi de drum.

Am mers prin peisaje ce-mi erau acum mai familiare. Acelaşi pământ uscat, stânci lipsite de vegetaţie ce se rumeneau la soare. Am mai spus că aici pământul este arămiu.

La un moment dat am ajuns intr-un cătun cu străzile foarte înguste, că din maşină te puteai uita pe geam în casele oamenilor.Şi aici mi-a plăcut, că toate casele erau împodobite cu foarte multe flori. Dar ne rătăcisem puţin, aşa că părintele a coborât din maşină şi s-a interesat care e drumul spre mânăstire. Am părăsit după un timp şoseaua şi ne-am dus pe o potecă lăturalnică

Am văzut o plăcuţă pe care era scris "spre mânăstirea Makeras", dar n-a prea luat-o nimeni în seamă. Intram pe un fel de drum forestier. Şi Ionuţ era destul de încordat că megeam şi pe marginea unei prăpastii. Eu am avut destul răgaz să admir stâncile golaşe pe alocuri, dar acoperite cu vii sau cu grădini cu legume, şi mai ales roşii ridicate pe araci.

Mă miram cum pe vârful muntelui pot oamenii face recolte de legume, mai ales când apa este deficitară. Roşiile erau mari şi frumoase,fiindcă erau destule rostogolite pe stânci la vale până în drumul ce-l parcurgeam noi. Deşi secetă, copacii au frunzele vezi, dar uscate, adaptate la climă.

Am ajuns până într-un loc unde am oprit maşinile şi am tras concluzia că ne-am rătăcit. Părintele şi Ionuţ au încercat să urce puţin să vadă dacă apare un semn care să ne arate calea cea bună, dar au renunţat şi au hotărât să facem calea întoarsă.

La întoarcere, drumul parcă a fost mai scurt, pentru că acum ne era cunoscut. Dar am întâlnit iar plăcuţa cu săgeata ce ne trimitea spre Mânăstirea Makeras . Am declarat că ar fi păcat să renunţăm acum, când, probabil, nu eram prea departe de mânastire. Am parcurs drumul înapoi, am depăşit locul de unde ne întorsesem şi nu după mult timp am ajuns la şosea.

Părintele a coborât din nou din maşină şi a aflat care e drumul ce-l căutam. În scurt timp am ajuns la mânăstire. O mânăstire mare în curtea căreia intrai printr-o poartă din care descopereai o mulţime de clădiri. Aproape de intrare era şi magazinul, dar părintele a spus că se cuvine să ne închinăm mai întâi în biserică.

Deci am luat-o pe o alee în care erau mulţi măslini şi multe flori. Mânăstirea poartă numele icoanei Maicii Domnului care a fost descoperită pe locul unde azi se ridică mânăstirea Makeras care în limba greacă înseamnă "cuţit". Şi icoana s-a numit aşa, fiindcă lângă ea s-a descoperit un cuţit. Biserica este mare şi frumos împodobită cu icoane deosebite. Icoanele sunt expuse şi în interiorul bisericii pe lângă marile coloane din dreapta şi din stânga. Ne-am închinat la toate icoanele de pe iconostas şi la cele din interiorul bisericii. Era lume puţină şi ne-am rugat în tihnă.

Am luat niste lumânări şi am aprins pentru toată familia. Lumânările se iau cu autoservire, pui banii şi iei lumânări care n-au preţuri. Pune fiecare cât vrea şi biserica nu iese în pagubă. Am citit că la aceasta biserică a slujit patriarhul de mai târziu Petros. El a slujit aici ca diacon, dar după ce a crescut în ranguri bisericeşti a ajutat mult această mânăstire să se dezvolte.

Biserica e foarte veche de prin sec. al-XI-lea -al XII-lea şi a avut ca şi alte biserici ortodoxe din aceste ţinuturi de suferit mult din cauza invaziilor turceşti ce distrugeau mai ales lăcaşuri de cult. A fost arsă şi dărâmată de mai multe ori, dar şi reclădită. Se spune că şi această icoană a Maicii Domnului este făcătoare de minuni. Icoana este deosebită, fiindcă este fără prunc.

Păcat că n-am avut un ghid care să ne spună mai multe. Când am ieşit din biserică un călugăr ne-a condus într-o cămăruţă împodobită cu icoane deosebite, ce nu le-am văzut niciodată în bisericile din România. Acolo am fost invitaţi să ne odihnim puţin, să bem câte un pahar de suc şi cine poate să roadă niste pesmeţi ce erau puşi în nişte coşuleţe pe masă. Când am terminat am făcut ordine şi am plecat. Copiii mai făcuseră fărimituri.

Biserica e aşezată într-un complex de clădiri cu curte interioară. Am mai văzut aşa şi la alte mânăstiri. Am pornit-o spre poartă. Am admirat numeroasele vase de ceramică foarte mari care, se pare că erau bune pentru păstrarea uleiului de măsline. De peste gardul mânastirii se vedea o prapastie.

Se vede ca toate mânăstirile sunt făcute pe stânci, care sunt din abundenţă. Spre ieşire am primit binecuvântare să intrăm şi în magazin. Am luat doar niste iconiţe cu sfinţii Rafail,Nicolae şi Irina. Apoi am ieşit în faţa magazinului şi am avut grijă de Rafail, băiatul preotului, până au făcut şi ei cumpărături. Se apropia seara şi ne-am grăbit să plecăm spre casă. Am plecat, de data asta pe şosea,fără să mai rătăcim.

Din fiecare lucru văzut am câştigat câte ceva. Am văzut cât de mare e lumea în comparaţie cu puterea noastră de a cunoaşte. Drumul a fost bun şi neavând altă grijă, am continuat să admir peisajele mai puţin primitoare, dar interesante. Localitaţile sunt destul de rare şi mă întrebam: oare cu ce trăiesc aceşti oameni?

Din loc în loc mai vezi solarii în care probabil au grădini de zarzavat. Şi bănuiesc, că mulţi lucrează în turism. Am aflat, de asemenea că se lucrează mult broderia şi alte lucruri de mână pe care le valorifică în zonele turistice. Am ajuns acasă mulţumită că mi-a oferit Dumnezeu calea de a mai cunoaşte o părticică din aceste meleaguri care sunt mult diferite de meleagurile natale, dar nu mai frumoase.

Ciprul turcesc

1 aprilie 2008. Ciprioţii greci sărbatoresc ziua lor naţională. Şi cum şi ciprioţilor le plac sărbătorile ca şi românilor, au fost liberi. Răzvan, care e un băiat cu iniţiativă a hotărât să facem o ieşire până în Ciprul turcesc.

Ne-am pregătit ca de obicei cu tot ce ar fi fost nevoie pentru Teodora şi am luat ceva la pachet şi pentru noi. Dimineaţa pe la 9 am plecat spre Nicosia. Eu, ca de obicei, în faţă lângă şofer, de unde mă delectez cu peisajele. Sunt cea mai avantajată. Mi-a încântat privirile peisajul arid ce-l întâlnesc peste tot în Cipru, datorită lipsei de precipitaţii ce ţine de câţiva ani.

Am citit undeva că demult munţii erau acoperiţi cu păduri nesfârşite şi probabil că şi clima era altfel. Probabil că era mai multă vegetaţie. Dar şi aici s-au tăiat pădurile fără socoteală şi natura s-a razbunat. Eu cred că Dumnezeu a trimis această pedeapsă de nu mai au ei apă când de jur împreur sunt scăldaţi de ape.

Deci, dealurile pietroase sunt sărace în vegetaţie. Doar casele cocoţate pe dealuri ca pe nişte muşuroaie de cârtiţe fac notă discordantă. M-a impresionat grija ciprioţilor de a-şi împodobi casele cu multă verdeaţă, flori multicolore, care îţi dau, parcă o rază de speranţă.

Chiar de-a lungul şoselelor am văzut plantate muşcate care, probabil, sunt mai rezistente la secetă şi mai înveselesc peisajul. În drumul nostru am văzut multe case noi. În ultimii ani turismul a luat amploare şi se vede că şi nivelul de trai al ciprioţilor a crescut. S-au ridicat multe cartiere noi cu case moderne. E adevărat, că n-au canalizări, dar se descurcă cu fose septice.

Pe o autostradă mai bună decât în România, ne-am apropiat de Nicosia. Un oraş ca puţine pe glob prin care trece graniţa între două ţări. Oraşul e o îmbinare armonioasă între clădiri vechi cu o bogată încărcătură istorică şi case noi, moderne. Aici am avut de trecut prin vamă.

Partea de nord stăpânită de turci nu aparţine UE, deci trebuia să trecem vama cu paşaport şi controale.
Se vede că au fost mulţi amatori de a trece graniţa în această zi liberă, fiindcă era o coloană de maşini destul de lungă. Câte unul din maşină mergea la ghişeul de la vamă. De la noi a mers Dana, fiindcă Ionuţ conducea maşina.

Dupa verificările de rigoare, am trecut graniţa. Încă de pe partea grecească se vedeau pe dealurile de dincolo insemnele turceşti. Unul se vedea chiar pe dealul din apropiere pe care era desenată semiluna.

Deja se simţea că am trecut în altă ţară. Era mai multă sărăcie, case vechi şi drumuri mai puţin bune decât în partea de sud a insulei. Seceta era aceeaşi. Şi aici pământul era uscat din cauza secetei ce durează de câţiva ani.

Ne-a surprins aglomeraţia de pe străzi şi faptul că aici circulau Dacii care au volanul pe stânga. Am uitat să spun că ajunsesem în oraşul Kyrenia şi ne străduiam să ajungem la Castelul Hilarion. Am mers o bucată de drum pe serpentine. Pe cer se învârteau nişte nori negri şi credeam că ploaia mult aşteptată de toată lumea o adusesem noi.

Când am ajuns la poarta castelului a tras o ploicică scurtă binevenită care a curăţat puţin atmosfera de praf. Dar când să intrăm, Teodora a adormit, aşa că Ionuţ a luat bilete de intrare şi eu am plecat cu familia lui Răzvan, iar el a rămas să vină cu Dana când se va trezi Teodora. Aşadar am început să urcăm. Am întâlnit mai întâi un mic muzeu şi Răzvan s-a îndurat de mine şi mi-a tradus ceva din istoricul Castelului.

Castelul Sf. Hilarion, situat pe vârful dealului, domină orasul Kyrenia şi este vizibil de la multe mile distanţă de-a lungul coastei. Înregistrarile istorice arată că acesta a fost iniţial mânăstire, fondată în jurul anilor 800 de un călugăr, numit Hilarion. Mai târziu, probabil, în 1100, mânăstirea a fost transformată în castel.

Venind pe drum spre castel, constaţi că rămaşiţele cetaţii nu pot fi observate decât cu multa atenţie. Ea se descoperă ochilor numai când începi să urci. Castelul e foarte bine camuflat în structura dealului. Urcând, descoperi multe camere ascunse, tuneluri, grădini minunate, scări, poteci, pe care le urci cu greu, dar eşti răsplatit la fiecare popas de priveliştile magnifice ce se văd în toate părtile.

Stâncile sunt sălbatice şi din mijlocul lor se întrevad camerele. Legenda spune că odată castelul avea 101 camere şi o grădină secretă ce aparţinea unei regine nimfe. În mijloc am descoperit zidurile unei biserici bizantine. Denumirea castelului e dată după numele unui calugăr Hilarion care a fugit din cauza persecuţiilor din Ţara Sfântă şi a trăit restul vieţii într-o cavernă în muntele de lângă câmpia Kyrenia.

Vederea din vârf e uimitoare. Într-o zi senină se pot vedea Munţii Taurus din Turcia la peste 100 km depărtare.
Am urcat cu familia lui Răzvan, ne bucuram pentru fiecare privelişte ce o descopeream în castel sau de pe castel în largul mării. Am făcut foarte multe poze cu tot ce m-a impresionat.

Când am ajuns sus, am descoperit că urcau şi Ionuţ cu Dana şi Teodora. Ei au venit în grabă şi cu grija pentru copil au scăpat multe din ceea ce am văzut eu ce urcam fără grijă, dar au văzut şi ei când au pus pozele pe calculator şi le-a plăcut.

Timpul a trecut şi am declarat în unanimitate că ar trebui să căutăm să mâncăm undeva. Văzusem din castel locul unde trebuia să ajungem.În câteva minute am ajuns lângă castelul de pe malul mării. Am găsit o parcare foarte aglomerată, am lăsat maşinile acolo şi am pornit pe jos spre locul unde urma să găsim un loc unde să mâncăm.

Pe malul mării erau numai restaurante şi oameni care încercau să te atragă spre restaurantul lor oferind meniul dorit. Am mers până la capătul străzii şi ne-am întors spre locul unde ne-a oferit mâncare de post. Tot drumul ne-am delectat cu Teodora şi Ioana care alergau pe toată strada când după o pisică sau una după alta, iar noi cei mari formam o garda care le protejam să nu li se întâmple ceva.

Şi la restaurant a fost drăguţ cum părinţii se întreceau în a găsi metode să-i facă pe copii să manânce, şi cum fetele ca şi cum ar fi fost sfătuite refuzau mâncarea foarte delicat.Până am reuşit să servim masa s-a făcut aproape ora 16, când ne-am hotărât să vizităm muzeul din cetate.

Am avut însă ghinion că programul era până la ora 16. Degeaba am încercat să intrăm, ne-au respins cei de la muzeu, spre supărarea, mai ales a lui Răzvan, care ne-a luat în furia lui pe malul marii şi am văzut multele ambarcaţiuni care erau pregatite să plimbe pe eventualii amatori. Dar se apropia seara şi trebuia să ne întoarcem acasă cu speranţa că vom mai veni o data să vedem şi muzeul acesta şi nu numai.

Pelerinaj la Biserica Sfântul Rafail din Cipru

Cu vreo 2 ani în urmă am primit sfatul unui preot să caut şi să citesc "Acatistul Sfântului Arhanghel Rafail" care este de mare folos. Căutând prin librării am dat din întâmplare (dar precis n-a fost doar o întâmplare) şi peste alte carţi despre minunile altui sfânt cu numele Rafail: Klitos Ioanidis "Noi minuni ale Sfântului Rafail" şi Vasiliki Rallis "Karyes Colina Sfinţilor".

Moaştele Sfântului Rafail au fost descoperite alături de Sfântul Nicolae şi muceniţa Irina. Acestea au fost descoperite în chip minunat în livada de măslini a soţilor Vasiliki şi Anghel Rallis din Lesvos. Ele au fost descoperite prin visele şi vedeniile ce se arătau acestei familii şi altor persoane din Termis şi din împrejurimi.

Moaştele au fost descoperite prin anii 1960-1961, dar sfinţii au trăit prin anii 1463 într-o mânăstire care încă din 1235 a fost mereu lovită şi distrusă de turci, dar biserica era mereu refăcută. După multe cercercetări ce s-au facut cu multe piedici, s-au descoperit moaştele, aşa cum se arătaseră în vise, temelia şi altarul altei biserici sub care curgea un izvor sfinţit (aghiazmă).

După multe cercetări aceşti sfinţi au fost canonizaţi de Biserica ortodoxă spre bucuria multor creştini ce au simţit puterile tămăduitoare ale acestora.

Atunci când am citit aceste cărţi, am gândit cât sunt de fericiţi cei care au posibilitatea să atingă aceste moaşte. N-am avut nici măcar îndrăzneala de a mă gândi că eu aş putea ajunge pe acolo.

Acum sunt în Cipru.Într-o discuţie cu părintele Vasile mi-am arătat dorinţa de a vedea biserici şi mânăstiri prin Cipru. Şi el ar fi dorit să meargă cu familia lui, dar e foarte ocupat.

Dar duminică 7 octombrie,la prânz primim un telefon de la părintele Vasile care ne invită să mergem cu el la Biserica Sfântul Rafail ce are părticele din sfintele moaşte ale celor trei sfinţi. Biserica e undeva prin nord aproape de graniţa cu Ciprul turcesc. Nu ştia drumul, dar cu gândul la Dumnezeu am plecat în grabă. El mergea înainte cu familia lui (soţia si doi copii), noi îl urmam. Ionuţ conducea şi în maşină era Dana,Teodora şi eu. Am parcurs 250 km dus-întors.

Drumul a fost destul de interesant, pacat că din cauza vitezei nu puteai savura peisajul. Mă gândesc la Ionuţ ce-a pierdut că el era concentrat la condus. Am pornit pe o autostrada spre Pafos ce mergea paralel cu malul Marii Mediterane. Locul e muntos şi şoseaua tăia stâncile. Podurile suspendate erau foarte dese.

Am trecut şi printr-un tunel cu lumini ce te ajutau să treci uşor de afara în spaţiul luminat electric,la fel se întâmpla şi la ieşire. Am ajuns în oraşul Pafos şi ne-am continuat drumul spre localitatea Polis. Am spus că m-a impresionat peisajul care e arid, uscat din cauză că aici nu plouă cu lunile. Localităţile sunt rare. Casele nu depăşesc 2-3 nivele, dar fiecare casă e o oaza de verdeaţă.

Oamenii sunt foarte preocupaţi ca în jurul caselor să fie multă verdeaţă şi multe flori. Am observat ca toate casele au instalaţii pentru udat. Au nişte roţi pe care sunt înfăşurate furtune cu care udă copacii şi florile. Iar ca frumuseţea să sporescă, dau coroanelor copacilor ornamentali forme geometrice( conuri, sfere sau cuburi).Pământul e galben-roşiatic,fiindcă se spune ca e bogat în cupru. Sunt aici mulţi copaci ornamentali cu flori foarte viu colorate. Furată de peisaj am uitat pur şi simplu sa fac poze.

Când mi-am dat seama începuse să se întunece. Am trecut, aşadar de Polis şi ne-am apropiat de Pamos. O distanţa apreciabilă am mers foarte aproape de malul marii. Albastrul mării se pierdea în seninul cerului. Pe alocuri valurile erau uriaşe si arătau că de fapt cerul nu se amesteca cu marea. În depărtare pe luciul apei pluteau vapoare.

Am simţit că trăiesc o experienţă ce nu se repetă în viaţă. Eu eram cea mai privilegiată. Ionuţ era concentrat la condus, Dana avea mare grijă de Teodora, iar eu mă hrăneam sufleteşte cu o experienţă unică. Aşa nici n-am simţit când am făcut 125 km., când vedem că parintele opreşte maşina.

Atunci am observat ca ajunsesem la biserică. Păcat că era cam târziu, ca nu mai era nici un chioşc deschis să putem cumpăra vreo amintire. Biserica e ridicată pe malul marii, este destul de mare. Este o biserica relativ nouă. Am intrat cu smerenie şi ne-am închinat la icoanele de pe catapetesmă. O catapeteasmă bogat împodobită cu icoane cu mulţi sfinţi pe care nu-i întâlnim în bisericile din România. În stânga era o ladiţă cu moştele sfinţilor Rafail, Nicolae şi Irina. Ne-am închinat şi aici.

Nu ştiu de ce, dar când sunt în aşa situaţii din cauza emoţiilor nu mai ştiu să formulez nici o rugăciune ca cele pe care le citesc în rugaciunile de acasă. Cer doar să se roage lui Dumnezeu să-mi asculte rugăciunile ce le fac mereu acasă. Şi când plec îmi dau seama că puteam să cer mai multe Sfântului, dar nadăjduiesc să ştie sfântul ce necazuri am şi să mă ajute. Părintele a facut apoi Paraclisul celor trei sfinţi,iar ne-am închinat am facut câteva poze.

Pe pereţii bisericii erau pictate scene din chinurile la care au fost supusi sfinţii. Sfânta Irina era o fetiţă ce a fost crunt schingiuită, arsă intr-un vas de lut. Părticele din moaştele ei au fost găsite într-o oală, iar alta parte în mormantul părintelui său. Ele au fost descoperite tot prin vise. Cred că imediat ce timpul îmi va permite voi mai citi carţile de care am amintit la început.

Ce m-a impresionat, e că sfinţii fac multe minuni cu cei ce cred în Dumnezeu. Dovadă sunt foarte multe cârje lăsate într-un loc în biserică, mărturie că cei care au venit bolnavi, sprijinindu-se în cârje au fost imediat vindecaţi de sfinţi şi au plecat acasă nesprijiniţi.

Eu cred că sfinţii primesc putere de la Dumnezeu să ajute pe cei neputincioşi dacă au credinţă, şi dacă şi-o păstrează şi după ce primesc acest dar.După ce am ieşit din biserică am mai făcut nişte poze. În faţa bisericii era un monument ca un pomelnic în care se pomeneau cei cazuţi în razboiul împotriva turcilor pentru obţinerea independenţei.

Se începuse a însera, dupa ce am ieşit din biserica, aceasta a fost încuiată, aşa s-a întâmplat şi cu porţile. Am pornit-o înapoi prin întuneric. Părintele tot în frunte mergea, şi noi după el. Acum peisajul era altul. Lumina naturală a fost înlocuită de cea electrică. Am ajuns destul de târziu acasă, dar cu o bucurie nemărginită în suflete.

Atunci m-a întrebat Ionuţ: nu îţi doreai să mergi la aceste moaşte?Ce să mai spun? Nu sunt vrednică să mă asculte asa de repede Dumnezeu,şi să-mi îndeplinească aşa dorinţe.

Powered by ScribeFire.